ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2271/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2015 la data de 15 aprilie 2015, reclamanta A. SRL în insolvență, reprezentată legal de B., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin a solicitat anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30 decembrie 2013 emisă de A.J.F.P. Caraș-Severin ("decizia de impunere") în ceea ce privește respingerea la rambursare a TVA în sumă de 1.607.408 RON; anularea Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 30 decembrie 2013 emisă de A.J.F.P. Caraș-Severin ("dispoziția de măsuri"); anularea Deciziei nr. 2907/980 din 4 decembrie 2014 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara cu ocazia soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere ("decizia de soluționare a contestației"); obligarea pârâtei să ramburseze reclamantei suma de 1.607.408 RON, reprezentând TVA ce a fost respinsă la rambursare prin decizia de impunere; obligarea pârâtei la plata dobânzilor, în conformitate cu prevederile art. 124 din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, de la data expirării termenului de 45 de zile, calculat de la data înregistrării decontului de TVA cu opțiune de rambursare și până la data rambursării efective a sumei de 1.607.408 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin Sentința civilă nr. 94 din 11 aprilie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. SRL în insolvență, reprezentată legal de B., în calitate de administrator judiciar și convențional prin SCA "C.", în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs reclamanta SC A. SRL în insolvență, reprezentată legal prin administrator judiciar B. și convențional prin C., prin care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de nelegalitate invocat se referă la faptul că sentința a fost pronunțată cu aplicarea unor dispoziții străine de natura pricinii, dispoziții care nu reglementează dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugata.

Se susține că deși instanța de fond menționează că nu prevederile art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. m) din Codul fiscal și pct. 48 din Normele metodologice, au fost avute în vedere, totuși, întreaga motivare a sentinței se bazează pe aceste dispoziții, instanța analizând, la fiecare dintre operațiunile deduse judecății, condiția realității și necesității efectuării cheltuielilor prin specificul activității desfășurate.

Se apreciază că în mod nelegal a fost înlăturat dreptul de deducere al societății, prin raportare la dispoziții legale din cadrul Titlului II - "Impozitul pe profit" din C. fisc. , dispoziții străine de natura pricinii, în condițiile în care în această materie erau aplicabile exclusiv dispozițiile speciale ale art. 145 coroborate cu dispozițiile art. 146 lit. a) ale Capitolului X - "Regimul deducerilor" din C. fisc.

Dispozițiile Titlului II ale C. fisc. , ce reglementează impozitul pe profit nu pot fi invocate nici măcar pentru "întărirea" constatărilor referitoare la deducerea TVA întrucât reglementarea Titlului VI - "Taxa pe valoarea adăugată", a fost concepută de legiuitor în termenii unei reglementări speciale, distincte de celelalte titluri ale Codul fiscal. În materia TVA reglementarea internă a Codul fiscal a fost armonizată cu directivele de TVA ale Uniunii Europene, pe când în materia impozitului pe profit nu a fost efectuată o astfel de armonizare.

De altfel, după cum rezultă din practica vastă a CJUE în materia TVA răspunsurile la întrebările preliminare, sunt date prin raportare strictă la prevederile Directivei 112 în materia TVA, fără nicio referire la alte reglementări, cum ar fi cele în materia impozitului pe profit.

Se mai arată că sentința de fond a fost pronunțată cu nesocotirea prevederilor pct. 45 din Normele metodologice de aplicare ale art. 145 din C. fisc. și pct. 66 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 153 din C. fisc. și ale art. 145 alin. (1), art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc. , pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare ale art. 146 din C. fisc.

În legătură cu aplicabilitatea acestor texte de lege, se menționează că activitatea economica a recurentei era începută încă de la data la care societatea noastră intenționa să desfășoare o astfel de activitate, iar intenția de a desfășura activități economice rezulta, în mod neechivoc, din angajarea de costuri pregătitoare, costuri care erau inerente dezvoltării unui parc eolian.

Instanța nu tine cont de aceste costuri în soluționarea cauzei, când legea prevede foarte clar că tocmai angajarea costurilor pregătitoare investiției semnifica intenția reală de dezvoltare a parcului eolian, adică intenția de desfășurare a operațiunilor taxabile.

Semnificația juridica, în materia TVA, pe care o are angajarea de costuri pregătitoare investiției, nu este condiționată de finalitatea costurilor sau a demersurilor efectuate în vederea finalizării unei investiții, așa cum în mod greșit înțelege instanța de fond, neexistând nicio dispoziție din C. fisc. care să prevadă acest lucru.

