ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2672/2022

Ședința publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor interese reprezentând remunerația brută fixă lunară de 16.429,5 RON începând cu data revocării nelegale a mandatului din data de 15.01.2020 până la data repunerii în funcție, precum și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare de 100.000 RON pentru daune morale cauzate de afectarea imaginii publice proprii, a demnității, a onoarei și a reputației, prin revocarea intempestivă și nemotivată a mandatului reclamantului, fără a se arăta vreo neconformitate a activității acestuia.

Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru sumele solicitate, calculate de la momentul introducerii prezentei acțiuni și până la momentul plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, coroborate cu prevederile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, art. 1270 și art. 1535 C. civ.

La data de 12.08.2020, reclamantul a depus la dosar o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a învederat ca înțelege sa modifice capătul 2 al cererii de chemare în judecată, în sensul că solicită plata daunelor interese până la data repunerii în funcție sau până la împlinirea termenelor contractuale stabilite în clauza 3.1 din contractul de mandat nr. x din 04.11.2019.

Prin sentința civilă nr. 1473 din 27.05.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Prin decizia nr. 989A din 17 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamant, a fost anulată sentința atacată și în evocarea fondului, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta Societatea Națională a Apelor Minerale S.A. să plătească reclamantului A. suma de 164.295 RON, reprezentând daune-interese în echivalentul remunerației brute fixe lunare de 16.429,5 RON, aferente perioadei 15.01.2020-16.11.2020, pentru revocarea nelegală a mandatului de director general al reclamantului și dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal de 164.295 RON, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată (17.02.2020) și până la data plății efective.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.033,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe și în apel.

A fost respins, ca neîntemeiat, capătul din cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a unor despăgubiri în sumă de 100.000 RON pentru daunele morale suferite.

În aprecierea recurentei instanța de apel în mod greșit a anulat hotărârea primei instanțe, luând în considerare o presupusă excepție a inadmisibilității ridicată în fața instanței de fond, care a determinat soluția primei instanțe.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât a analizat legalitatea unui fapt juridic pentru care existau alte instrumente procedurale.

În acest sens, recurenta susține că instanța de prim control judiciar reține în cuprinsul deciziei atacate faptul că acest "consiliu de administrație și-a depășit atribuțiile legale, de vreme ce s-a substituit rolului unei instanțe judecătorești de a judeca acțiuni întemeiate în drept pe art. 132 din Legea 31/1990", pentru ca ulterior să rețină că "un consiliu de administrație nu poate avea atribuții AGA și nici nu se poate substitui puterii judecătorești cu privire la constatarea ca «nul» a unui act juridic care a intrat în circuitul juridic civil".

Recurenta apreciază că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1 din 15.01.2020 s-ar fi stabilit nelegalitatea unei Hotărâri AGA, întrucât, în realitate, prin această decizie, consiliul de administrație revocă un act propriu și invocă o nulitate în cuprinsul unui act emis tot de acesta, nu de adunarea generală a acționarilor.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, întrucât intimatul a avut calitatea de administrator interimar cu atribuții restrânse privind conservarea activității societății, nefiind numit în condițiile dispozițiilor legale evocate. Prin urmare, administratorii care nu au fost numiți în temeiul O.U.G. nr. 109/2011 nu pot forma un consiliu de administrație per se.

Mai arată recurenta că decizia de revocare a mandatului de directorul general al intimatului a fost motivată de lipsa capacității consiliului de administrație, respectiv prin lipsa calității de administrator deplin, în sensul O.U.G. nr. 109/2011, care, de altfel, cunoștea normele din acest act normativ.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu a motivat în mod neechivoc decizia recurată, ci prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale evocate și a limitelor cererii de chemare în judecată.

În continuare, recurenta consideră că instanța de apel confundă motivele de revocare ale unui act care stă la baza încheierii contractului de mandat cu motivele de revocare ale mandatului.

Recurenta arată că nu orice motiv de revocare care nu este menționat în contractul de mandat este fără justă cauză.

Referitor la plata dobânzii legale, nu poate fi admisă, în lipsa punerii în întârziere și a unui titlu aferent pretențiilor formulate.

Prin întâmpinarea formulată la 30.09.2022, intimatul A. a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, excepția nulității fiind respinsă la termenul de judecată din 6 decembrie 2022.

