ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3785/2018

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 3 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. SRL prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a solicitat anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30 octombrie 2013, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin în ceea ce privește respingerea la rambursare a TVA în sumă de 1.430.580 RON; anularea Deciziei nr. 2636/871 din 20 octombrie 2014 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara cu ocazia soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere; obligarea pârâtei să ramburseze societății suma de 1.430.580 RON, reprezentând TVA ce a fost respinsă la rambursare prin decizia de impunere; obligarea pârâtei la plata dobânzilor, în conformitate cu prevederile art. 124 din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, de la data expirării termenului de 45 de zile, calculat de la data înregistrării decontului de TVA cu opțiune de rambursare și până la data rambursării efective a sumei de 1.430.580 RON, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 24 din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. SRL, în insolvență, prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta A. SRL prin administrator judiciar B. SPRL, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii, anularea actelor administrative atacate, cu consecința obligării intimatelor să-i ramburseze suma de 1.430.580 RON, reprezentând TVA respinsă la rambursare prin decizia de impunere, cu dobânzile aferente, conform art. 124 C. proc. fisc., de la data expirării termenului de 45 de zile, calculat de la data înregistrării decontului de TVA cu opțiune de rambursare și până la data rambursării efective a sumei de 1.430.580 RON, în esență, pentru următoarele considerente: Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivele de fapt dar mai ales cele de drept, pe care se întemeiază soluția, nu au fost prezentate nici măcar sumar de către instanța de fond. Totodată, hotărârea nu este bazată pe dispozițiile Codul fiscal aplicabile în materia taxei pe valoarea adăugată, iar argumentele de fapt nu sunt proprii instanței de fond. Argumentele instanței sunt preluate din Sentința nr. 14 din 20 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 și din Sentința nr. 326 din 24 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 de către alte complete de judecată ale Curții de Apel Timișoara, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea obligației instanței de fond de a motiva hotărârea prin expunerea rațiunilor care au condus la emiterea deciziei. Casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare se impune și din perspectiva faptului că în cauză era necesară administrarea probei cu expertiza fiscală. În condițiile în care documentele furnizate de societate au fost ignorate de către autoritățile fiscale iar prin raportul de inspecție fiscală a fost efectuată, exclusiv, o analiză a operațiunilor economice, în baza cărora și-a exercitat dreptul de deducere a TVA, în vederea asigurării dreptului la apărare, administrarea probei cu expertiza fiscală era utilă și pertinentă soluționării cauzei. Deși instanța de fond a arătat că o astfel de probă nu este utilă, întrucât va analiza conținutul actelor depuse, acest fapt nu s-a întâmplat, instanța de fond preluând în integralitate situația reținută de organul fiscal. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta vizează respingerea argumentelor invocate cu privire la nemotivarea deciziei de soluționare a contestației administrative. Instanța de fond a înțeles greșit că în privința motivării critica se referă la expunerea în partea introductivă a deciziei, a punctelor de vedere ale părților din cauza administrativă. În realitate, s-a invocat lipsa unei motivări proprii a organului administrativ de soluționare care a înțeles că cerința motivării deciziei este îndeplinită prin simpla preluare a constatărilor inspectorilor fiscali. Se mai susține că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea unor dispoziții străine de natura pricinii, care nu reglementează dreptul de deducere al TVA și că motivarea primei instanțe pe acest aspect s-a raportat la prevederile art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. m) din C. fisc. și pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, ce se referă la impozitul pe profit. Totodată, prima instanță nu a ținut cont de faptul că angajarea costurilor pregătitoare investiției semnifică intenția reală de dezvoltare a parcului eolian, adică intenția de desfășurare a operațiunilor taxabile, iar sentința a fost pronunțată cu nesocotirea prevederilor art. 145 alin. (1), art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc. și pct. 45, pct. 46 alin. (1) și pct. 66 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Chiar dacă investiția nu era finalizată la data depunerii decontului cu suma negativă, această împrejurare nu are vreo semnificație juridică, din moment ce nicio dispoziție de drept material fiscal nu impune finalizarea unei investiții într-un anumit termen și nici începerea derulării de operațiuni taxabile într-o anumită perioadă de la data finalizării investiției. Întrucât taxa era exigibilă, aceasta fiind colectată de prestatori și virată la bugetul de stat, refuzul acordării dreptului de deducere reprezintă o încălcare a principiului neutralității TVA.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 4.2. Legal citată, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin nu a depus întâmpinare în cauză.