Instanța de fond, atunci când retine ca achiziția serviciilor trebuie justificata prin specificul activităților desfășurate, efectuează, în fapt, o analiză specifică impozitului pe profit care, dincolo de faptul că este nepertinentă în cauză, este și netemeinică.

Apreciază că, este evident (așa cum s-a reținut expres și prin raportul de expertiză) că reclamantei, în dezvoltarea proiectului eolian, îi erau necesare serviciile de consultanță juridică, serviciile de consultanță tehnică pentru dezvoltarea unor proiecte eoliene (SC D. SRL), servicii de închiriere a sediului (E.), de contabilitate și consultanță fiscală (SC F.), serviciile de pază ale obiectivelor etc., servicii care asigurau respectarea cadrului legal și tehnic specific în sectorul proiectelor de energie din surse regenerabile și care erau, în același timp, menite să servească luării deciziilor de oportunitate în dezvoltarea proiectului.

În continuare, invocând concluziile Curții Europene de Justiție reținute în cauza C-110/94 (INZO), recurenta susține că dreptul de deducere a TVA, exercitat de o persoană impozabilă pentru achiziții destinate unor operațiuni ce dau drept de deducere a TVA, nu poate fi anulat/refuzat parțial sau în totalitate, pe motiv că operațiunile ce dau drept de deducere nu mai ajung, din motive independente de voința persoanei impozabile, să fie efectuate.

Cu alte cuvinte, așa cum prevede expres și Codul fiscal, este esențial, pentru existența dreptului de deducere, intenția de a desfășura operațiuni economice (taxabile), nefiind reglementat un anumit termen în care operațiunile taxabile trebuie efectuate.

În final, se arată că Sentința civilă nr. 126 din 16 mai 2016 a fost pronunțată cu nesocotirea condițiilor prevăzute de art. 145 coroborate cu dispozițiile art. 146 lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În opinia recurentei, dacă instanța de fond ar fi raportat situația de fapt - ce rezultă din numărul mare de înscrisuri depus la dosar - la dispozițiile legale incidente în materia dreptului de deducere a TVA, ar fi trebuit să observe că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea acestui drept, având în vedere ca: (a) taxa pe valoarea adăugată era exigibilă, în conformitate cu prevederile art. 134

2

alin. (2) lit. a) din C. fisc. , întrucât prestatorii de servicii (SCA G., SC D. SRL; SC H. SRL; SC I. SRL; SC J. SRL; SC E. SRL.; SC K. SRL; SC L. SRL; SC M. SRL, respectiv de SC F. SRL) au emis facturi.

Taxa pe valoarea adăugată a devenit exigibilă la momentul emiterii facturilor iar exigibilitatea TVA atrage, deopotrivă, obligația prestatorului de a colecta și vira TVA la bugetul de stat (în conformitate cu prevederile art. 156

2

alin. (2) coroborate cu prevederile art. 157 alin. (1) din C. fisc. ) și dreptul beneficiarului de a deduce taxa în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (1) și art. 156

2

alin. (2) din C. fisc.

Dispozițiile fiscale aplicabile în materie de TVA impun intenția de a desfășura activități economice și destinația achizițiilor în scopul operațiunilor taxabile.

Or, înființarea companiei, concesionarea suprafețelor de teren, obținerea a numeroase avize și autorizații, contractarea serviciilor specifice analizate mai sus sunt tot atâtea elemente obiective care dovedesc intenția de a desfășura activitate economică.

Rezultatul garantat al acestei activități, de obținere de venituri din derularea activității economice și într-un timp cât se poate de scurt, reprezintă o pretenție excesivă, incompatibilă cu riscul pe care îl implică orice activitate comercială.