Cauza a fost înregistrată la 4 august 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluția din 1 noiembrie 2022 s-a fixat termen de judecată la 6 decembrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, cu majoritate, va admite recursul pentru următoarele considerente:

Cu privire la cadrul judecății, Înalta Curte reține că reclamantul (intimat în cauză) s-a adresat instanței prin acțiunea introductivă, cu solicitarea de a fi obligată societatea pârâtă (recurenta) la plata unor daune-interese, urmare a revocării sale lipsite de justă cauză din funcția de director general.

Recursul are ca obiect decizia pronunțată de instanța de apel care a admis calea de atac a reclamantului, a anulat sentința atacată și, în evocarea fondului, a admis cererea de chemare în judecată în parte, fiind obligată pârâta la plata daunelor-interese în echivalentul remunerației brute fixe lunare de 16.429,5 RON aferente perioadei 15 ianuarie 2020 - 16 noiembrie 2020, cu dobânda legală penalizatoare de la data înregistrării cererii de chemare în judecată (17 februarie 2020) și până la data plății efective, fiind respins ca nefondat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Recurenta-pârâtă a declarat calea extraordinară de atac a recursului, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., privind depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești, care, în raport de conținutul criticilor formulate, va fi reîncadrat, din oficiu, în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, de asemenea motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate, precum și cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile recurentei ce vor fi analizate prin considerentele următoare se referă la interpretarea greșită a cererii de chemare în judecată, deci la limitele procesuale ale învestirii și la cadrul judecății în drept, la echivocul motivării deciziei atacate, la interpretarea greșită de către instanța de apel a Deciziei Consiliului de administrație nr. 1 din 15 ianuarie 2020, în sensul că ar fi stabilit nelegalitatea unei hotărâri a adunării generale a acționarilor și la confuzia motivelor de revocare a mandatului reclamantului deduse judecății cu motivele revocării actului care a stat la baza încheierii contractului de mandat, critici care se vădesc fondate.

Înalta Curte reține că în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a invocat revocarea fără justă cauză a mandatului de director general, instanța era învestită cu verificarea condițiilor răspunderii civile contractuale, ceea ce implica analiza îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce o condiționează.

Astfel, revocarea mandatului nu putea fi abuzivă, adică efectuată cu scopul de a vătăma ori păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

În aceste repere teoretice, instanței îi revenea sarcina evaluării raporturilor juridice de mandat prin care se realizează dreptul subiectiv de reparație recunoscut reclamantului de art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 109/2011.

Înalta Curte reține că pe lângă caracterul intempestiv al revocării din funcția de director general în care fusese desemnat provizoriu și neîncadrarea în motivele din contract de încetare, argumentul - cheie căruia instanța îi conferă greutate în construcția raționamentului logico-juridic privind nelegalitatea vădită a măsurii de revocare, reținute ca atare în dispozitiv, este dat de constatarea că emitentul Deciziei nr. 1 din 15 ianuarie 2020 și-ar fi depășit atribuțiile legale și statutare, respectiv "s-a substituit rolului unei instanțe judecătorești de a judeca acțiuni întemeiate în drept pe art. 132 din Legea nr. 31/1990, pronunțându-se în sensul nelegalității hotărârii adunării generale ordinare a acționarilor nr. 4 din 18 iulie 2019".

Înalta Curte formulează observația că prin Decizia Consiliului de administrație nr. 1 din 15 ianuarie 2020 nu s-a revocat mandatul acordat reclamantului în baza prevederilor art. 9.1 lit. b) din convenția încheiată cu acesta, respectiv pentru motivele ce țin de neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a contractului în exercitarea funcției de director general, aspect necontestat în cauză.

Motivarea revocării, astfel cum rezultă expres din conținutul deciziei consiliului de administrație a fost legată de nelegalitatea procedurii de desemnare a directorului general. Astfel, "nulitatea" mandatului reclamantului revocat din funcție era derivată din nelegalitatea hotărârii consiliului de administrație care l-a procedat în mod necesar.

Prin urmare, scopul declarat al revocării reclamantului a fost acela al intrării în legalitate a administrării societății.

Înalta Curte are în vedere situația de fapt necontestată în cauză, în sensul că recurenta-pârâtă este o societate cu capital integral de stat, care având statut de întreprindere publică potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 109/2011 intră sub incidența acestui act normativ privind guvernanța întreprinderilor publice și care cuprinde dispozițiile legale instituite pentru ocrotirea unor interese generale, astfel cum aceste interese generale sunt evidențiate în preambulul acestui act normativ.

