ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 315/2021

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene: - anularea, în parte, a Deciziei nr. 58554/11.07.2016 și a Raportului de soluționare a contestației, emise de Comisia de Soluționare a Contestației Administrative din cadrul pârâtului; - admiterea contestației formulate de reclamantă, cu consecința obligării pârâtului la acceptarea la plată a sumei de 95.455,28 RON, reprezentând 25% din valoarea eligibilă a contractului de furnizare nr. x/18.06.2015, încheiat între reclamantă și B.; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 259 din 01 februarie 2017 a dispus următoarele: - a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene), reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice; - a anulat parțial Decizia nr. 58554/11.07.2016 și a admis contestația reclamantei împotriva Notificării privind situația cererii de rambursare nr. x/29.02.2016, în sensul obligării pârâtului la acceptarea la plată a sumei de 95.455,28 RON reprezentând 25% din valoarea eligibilă a contractului de furnizare nr. x/18.06.2015; - a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia nr. 2573 din data de 17 iunie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția nulității recursului și a anulat recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene împotriva sentinței civile nr. 259 din 01 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Contestația în anulare formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate în recurs Ministerul Fondurilor Europene (în prezent Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene) a formulat contestație în anulare, calea extraordinară de atac fiind întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. În motivare, contestatorul a arătat că instanța de control judiciar a reținut, în mod nelegal că "cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care pârâtul își întemeiază cererea", deși recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a indicat în mod expres dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., drept temei al acesteia. Această împrejurare nu este în conformitate cu mențiunile din cererea de recurs, care, atât în cuprinsul primei pagini, cât și la fila x conține menționarea expresă a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar și a ipotezei avute în vedere de recurent, respectiv "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Împrejurarea reținută de către instanță a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care au condus la soluția aplicării de către instanța de control judiciar a sancțiunii nulității recursului.

Apărările formulate de intimată Intimata S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea ca nefondată a căii extraordinare de atac.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Motivele contestației în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale. Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform căruia: "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când … dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale". Pentru a fi incident acest caz de contestație în anulare, este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestația să fie pronunțată în soluționarea căii de atac a recursului, iar contestatorul să invoce existența unor erori materiale, săvârșite de instanța de control judiciar, care au influențat soluția astfel pronunțată. În definirea cazului de contestație în anulare privitor la existența unor erori materiale, textul de lege are în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ce conduc la retractarea hotărârii pronunțate și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se invocă de către contestator, în prezenta cauză, o greșeală materială a instanței de recurs, cu privire la date sau elemente ale dosarului cauzei. Motivele expuse în contestația în anulare se referă la însăși legalitatea deciziei atacate, contestatorul formulând critici cu privire la modalitatea de apreciere, de către instanța de recurs, a conținutului cererii sale de recurs, din perspectiva cazului de nulitate prevăzut de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Ca atare, față de semnificația noțiunii de eroare materială, astfel cum a fost redată anterior, critica contestatorului nu se circumscrie ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nefiind invocată o eroare materială care să vizeze aspecte formale ale judecății și care să fie evidentă și săvârșită de instanță ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, ci vizează însăși raționamentul prin care instanța de recurs a apreciat că partea nu a formulat critici care să poată fi încadrate în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu poate reprezenta un motiv de contestație în anulare. Totodată, reține Înalta Curte, contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluționat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare neputând avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată în cauză.