Totodată, aspectul că nu s-au făcut demersuri concrete care să susțină finalizarea intenției declarate de societate de a obține venituri este greșit reținut de instanța de fond din următoarele considerente:

(i) instanța a reținut greșit împrejurarea că a fost obținut dreptul de folosința asupra unui teren în general (fără identificarea exactă a acestuia prin Contractul de asociere în participațiune nr. x din 14 septembrie 2010 încheiat cu Consiliul Local Iablanița). În preambulul acestui contract s-a menționat expres o suprafață de 400 ha ce face parte din terenul "înscris în Cartea funciară nr. x/3590 a Comunei Iablanița, documentele ce atestă titlul de proprietate fiind anexate la contractul de asociere în participațiune (Anexa nr. 1). Totodată din cuprinsul HCL nr. 39 din 13 septembrie 2010 rezultă că suprafața de 400 ha, a cărei folosință reprezintă aportul Consiliului local în asociere, a fost identificată exact, fiind evidențiată în CF nr. x, cont 3590 Iablanița (locul denumit "N.");

(ii) în mod greșit prima instanță a validat constatările organelor de inspecție fiscală în privința fișelor de timp anexate facturilor emise de SCA G.. Premisa greșită de la care a plecat instanța este aceea că Întocmirea fișelor de timp se impunea datorită faptului că onorariul stipulat în contractul de asistență juridică era unul orar. Or, din analiza contractului de asistență juridică și a actelor adiționale nu rezultă acest lucru ci dimpotrivă că a fost stabilit un onorariu total (forfetar) pentru toată durata contractului, onorariu plătibil în tranșe. Prin Actele adiționale nr. x din 3 ianuarie 2012 și nr. y din 1 august 2012 nu au fost stabilite onorarii în sistemul ratelor orare ci au fost redimensionate tranșele onorariului total (forfetar) stabilit prin contractul de asistență juridică;

(iii) în mod greșit a reținut instanța de fond și faptul ca Avizul CTES nr. 15/2013, emis la data de 21 ianuarie 2013 ar fi nesemnificativ sub aspectul intenției de a realiza investiția și de a derula operațiuni taxabile. Contrar celor reținute de instanță menționăm că acest aviz a fost emis cu privire la un studiu de soluție privind racordarea la rețeaua electrică a unui ansamblu de parcuri eoliene, inclusiv cel de pe raza comunei Iablanița. În plus, în cuprinsul acestui aviz se menționează expres că studiul de soluție are ca beneficiari inclusiv pe A. care dezvoltă capacitatea de producere a energiei electrice eoliene pe raza comunei Iablanița. Mai mult decât atât, se menționează expres în cuprinsul avizului CTES nr. 15/2013 că la ședință a participat doamna O. din partea H., așa încât rezultă că s-a îndeplinit parțial obiectul Actului adițional nr. x din 8 august 2011 încheiat cu acest prestator. Instanța este în eroare cu privire la împrejurarea că prețul serviciilor depindea exclusiv de obținerea avizului tehnic de racordare (ATR). După cum rezultă din Actul adițional nr. x din 8 august 2011, clauza 3.2., prețul era plătibil în tranșe (50% în termen de 30 zile de la data semnării actului adițional, 20% în termen de 3 zile de la obținerea avizului CTES iar restul de 20% în termen de 3 zile de la obținerea ATR).

Așadar, împrejurările mai sus menționate, pe care instanța le-a reținut în mod greșit, denotă punerea în aplicare a planului de afaceri și intenția clară a societății reclamante de a dezvolta parcul eolian.

Într-adevăr, investiția nu era finalizată la data depunerii decontului cu suma negativă, însă această împrejurare nu are nicio semnificație juridică din moment ce, așa cum s-a reținut și prin raportul de expertiză, nicio dispoziție de drept material fiscal nu impune finalizarea unei investiții într-un anumit termen și nici începerea derulării de operațiuni taxabile într-o anumită perioadă de la data finalizării investiției.

Contrar susținerilor instanței, serviciile achiziționate au fost destinate, în totalitate, construirii unui parc eolian în Comuna Iablanița, investiție care generează operațiuni taxabile cu TVA, iar hotărârea a fost dată cu nesocotirea condițiilor prevăzute de art. 145 coroborate cu dispozițiile art. 146 lit. a) ale Capitolului X - "Regimul deducerilor" din Titlul VI - "Taxa pe valoarea adăugată" din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Astfel, serviciile achiziționate constând în: servicii de asistență juridică în vederea obținerii avizelor și autorizațiilor necesare construirii și operării capacității de producere a energiei din surse regenerabile; servicii de consultanță, de reprezentare în relația cu operatorul de rețea și/sau alte persoane/entități având legătură cu proiectul în vederea obținerii de către beneficiar a avizului tehnic de racordare; servicii de administrare parcuri eoliene; studii de soluție pentru racordarea parcului eolian la sistemul energetic; analize de vânt, amplasamente de turbine pentru eficientizarea randamentului parcului etc. sunt pertinente și, deopotrivă, inerente unei astfel de investiții.