În examinarea modului de organizare și funcționare a acestei întreprinderi publice, în concursul dintre legea specială și cea generală, incidența normelor speciale este implicită.

Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) și art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, consiliului de administrație îi revine atribuția directă a numirii și revocării directorilor, concordant prevederilor stabilite, inclusiv prin art. 9 lit. i) din contract, mandatul provizoriu al reclamantului fiind prelungit pentru o perioadă de cel mult 12 luni.

Criticile recurentei-pârâte circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează nerespectarea cadrului procesual al învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată, prin care s-au determinat limitele acțiunii, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în apel limitele efectului devolutiv fiind determinate în temeiul art. 478 C. proc. civ. de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Astfel, acțiunea are drept cauză revocarea mandatului de director al reclamantului, apreciată ca abuzivă, fără însă a se susține de către reclamant și depășirea legalității în privința constatărilor legate de modul de constituire a consiliului de administrație, potrivit art. 64

1

alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011 (privind durata mandatului administratorilor desemnați provizoriu și competențele acestora).

Astfel, reclamantul face referire în descrierea împrejurărilor care au condus la măsura revocării sale la "posibila" lipsă a capacității de exercițiu a consiliului de administrație, dar numai pentru a se prevala de calitatea sa de terț în justificarea acțiunii în despăgubire.

Instanța de apel, în legitimarea analizei sale, face trimitere la argumentarea reclamantului din cererea de chemare în judecată, din care citează că "un consiliu de administrație nu poate avea atribuțiile unei adunări generale a acționarilor și nici nu se poate substitui puterii judecătorești" cu referire la constatarea ca nul a contractului de mandat al reclamantului și, deci, nu la constituirea consiliului de administrație prin adoptarea hotărârii adunării generale a acționarilor, la care se raportează în mod greșit instanța prin decizia recurată.

În cadrul aceluiași motiv de casare, Înalta Curte mai reține și că motivarea sentinței pronunțate de prima instanță a fost întemeiată pe principiile cu caracter special din legea societăților, instanța de apel raportându-se în mod greșit la regulile de procedură privind invocarea excepțiilor.

Limitele procesuale fiind stabilite prin regulile fixate de lege în funcționarea societăților (art. 25 din O.U.G. nr. 109/2011 face trimitere la dispozițiile Legii societăților nr. 31/1990), sub pretextul verificării legalității măsurii de revocare a mandatului reclamantului, instanța nu se putea substitui controlului ce revine adunării generale a acționarilor societății, constatare corectă a primei instanțe ce nu a avut forma unei excepții de procedură în temeiul art. 248 C. proc. civ., cum se reține greșit prin decizia recurată, toate capetele de cerere fiind respinse ca nefondate prin sentință.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii recurate se regăsesc considerente lipsite de coeziune logică, instanța nereușind să își expună într-o manieră clară și corectă argumentele avute în vedere la adoptarea soluției, în condițiile neîndeplinirii exigențelor privind motivarea hotărârii potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. neputându-se susține nici temeiurile în raport cu care s-a pronunțat decizia recurată.

Instanța de apel, în virtutea precizărilor de la termenul de judecată din 3 iunie 2022, reține incidența art. 478 alin. (4) C. proc. civ.. Acesta permite corectarea formulării petitelor incorecte ori ambigue din cererea de chemare în judecată, doar că instanța nu ajunge la concluzia atașării la pretențiile bănești formulate de reclamant și a unei pretenții secundare, ci dimpotrivă, reține că solicitarea din acțiune de constatare a nelegalității art. 5 lit. a) din Decizie nr. 1 din 15 ianuarie 2020 a Consiliului de administrație privind revocarea reclamantului era presupusă ca antecedent logic în soluționarea acțiunii în despăgubire, prin urmare era circumscrisă cauzei acțiunii.

Deși nu avea semnificația unei modificări a cadrului procesual în apel, potrivit hotărârii prealabile nr. 28/2015 a instanței supreme, publicate în Monitorul Oficial nr. 772 din 16 octombrie 2015, această explicitare nu este valorificată unitar în soluționarea cauzei prin decizia recurată.