Procedura de soluționare a recursului 5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 ianuarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin Încheierea din data de 20 iunie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Cu titlu preliminar, astfel cum s-a reținut în raportul întocmit pe parcursul procedurii desfășurate în completul de filtru, se constată că deși recurenta-reclamantă A. SRL a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care, sentința atacată va fi analizată din perspectiva acestor motive de nelegalitate. Examinând sentința recurată, prin raportare la criticile formulate de recurenta-reclamantă, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Potrivit textului de lege enunțat, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În cauză, se constată că la termenul de judecată din 18 noiembrie 2015, prima instanță a respins proba solicitată de reclamantă, constând în efectuarea unei expertize fiscale, reținând că nu este utilă soluționării pricinii, opinie pe care instanța de control judiciar o împărtășește, întrucât raportat la obiectivele expertizei și la starea de fapt fiscală supusă analizei în prezentul litigiu, revine instanței de judecată atributul de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente în speță. În condițiile arătate, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, constatându-se că judecătorul fondului a analizat fiecare pretenție și apărare, formulate pe parcursul procesului, și a încuviințat probele solicitate de părți, pe care le-a apreciat concludente pentru judecarea cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, contrar criticilor invocate, că prima instanță a indicat motivele de fapt și de drept pentru care a împărtășit concluzia organelor fiscale, potrivit căreia reclamanta nu a demonstrat îndeplinirea condițiilor de fond în vederea exercitării dreptului de deducere al TVA aferentă achizițiilor, respectiv că documentele care justificau acest drept nu aveau puterea să dovedească intenția declarată a acesteia de a desfășura activități economice, considerentele hotărârii explicând, așadar, soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod real probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că este neîntemeiată acțiunea cu care a fost învestit. De asemenea, nu se poate susține că preluarea unor considerente din cauze similare echivalează cu lipsa motivării și nici nu este de natură să afecteze legalitatea sentinței recurate, astfel încât să determine incidența motivului de nelegalitate invocat. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale cuprinse în actele administrativ fiscale contestate, precum și apărărilor formulate în cauză, nu reprezintă o necercetare a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în sensul celor susținute în recurs, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii. În consecință, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat, apreciind că hotărârea de fond este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar judecătorul fondului a respectat obligațiile ce-i reveneau potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., pronunțându-se asupra obiectului învestirii sale. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, sentința recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Recurenta-reclamantă A. SRL a investit instanța de contencios administrativ și fiscal pe calea prevăzută de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 2635/871/20 octombrie 2014, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin care a fost respinsă contestația împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x din 30 octombrie 2013 emisă de A.J.F.P. Caraș-Severin în ceea ce privește respingerea la rambursare a sumei de 1.430.580 RON reprezentând TVA. Cererea de rambursare a TVA formulată de reclamantă a fost respinsă, organul de control fiscal, reținând că aceasta nu a dovedit o intenție reală de dezvoltare a unui parc eolian, întrucât majoritatea cheltuielilor au fost efectuate pentru consultanță ori închirieri de spații nefolosite de reclamantă. Prima instanță a examinat situația de fapt așa cum rezultă din considerentele sentinței atacate și a menținut concluziile organului fiscal care au fost în sensul lipsei intenției de desfășurare a operațiunilor taxabile, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Soluția instanței de fond este împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei. Susținerile recurentei-reclamante referitoare la o pretinsă lipsă a motivării deciziei de respingere a contestației sunt vădit nefondate. Înalta Curte