Mai mult decât atât, în răspunsul la obiecțiunile formulate expertul desemnat în cauză a menționat în mod expres faptul că situația prezentată de organele fiscale nu corespunde realității, justificându-și opinia, printre altele, și prin faptul că: au fost prezentate de către reclamantă toate avizele și aprobările necesare începerii unei astfel de investiți; au fost prezentate toate documentele justificative care dau drept de deducere asupra taxei pe valoarea adăugată; nefinalizarea investiției nu are nicio relevanță în materia exercitării dreptului de deducere de către recurentă.

Intimata-pârâtă DGFP Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată.

II. Soluția instanței de recurs

O primă critică formulată se circumscrie motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și se referă la faptul că sentința de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu aplicarea unor dispoziții străine de natura pricinii, dispoziții care nu reglementează dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată și anume prevederile art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. m) din C. fisc. și pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, care se referă la impozitul pe profit, deși inspecția fiscală a fost una parțială ce a vizat numai taxa pe valoarea adăugată, nu și impozitul pe profit.

Această susținere nu poate fi primită, întrucât în motivarea sentinței de fond nu apare antamat textul de lege la care face referire recurenta, mai mult, instanța de fond a invocat concret, prevederile art. 145 alin. (2) din C. fisc. , potrivit cărora pentru obținerea deducerii taxei de către persoana impozabilă solicitantă, este necesar ca operațiunile pentru care se solicită deducerea să vizeze bunurile sau serviciile care "sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile".

Așadar, nu au fost aplicate dispoziții legale străine de natura cauzei, din întreaga motivare a instanței de fond, desprinzându-se concluzia că a fost analizat textul de lege citat mai sus cu aplicare la situația de fapt desprinsă din probele dosarului.

De altfel, așa cum just a remarcat și instanța de fond, deși inspectorii fiscali au făcut trimitere la dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc. și pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, însă aceștia nu au susținut că acestea ar constitui reglementarea în domeniul TVA, trimiterea fiind făcută pentru a arăta că anumite cheltuieli, pentru care se solicită deducerea TVA, fie nu sunt reale, fie nu au justificare economică, astfel că o atare mențiune nu este aptă să conducă la concluzia nelegalității actului fiscal sau a cenzurării sentinței de fond.

Recurenta a mai criticat hotărârea instanței de fond prin prisma faptului că în mod nelegal a fost înlăturat dreptul de deducere al societății, cu nesocotirea prevederilor pct. 45 din Normele metodologice de aplicare ale art. 145 din C. fisc. și pct. 66 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 153 din C. fisc. și ale art. 145 alin. (1), art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc. , pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare ale art. 146 din C. fisc.

S-a arătat că instanța de fond nu ține cont de costurile specifice unei investiții într-un parc eolian și care au fost înregistrate în baza unor documente justificative, când legea prevede foarte clar ca tocmai angajarea costurilor pregătitoare investiției semnifica intenția reala de dezvoltare a parcului eolian, adică intenția de desfășurare a operațiunilor taxabile.

De asemenea, recurenta a mai precizat că semnificația juridica, în materia TVA, pe care o are angajarea de costuri pregătitoare investiției, nu este condiționată de finalitatea costurilor sau a demersurilor efectuate în vederea finalizării unei investiții, așa cum în mod greșit înțelege instanța de fond, neexistând nicio dispoziție din Codul fiscal care sa prevadă acest lucru.