Astfel, în justificarea admiterii apelului și anulării sentinței instanța reține nelegalitatea soluției privind cererea reclamantei de constatare a nelegalității art. 5 lit. a) din Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 2020, în timp ce în cuprinsul considerentelor alocate evocării fondului se reține că reclamantul nu a înțeles să învestească instanța, în această pricină, cu un asemenea capăt de cerere.

Stabilindu-se cadrul judecății, urmare a criticilor aduse prin apelul reclamantului soluției primei instanțe - care motivase că nici nu se putea solicita controlul judecătoresc asupra deciziei consiliului de administrație, întrucât nelegalitatea putea fi constatată numai de către adunarea generală a acționarilor - instanța de apel reține că reclamantul nu a învestit instanța cu anularea ori desființarea parțială a unei decizii a consiliului de administrație.

Cu toate acestea, contrazicându-și propriile considerente, instanța de apel procedează la verificarea voinței sociale exprimate prin hotărârea adunării generale a acționarilor, prin care au fost desemnați patru dintre administratorii provizorii ai societății, de asemenea a componenței consiliului de administrație care a prelungit mandatul reclamantului și, mai departe, procedează la cenzurarea constatării prin Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 2020 că au fost încălcate dispozițiile art. 64

1

alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011, instanța de apel efectuând un veritabil control al conformității legale a actului intern al organului de administrare al societății recurente, chiar dacă nu există și un corespondent sau o soluție în dispozitivul deciziei recurate.

De altfel, instanța de apel care aplică prezumția de validitate a hotărârii AGA, în absența contestării acesteia în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990, nu explică de ce nu aplică aceeași prezumție și hotărârii adoptate de consiliul de administrație, în ipoteza neactivării mecanismelor exclusive de control și supraveghere aparținând persoanei juridice.

În analiza motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile incidente din O.U.G. nr. 109/2011, Legea societăților nr. 31/1990, precum și din C. civ. privitoare la mandat, Înalta Curte reține pentru început că voința socială de desemnare în funcție a directorului, exprimată în acest caz prin hotărârea consiliului de administrație, care are atribuții de reprezentare a societății în raporturile stabilite cu directorul general al societății își găsește expresia juridică în contractul de mandat, act juridic bilateral ce pune în acord voința socială cu cea a persoanei desemnate ca director general, acțiunea fiind soluționată în aceste coordonate proprii responsabilității contractuale.

În contextul procesual și normativ al răspunderii contractuale, instanța era îndrituită să verifice susținerile părților aflate în litigiu, într-un echilibru al analizei, pentru a stabili dacă erau întrunite condițiile răspunderii, inclusiv dacă era cazul unei invocări a propriei culpe a societății pârâte în legătură cu activitatea de administrare, precum și dacă reclamantul, la rândul său, parte a organelor de administrare ale societății trebuia și putea să cunoască prevederile statutare privind existența și limitele puterilor mandatarului.

Înalta Curte reține că sunt întemeiate susținerile recurentei privind neobservarea efectelor juridice care constituiau premisa analizei, în sensul că prin Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 2020 - ce nu conține nicio referire la hotărârea adunării generale - s-a revocat hotărârea anterioară a consiliului de administrație nr. 15 din 4 noiembrie 2019 (de aprobare a prelungirii mandatului de director general), iar constatării ca nul a mandatului reclamantului nu i s-au dat efecte retroactive, ci ale unei revocări din funcție cu efecte viitoare.

În cadrul considerentelor care sprijină în mod direct soluția de admitere a acțiunii, instanța nu își putea extinde analiza de la justa cauză a revocării mandatului reclamantului, la statuarea asupra presupusei depășiri a puterilor statutare ale organului de administrare și a intrării acestuia în domeniul de decizie al adunării generale a acționarilor, cu încălcarea dispozițiilor procedurale și a regulilor de drept instituite prin art. 114 și art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, hotărârea consiliului de administrație este un act care produce efecte în ordinea internă a societății, iar instanța nu a fost învestită cu analiza unui conflict între aceste organe societare.

Instanța, invocând poziția ierarhică de superioritate a adunării generale și prezumând că hotărârea nu exprimă voința societății, a reținut caracterul ilicit al acesteia, motivând că organul de administrare s-ar fi pronunțat în sensul nelegalității unei hotărâri anterioare a adunării generale ordinare a acționarilor (de desemnare a patru membri ai consiliului de administrație) și chiar s-ar fi substituit, astfel, rolului unei instanțe judecătorești de a judeca acțiuni întemeiate în drept pe art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Procedând astfel, instanța a analizat un raport juridic dintre acționari și administratori, ca organe ale societății, care excedează cadrul legal al învestirii prin acțiunea în răspundere contractuală, cu atât mai mult cu cât reclamantul a fost numit director general din afara consiliului de administrație.