împărtășește concluzia primei instanțe, care, răspunzând la aceste critici, a reținut că decizia de soluționare a contestației cuprinde prezentarea stării de fapt și normele legale incidente, a punctelor de vedere ale petentei și ale inspectorilor fiscali, apreciind totodată că, în contextul în care organul de soluționare a contestației a confirmat legalitatea constatărilor organului de inspecție fiscală, nemulțumirile reclamantei față de argumentele pe baza cărora apărările sale au fost înlăturate sau legat de însușirea argumentelor respectivului organ, nu constituie, de plano, o cauză de nelegalitate sau nulitate a actului emis. O altă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea, deși nu în mod explicit, a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. m) din Codul fiscal și pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, dispoziții care reglementează deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile la calculul profitului impozabil, deși în speță inspecția fiscală efectuată a vizat numai taxa pe valoarea adăugată, nu și impozitul pe profit. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că, deși instanța de fond a menționat că nu aceste dispoziții au fost avute în vedere, întreaga motivare a sentinței se bazează pe aceste dispoziții, instanța analizând, la fiecare dintre operațiunile deduse judecății, condiția realității și necesității efectuării cheltuielilor prin specificul activității desfășurate. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte apreciază că dreptul recurentei-reclamante de a deduce TVA-ul aferent achizițiilor nu a fost înlăturat prin aplicarea unor dispoziții legale care reglementează impozitul pe profit, iar argumentele reținute de organele fiscale, însușite de prima instanță, materializează aplicarea corectă a dispozițiilor art. 145, coroborate cu dispozițiile art. 146 lit. a) din Codul fiscal. În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că, în vederea recunoașterii dreptului de deducere, prin prisma condițiilor de fond stabilite de art. 145 alin. (2) pct. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, examinarea legăturii dintre activitatea economică preconizată și serviciile achiziționate, serviciile pretins executate și documentele justificative care atestă aceste fapte, nu poate fi considerată străină de reglementarea TVA. Chiar dacă efectivitatea serviciilor nu constituie cerințe explicite pentru exercitarea dreptului de deducere, Înalta Curte achiesează la opinia exprimată în acest context de prima instanță, întrucât pe planul intenției de a desfășura o activitate economică sunt neconcludente acele cheltuieli care nu au puterea să dovedească această intenție, fie că au fost angajate pentru achiziționarea unor servicii care nu erau în mod obiectiv necesare, fie că nu au fost prestate în mod real în beneficiul titularului dreptului de deducere. Așadar, analiza efectuată de prima instanță, în aprecierea instanței de control judiciar, era utilă în vederea stabilirii scopului economic real al întregului ansamblu de tranzacții care încorporau acele cheltuieli de care recurenta-reclamantă lega efecte fiscale. Această concluzie este fundamentată, din punct de vedere legal, pe dispozițiile art. 45 din Normele metodologice de aplicare ale art. 145 din Codul fiscal, coroborate cu art. 66 alin. (2) din aceleași norme, privind aplicarea art. 153, dispoziții invocate de însăși recurenta-reclamantă, potrivit cărora intenția de a desfășura sau de a începe desfășurarea unor activități economice trebuie examinată pe bază de elemente obiective, cum ar fi angajarea unor costuri și/sau investiții pregătitoare, fără a se putea ignora finalitatea, scopul economic al costurilor/investițiilor angajate, așa cum susține recurenta-reclamantă. Prin urmare, achizițiile efectuate, inerente realizării unui proiect investițional derulat pentru a realiza în viitor activități economice, legătură a cărei demonstrare cade în sarcina titularului dreptului de deducere, având rol pregătitor în realizarea investiției, puteau fi examinate de către organul de control fiscal prin prisma dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar elementele obiective avute în vedere nu excludeau examinarea caracterului real al respectivelor servicii. În concluzie, nu se poate reține că prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile de drept fiscal care reglementează nașterea sau exercitarea dreptului de deducere a TVA-ului, dacă prin considerente s-a constatat că societatea nu a reușit să demonstreze faptul că sumele plătite către furnizorii de servicii reprezintă