Înalta Curte va porni analiza acestui motiv de recurs de la considerentele CJUE expuse în cauza C-104/12, Finanzamt Köln-Nord împotriva Wolfram Becker: "Curtea a statuat deja, existența unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval ce dau naștere unui drept de deducere a TVA-ului este, în principiu, necesară pentru ca dreptul de deducere a TVA-ului în amonte să îi fie recunoscut persoanei impozabile și pentru a determina întinderea unui astfel de drept ... Cu toate acestea, un drept de deducere este de asemenea admis în favoarea persoanei impozabile, chiar în absența unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval ce dau naștere unui drept de deducere, atunci când costul serviciilor în cauză face parte din cheltuielile generale ale acestei persoane impozabile și reprezintă, ca atare, elemente constitutive ale prețului bunurilor și serviciilor pe care le furnizează. Astfel, asemenea costuri au o legătură directă și imediată cu ansamblul activității economice a persoanei impozabile . . . . . . . . . .din jurisprudență rezultă că, în cadrul aplicării criteriului legăturii directe, care cade în sarcina administrațiilor fiscale și a instanțelor naționale, este obligația acestora să ia în considerare toate împrejurările în care s-au derulat operațiunile în cauză și să ia în considerare numai operațiunile care sunt în mod obiectiv legate de activitatea taxabilă a persoanei impozabile... Pe de altă parte, Curtea a statuat că stabilirea existenței unei legături directe și imediate între bunurile sau prestările de servicii utilizate și o operațiune taxabilă realizată în aval sau, în mod excepțional, o operațiune taxabilă realizată în amonte trebuie să se facă și în raport cu conținutul lor obiectiv... Curtea a considerat, în esență, că, dacă desfășurarea activității taxabile nu constituie cauza exclusivă a angajării anumitor costuri și cheltuieli, nu trebuie să se considere că ele dau naștere unei legături directe și imediate cu această activitate ... Dacă s-a stabilit că o operațiune nu a fost efectuată în scopul activităților taxabile ale unei persoane impozabile, nu se poate considera că această operațiune are o legătură directă și imediată cu aceste activități în sensul jurisprudenței Curții, chiar dacă această operațiune ar fi, în raport cu conținutul său obiectiv, supusă TVA-ului ... În consecință, existența unei legături directe și imediate între o operațiune dată și ansamblul activității persoanei impozabile pentru a determina dacă bunurile și serviciile au fost utilizate de aceasta "în scopul operațiunilor sale taxabile", în sensul articolului 17 alin. (2) lit. (a) din a șasea directivă, depinde de conținutul obiectiv al bunului sau al serviciului achiziționat de această persoană impozabilă."

Aceste considerente expuse, sunt în concordanță cu normele dreptului intern, fiind de principiu că potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc. , "orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni:

a) operațiuni taxabile"

În legătură cu dispozițiile art. 145 alin. (2) C. fisc. , Curtea reține că această dispoziție legală impunea condiția, pentru obținerea deducerii taxei de către persoana impozabilă solicitantă, ca operațiunile pentru care se solicită deducerea să vizeze bunurile sau serviciile care "sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile".

Așa cum s-a statuat în practica relativ constantă a instanțelor, expresia "destinate utilizării în folosul..." implică faptul că serviciile sau bunurile pentru care s-a plătit taxa solicitată a fi dedusă, trebuie să fie apte să aducă un avantaj în legătură cu operațiunile care formează obiectul de activitate al persoanei solicitante.

Din această perspectivă, Înalta Curte împărtășește opinia instanței de fond și a autorității fiscale în sensul că recurenta reclamantă nu a dovedit intenția reală de dezvoltare a parcului eolian, majoritatea cheltuielilor fiind efectuate pentru consultanță ori închirieri de spații nefolosite de reclamantă, fără a demara demersuri concrete pentru punerea în aplicare a planului de afaceri, lipsind amenajarea terenului concesionat de la Consiliul Local al Comunei Iablanița, a drumurilor de acces, a eventualele studii geotehnice, platforme de lucru sau alte elemente din care sa rezulte ca terenul respectiv poate fi utilizat în vederea dezvoltării unui parc eolian în aceasta zona, astfel că nu este justificat dreptul său de deducere a TVA pentru cheltuielile avansate.

Astfel, împrejurarea că prestatorii de servicii (SCA G., SC D. SRL; SC H. SRL; SC I. SRL; SC J. SRL; SC E. SRL; SC K. SRL; SC L. SRL; SC M. SRL, respectiv de SC F. SRL) au emis facturi, nu este un fapt suficient care să dea dreptul recurentei la deducerea taxei.

Mai mult, faptul că odată cu emiterea facturii, taxa a devenit exigibilă, a fost colectată de prestatori și virata la bugetul de stat, nu constituie un argument pentru a se stabili că refuzul acordării dreptului de deducere reprezintă o încălcare a principiului neutralității TVA.

Dimpotrivă, Înalta Curte amintește că exigibilitatea taxei trebuie interpretată în strânsă legătură cu existența faptului generator, fiind de principiu că o prestare de servicii poate să atragă deducerea TVA, doar dacă există o legătură directă, din punct de vedere obiectiv între serviciul prestat și obiectul de activitate impozabilă și destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei implicate.