Confirmând susținerile recurentei, Înalta Curte constată că instanța nu a observat corespunzător distincția între motivele de revocare a actului care a stat la baza prelungirii mandatului de director general al reclamantului și motivele revocării acestuia care formau cauza acțiunii.

Totodată, instanța de apel nu a lămurit în mod corect în temeiul art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 și art. 2031 C. civ. nici măsura în care părțile în litigiu au delimitat sau nu în conținutul contractului de mandat, situațiile în care revocarea mandatului provizoriu ar fi fost considerată cu justă cauză și pârâta nu ar fi datorat despăgubiri, dreptul mandantului de a proceda oricând la revocarea mandatarului neputând fi limitat, cu consecința că revocarea putea să intervină și în cazul altor situații, în afara celor enumerate în cuprinsul contractului încheiat cu reclamantul.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, nemaifiind utilă cercetarea celorlalte motive de recurs, Înalta Curte, cu majoritate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 și a art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Societatea Națională a Apelor Minerale S.A. împotriva deciziei nr. 989A din 17 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului reclamantului, aceleiași instanțe, urmând a se avea în vedere și prevederile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de pârâta Societatea Națională a Apelor Minerale S.A. împotriva deciziei nr. 989A din 17 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2022.

Opinie separată

Am opinat în sensul respingerii recursului ca neîntemeiat din următoarele considerente:

Recurenta și-a întemeiat recursul pe 3 motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,6 și 8 C. proc. civ.

Prima critică formulată vizează excepția inadmisibilității neinvocată în fața instanței de fond, analizată ca motiv de nelegalitate de instanța de apel, fără ca acest motiv să fi fost invocat în cererea de apel, încadrată de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Prioritar, trebuie menționat că aceste critici se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât ceea ce se relevă de către recurentă constă în încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nu o reală depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Astfel, recurenta nu susține că instanța de apel ar fi săvârșit acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească, neinvocându-se deci vreo incursiune a autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.

Critica vizând depășirea limitelor învestirii instanței de apel este neîntemeiată.

Astfel, în cererea de apel, s-au formulat critici de nelegalitate a sentinței primei instanțe relative la respingerea ca inadmisibil a primului capăt de cerere, susținându-se pe de o parte că nu a fost invocată vreo excepție de inadmisibilitate a acestuia nici de către pârâtă și nici de instanță din oficiu, lipsind apelantul - reclamant de posibilitatea formulării de apărări sub acest aspect, precum și de a propune probe față de o astfel de constatare. S-a invocat faptul că declararea ca inadmisibil a primului capăt de cerere, fără a fi invocată și pusă în dezbaterea părților excepția inadmisibilității a dus la încălcarea dreptului la apărare.

Raportându-se la aceste critici, instanța de apel a constatat că prin niciunul dintre actele de procedură depuse la dosarul de fond de către părțile litigante, nu s-a invocat inadmisibilitatea cererii reclamantului de constatare a nelegalității art. 5 lit. a) din decizia nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administrație, precum și faptul că nici instanța de prim grad de jurisdicție nu a invocat și nu a pus în discuție vreo astfel de chestiune decisivă în argumentarea soluției adoptate prin sentința apelată. În consecință, instanța de apel a constatat încălcarea principiilor rolului activ al instanței, contradictorialității și dreptului la apărare. Aplicând dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul, a anulat hotărârea atacată și a reținut cauza spre judecare în fond.

Rezultă din cele expuse anterior că apelantul a invocat prin cererea de apel aspecte de nelegalitate privitoare la respingerea ca inadmisibil a primului capăt de cerere, astfel că este neîntemeiată critica recurentei în sensul depășirii limitelor învestirii instanței de apel cu analiza acestor aspecte.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a criticat analiza de către instanța de apel a legalității "unui fapt juridic pentru a cărui constatare existau alte instrumente procedurale." În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a expus considerentele instanței de apel potrivit cărora Consiliul de Administrație și-a depășit atribuțiile legale, de vreme ce s-a substituit rolului unei instanțe judecătorești de a judeca acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, precum și considerentele potrivit cărora un Consiliu de Administrație nu poate avea atribuții AGA și nici nu se poate substitui puterii judecătorești cu privire la constatarea ca nul a unui act juridic care a intrat în circuitul juridic civil.

Aceste critici se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta vizând de fapt aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (2) și art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, cu consecința analizării unei cereri care nu poate face obiectul controlului judecătoresc, respectiv legalitatea deciziei nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administrație.

Acest motiv de casare este nefondat.

Prealabil, se cuvine a fi menționat că acest motiv de casare vizează soluția instanței de apel adoptată în evocarea fondului după admiterea apelului și reținerea cauzei spre judecare, astfel că nu este apt să ducă la casarea deciziei recurate în totalitatea sa, respectiv și a soluției de admitere a apelului și a anulării sentinței instanței de prim grad.

Apoi, se impune a se reține că instanța de apel, aplicând dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., precizate prin decizia cu caracter obligatoriu nr. 28/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a lămurit limitele judecății în prima instanță, arătând că în motivarea cererii introductive, reclamantul a pretins obligarea pârâtei la plata unor daune-interese în echivalentul remunerației brute fixe lunare de 16.429,5 RON, pentru perioada menționată expres, invocând faptul că revocarea mandatului său de director general a survenit abuziv, intempestiv, fără justă cauză, nelegal "în raport de prevederile art. 21 alin. (3) din cadrul O.U.G. nr. 109/2011 coroborate cu prevederile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990".

În alți termeni, a constatat că reclamantul nu a învestit instanța cu un capăt de cerere vizând anularea/desființarea parțială a unei decizii a Consiliului de Administrație, ci a susținut că cererea sa de plată a daunelor-interese și a daunelor morale pentru revocarea intempestivă și fără justă cauză a mandatului de director general se fundamentează pe nelegala și netemeinica revocare din funcție de către Consiliul de Administrație.

Astfel, în aceste limite, instanța de apel a analizat motivele care au dus la revocarea mandatului directorului general și a stabilit că revocarea a avut loc înainte de expirarea termenului prevăzut în contractul părților, fiind astfel intempestivă, că atât legea specială (O.U.G. nr. 109/2011), cât și cea generală (Legea nr. 31/1990 și C. civ.) prevede dreptul la plata de daune-interese atunci când revocarea a fost fără justă cauză, însă legea specială trimite la clauzele contractului de mandat. Apoi, a constatat că, potrivit contractului de mandat, revocarea putea avea loc doar din motive de neexecutare/executare necorespunzătoare a contractului și, constatând că nu este incident acest motiv de revocare, a procedat la analizarea motivului concret care a dus la revocarea mandatului, motiv situat în afara prevederilor contractuale. Acest motiv a fost menționat în decizia nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administrație, care a declarat nul și a revocat contractul de mandat încheiat de societate cu reclamantul, ca o consecință a constatării lipsei capacității Consiliului de Administrație care a semnat contractul de mandat de a-și asuma calitatea de reprezentant în raporturile cu reclamantul. Lipsa capacității a fost fundamentată pe depășirea duratei mandatului. Continuând raționamentul, instanța de apel a învederat că un act juridic care a intrat în circuitul civil - contractul de mandat - nu poate fi constatat ca fiind nul decât de instanța de judecată, și nu de Consiliul de Administrație subsecvent celui care a semnat contractul. A conchis instanța de apel în sensul că, bazată pe acest context factual, constatarea nulității contractului de mandat cu consecința revocării reclamantului, este fără justă cauză.

Este real că instanța de apel a reținut că un Consiliu de Administrație nu se poate substitui puterii judecătorești cu privire la constatarea nulității actului juridic intrat în circuitul civil, însă acest argument a fost reținut în analiza caracterului justificat/nejustificat al cauzei revocării mandatului reclamantului, motivul fiind invocat expres de reclamant ca făcând parte din legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, respectiv revocare și daune-interese. Instanța de apel nu a analizat nelegalitatea deciziei nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administrație și nu a dispus anularea acesteia, stabilind generic că validitatea unui act juridic intrat în circuitul civil se poate stabili doar de instanța de judecată și nu de una dintre părțile contractante.

Aceleași sunt rațiunile pentru care instanța de apel a învederat că un Consiliu de Administrație nu poate stabili implicit ca fiind nelegală o hotărâre a Adunării Generale a Acționarilor prin care s-a numit Consiliul de Administrație, instanța de judecată fiind singura abilitată de lege în acest sens.

În consecință, toate considerentele instanței de apel referitoare la atribuțiile adunării generale a acționarilor, ale consiliului de administrație și ale instanțelor de judecată au vizat contextul cauzal al revocării, în scopul stabilirii caracterului just sau injust al acesteia, instanța de apel nepronunțându-se asupra legalității/nelegalității deciziei nr. 1/15.01.2020 a Consiliului de Administrație, fiind astfel respectate dispozițiile art. 132 alin. (2) și art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, astfel că și acest motiv de recurs este nefondat.

Critica recurentei referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, prin prisma reținerii greșite a atribuțiilor consiliului de administrație, încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și la motivarea echivocă a hotărârii recurate - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Susține recurenta că atribuțiile stabilite de art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 nu revin și administratorilor interimari, un consiliu de administratori numit provizoriu având atribuții doar de conservare a activității societății. Or, lipsa calității de administrator cu puteri depline conduce la lipsa capacității membrilor Consiliului de Administrație de a alege un director general. În consecință, prin interpretarea extinsă dată de instanța de apel normei juridice aplicabil, cât și cererii de chemare în judecată, s-a aplicat greșit norma de drept invocată mai sus.

Cu privire la aceste critici se constată, pe de o parte că instanța de apel nu a analizat și nici nu a aplicat dispozițiile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, nefiind învestită cu verificarea modului de îndeplinire a atribuțiilor privind numirea și revocarea reclamantului în funcția de director general de către consiliul de administrație, nici cu verificarea persoanelor îndreptățite în acest sens, ori cu întinderea puterilor acestora, iar pe de altă parte, se constată că o astfel de analiză ar fi presupus chiar o verificare a legalității deciziei nr. 15/04.11.2019 a Consiliului de Administrație, fapt prohibit de lege.

În ce privește interpretarea extensivă a acestei norme, prin recunoașterea acelorași atribuții și consiliului de administrație provizoriu, se constată, de asemenea, că instanța nu a făcut o asemenea analiză, excedând limitelor învestirii.

Totodată, critica referitoare la motivarea echivocă a interpretării art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 și a cererii de chemare în judecată este apreciată ca fiind lipsită de precizie, ambiguă și fără temei, de vreme ce instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011.

A mai invocat recurenta aprecierea eronată a instanței de apel a motivelor de revocare a mandatului, confundându-le cu cele care au determinat revocarea deciziei nr. 15/04.11.2019 a Consiliului de Administrație. Astfel, prin revocarea acestei decizii au fost invalidate condițiile preexistente încheierii contractului de mandat, constatându-se lipsa capacității de exercițiu a Consiliului de Administrație, astfel că prin această decizie nu s-a stabilit o cauză de încetare a mandatului, el fiind revocat pentru neîndeplinirea condițiilor legale la data încheierii sale, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. A mai susținut recurenta că măsura revocării nu a fost abuzivă.

Din analiza acestor critici rezultă lipsa precizării normei de drept substanțial interpretată sau aplicată greșit de instanța de apel, astfel că motivul de casare prevăzut de punctul 8 a fost invocat formal. Apoi, nu există considerente incongruente, confuze sau străine de natura cauzei în decizia instanței de apel, argumentele fiind expuse în mod logic, raționamentul instanței reliefând cauzele pentru care revocarea mandatului a fost apreciată ca fiind fără justă cauză.

Rezultă astfel că și aceste motive sunt neîntemeiate.

O ultimă critică formulată de recurentă vizează greșita obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens și în lipsa punerii în întârziere pentru plata acestor sume.

Acest motiv de recurs nu a fost întemeiat în drept și nici nu s-a precizat norma de drept substanțial aplicată greșit.

Cu toate acestea, se constată că instanța de apel nu a aplicat greșit nici o normă de drept material, de vreme ce dobânda legală s-a acordat de la data formulării cererii de chemare în judecată, cu respectarea dispozițiilor art. 1522 alin. (1) C. civ., punerea în întârziere putându-se realiza și prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, au fost respectate dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Pentru toate aceste motive, am considerat că se impune respingerea recursului formulat de Societatea Națională a Apelor Minerale, decizia instanței de apel fiind legală atât în ceea ce privește admiterea apelului și anularea sentinței apelate, cât și în ceea ce privește soluția adoptată în evocarea fondului.