contravaloarea unor servicii real efectuate, implicit inerente dezvoltării parcului eolian. Printr-o altă critică, circumscrisă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reiterează susținerile că prin analiza condiției realității și necesității serviciilor achiziționate nu se ține seama de cadrul legal aplicabil, în concret, de îndeplinirea cerințelor privind exigibilitatea taxei, prevăzute de dispozițiile art. 145 alin. (1) C. fisc., a cerințelor de fond a dreptului de deducere, prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc., care stabilesc că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, precum și celor stabilite de art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc., care stabilesc că, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească anumite condiții. Apărările reclamantei cu privire la nașterea dreptului de deducere odată cu exigibilitatea taxei, în conformitate cu dispozițiile art. 145 alin. (1) din C. fisc., în coroborare cu dispozițiile art. 134 2 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, adică la momentul emiterii facturilor de către furnizorii de servicii, au fost înlăturate de prima instanță ca fiind neconcludente, având în vedere faptul că aspectele care privesc momentul exigibilității dreptului de deducere nu constituie o condiție suficientă pentru exercitarea acestui drept și nu înlătură cerința ca operațiunea pentru care se solicită deducerea să fie destinată utilizării în folosul operațiunilor taxabile. În acest context, recurenta-reclamantă consideră că analiza efectuată de instanța de fond în urma căreia se conturează ideea că nu este îndeplinită cerința ca operațiunile pentru care se solicită deducerea să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, este greșită. Or, fără a se nega îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor de formă pentru exercitarea dreptului de deducere, s-a constatat că aceasta nu a justificat îndeplinirea condițiilor de fond, întrucât documentele prezentate nu demonstrează certitudinea prestării unor servicii care să fie în legătură concretă, și nu doar prezumată, cu proiectul și să reflecte intenția de a desfășura activitate economică prin dezvoltarea parcului eolian din comuna Berzasca, județ Caraș-Severin. Această concluzie, împărtășită de instanța de control judiciar, se bazează pe analiza argumentată a împrejurărilor de fapt relevate (cheltuieli supradimensionate în raport de rezultatul în care serviciul s-a materializat; lipsa unei legături evidente între serviciul prestat și finalitatea concretă; servicii care exced obiectului contractului; refacturări ale unor servicii prestate asociatului majoritar sau se suprapun cu cele prestate de alți parteneri contractuali) ce formează un set de tranzacții care, luate împreună, nu contribuie la realizarea obiectivului propus. Astfel, contractul de asistență juridică nr. 613 din 28 mai 2010, de care s-a prevalat reclamanta pentru deducerea TVA aferentă facturilor emise, cuprinde un onorariu de 1.080.000 RON euro + TVA pe o durată de 4 ani. Ulterior, prin Actul adițional nr. x, pe lângă onorariul fix s-a prevăzut și plata unui onorariu calculat în sistemul ratelor orare. Însă, realitatea prestării serviciilor de asistență juridică necesare reclamantei pentru derularea investiției privind parcul eolian este pusă sub semnul întrebării atâta timp cât facturile întocmite de societatea de avocatură sunt emise în primele zile ale lunii, în condițiile în care fișele de timp care justifică modul de derulare a serviciilor pentru fiecare factură cuprind întreaga perioadă a lunii respective. De asemenea, în cauză nu există nici un element obiectiv care să dovedească implicarea societății de avocatură în operațiunile necesare demarării proiectului, cum ar fi redactarea contractelor de concesiune a terenului, obținerea certificatului de urbanism, etc. În plus, actele emise de către prestatorul serviciilor juridice, datorită caracterului lor general prin prisma obiectivului propus nu pot fi puse în legătură directă cu dezvoltarea parcului eolian din comuna Berzasca, județ Caraș-Severin. Aceleași considerente rămân valabile și în cazul cererii de rambursare a TVA de 87.829 RON aferentă serviciilor prestate de C. SRL, simpla susținere că s-au întocmit rapoarte de monitorizare a vântului pentru dezvoltarea parcului eolian și raportul de analiză, nefiind suficientă pentru a concluziona că serviciile au fost efectuate în scopul realizării unor activități economice. Împrejurarea că, în cauză, nu sunt identificate nereguli formale în exercitarea dreptului de deducere a TVA, nu conduce implicit la admiterea cererii formulate de societatea reclamantă, atâta timp cât organele fiscale i-au imputat acesteia că nu justifică îndeplinirea condițiilor de fond. De altfel, motivul respingerii deducerii TVA nu a constat în nereguli formale ale facturilor aferente serviciilor prestate ci lipsa documentelor justificative care trebuiau să însoțească factura, mai concret, rapoarte de activitate, situații de lucrări, procese-verbale, studii și alte documente care să ateste obiectul și realitatea prestării. De asemenea, nu a fost contestată exigibilitatea taxei pe valoare adăugată, în condițiile art. 134 2 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, aceasta devenind exigibilă la momentul emiterii facturilor de către prestatorii de servicii. Însă, în cauză, importanță prezintă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 145 alin. (2) C. fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere fiind necesară dovedirea faptului că operațiunile pentru care se solicită deducerea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. Cu privire la TVA în sumă de 48.960 RON aferentă serviciilor de închiriere facturate de GCTI- Gestiune și Consultanță IT SRL, societate la care același avocat și administrator al reclamantei - D. - are și calitatea de administrator al locatorului, în mod corect intimata a negat dreptul de deducere, pe considerentul că serviciile de închiriere nu sunt necesare și nu vin să confirme intenția de dezvoltare a parcului eolian, în condițiile în care s-a reținut lipsa activităților în locația închiriată (Slatina Timiș nr. 529 G, județ Caraș-Severin) și nivelul ridicat al chiriei (6.800 euro/lună + TVA), disproporționat față de prețul zonei (5 - 10 euro/mp), aspecte ce nu au fost combătute de reclamantă. De asemenea, intenția de efectuare a unor operațiuni taxabile ulterioare nu este dovedită nici în ceea ce privește contractul de asistență încheiat cu E. SRL (TVA aferentă de 480.745 RON), nici cu privire la serviciile de gestiune și administrare de proiecte în temeiul contractului încheiat de F. SRL (TVA aferentă de 16.968 RON). De altfel, lipsa documentelor justificative nu este contestată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Aceeași este situația și pentru TVA aferentă serviciilor de pază prestate de G. SA și H. SRL (TVA aferentă de 44.698 RON), deducerea TVA nefiind justificată în lipsa activităților la obiectivele păzite și având în vedere că asigurarea pazei de către o singură persoană, în condițiile în care serviciile au fost facturate către mai multe societăți. Susținerile recurentei-reclamante, în sensul că intenția de a desfășura activitate economică este dovedită de volumul mare de înscrisuri prezentate organelor de control fiscal, este nefondată. Această concluzie se impune întrucât documentele justificative prezentate, oricât de numeroase ar fi fost, nu au convins instanța de control judiciar asupra faptului că achizițiile/costurile pregătitoare ale investiției reflectă intenția reală de realizare a parcului eolian în localitatea Berzasca, județul Caraș-Severin. De asemenea, documentele justificative prezentate, nefăcând referire la un parc eolian anume, nu permit să se stabilească obiectul concret al serviciilor juridice sau tehnice declarativ prestate. Așa fiind, în mod corect organele fiscale, apreciind că societatea și-a exercitat în mod abuziv dreptul de deducere conferit de legislația TVA pentru tranzacțiile analizate, au aplicat mecanismul conferit de art. 11 teza întâi din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și, în consecință, au înlăturat tranzacțiile considerate ca fiind lipsite de scop economic, motivându-și în mod consistent și convingător decizia și indicând toate împrejurările de fapt relevante, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, așa cum rezultă și din întâmpinarea depusă în prezentul recurs. În concluzie, Înalta Curte apreciază că prima instanță, cu aplicarea corectă a dispozițiilor de drept fiscal a confirmat legalitatea actelor administrative atacate, respingerea cererii de rambursarea TVA în sumă de 1.430.580 RON, și a contestației împotriva deciziei de impunere emise, în condițiile în care recurenta-reclamantă, prin documentele prezentate în justificarea dreptului său, nu a fost în măsură să-și dovedească intenția declarată, aceea de a desfășura în viitor o activitate economică, producerea energiei electrice pentru obținerea de venituri din operațiuni taxabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, găsind nefondate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL prin lichidator judiciar B. SPRL, ca nefondat.