Susține recurenta că înființarea companiei, concesionarea suprafețelor de teren, obținerea a numeroase avize și autorizații, contractarea serviciilor specifice, sunt tot atâtea elemente obiective care dovedesc intenția de a desfășura activitate economica.

Instanța de control judiciar nu împărtășește această apărare a recurentei, în raport de circumstanțele specifice ale cauzei. Concret, se observă că recurenta a obținut dreptul de folosința asupra unui teren, fără identificarea exactă a acestuia, prin contractul de asociere în participațiune E15 din 14 septembrie 2010 încheiat cu Consiliul Local Iablanița.

Deși se susține că documentele ce atesta titlul de proprietate au fost anexate la contractul de asociere în participațiune, acest aspect nu a fost probat, la dosarul cauzei fiind depus doar contractul menționat din cuprinsul căruia nu rezultă terenul concesionat, suprafața și poziționarea acestuia.

În legătură cu serviciile aferente contractului încheiat cu SCA. G. București la 5 iulie 2010, au fost înlăturate legal de la deducere, în mod just prima instanță a stabilit, că facturarea unor servicii de asistență care nu își găsesc justificarea, iar pe de altă parte, nici nu a fost dovedită prestarea efectivă a unor astfel de activități.

Argumentul recurentei în sensul că din analiza contractului de asistenta juridica și a actelor adiționale nu rezultă că onorariul stipulat era unul orar ci, dimpotrivă, a fost stabilit un onorariu total (forfetar) pentru toata durata contractului, onorariu plătibil în tranșe, nu va fi primit, în condițiile în care din verificarea Actelor adiționale nr. 2 din 6 iunie 2011 și nr. 3 din 7 iunie 2011, rezultă că părțile au stabilit modificarea modului de efectuare a plăților anuale prin diferite tranșe, stabilirea onorariilor făcându-se diferențiat în funcție de împrejurarea că serviciile sunt prestate de avocați asociați, colaboratori seniori sau colaboratori, rezultând că sunt pertinente concluziile instanței de fond și ale organelor fiscale privitoare la fișele de timp anexate facturilor.

Referitor la faptul ca Avizul CTES nr. 15/2013 a fost emis cu privire la un studiu de soluție privind racordarea la rețeaua electrica a unui ansamblu de parcuri eoliene, inclusiv cel de pe raza comunei Iablanița, se constată că acesta a fost emis la data de 21 ianuarie 2013, cu o valabilitate de 60 de zile, se referă la un grup de centrale dispecerizabile, având o putere totală de CEE 555 MW, nefiind însă prelungit după data expirării acestuia.

În acest context, dar și ținând cont de obiectul contractului de prestări servicii cu SC H. SRL, acela de a obține de către beneficiar un aviz tehnic de racordare prin care să se autorizeze racordarea la rețeaua de energie electrică a unui parc eolian cu o capacitate de 48 MW situat în comuna Iablanița, a condus în mod legal instanța de fond la concluzia că nu este dovedit caracterul real al serviciilor prestate, întrucât nu s-au prezentat documente justificative din care să reiasă natura operațiunilor și ceea ce s-a întreprins în fapt în folosul operațiunilor taxabile.

Un alt argument al recurentei s-a referit la concluziile expertului desemnat în cauză, însă, așa cum corect a statuat și instanța de fond, expertul desemnat în cauza a menționat, în cuprinsul raportului de expertiza întocmit, că reclamanta a depus facturi doveditoare care sa justifice deducerea TVA, condiția formala a corectitudinii emiterii facturilor nefiind însă suficienta pentru deducerea taxei aferente achizițiilor. Condiția de fond care nu a fost îndeplinita în speța de față este aceea că dreptul de deducere se acordă în baza intenției unei persoane impozabile de a realiza operațiuni taxabile.

Înalta Curte remarcă faptul că recurenta reclamantă a invocat în apărarea sa hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-110/94 (INZO), însă considerentele acestei hotărâri sunt străine de prezenta pricină, deoarece, așa cum legal a reținut și instanța de fond, nu împrejurarea ca recurenta reclamanta nu ar fi finalizat obiectivul propus, a determinat respingerea cererii de rambursare TVA, ci lipsa intenției acesteia de a realiza în concret operațiuni taxabile, așa cum s-a demonstrat detaliat mai sus.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 și disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SRL în insolvență, reprezentată legal prin administrator judiciar B. și convențional prin C. împotriva Sentinței civile nr. 94 din 11 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM