ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5465/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5465/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

S.C. F.C.U.C. S.A., în contradictoriu cu pârâtul P.V., a solicitat anularea

Hotărârii nr. 41/10 martie 2011 pronunțată de C.N.S.L. din cadrul FRF și

anularea Deciziei nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, precum și

suspendarea executării acestora.

Prin încheierea de

ședință din data de 03 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a sesizat aceeași secție cu excepția de

nelegalitate a dispozițiilor art. 25 alin. 1 și 5, art. 26 alin. 2,3,4,6 pct.

4, art. 34 din Regulamentul FRF privind Statutul și Transferul Jucătorului de

Fotbal (RSTJF) și a dispozițiilor art. 25 alin. 1 și 2, art. 26 alin. 2 și 6,

art. 27 alin. 1 - 3 și art. 36 alin. 17 din Regulamentul FRF privind Statutul

Antrenorului de Fotbal (RSAF), excepție invocată de reclamantă. (Prin

precizarea depusă la dosar, reclamanta a învederat instanței că înțelege să

îndrepte o eroare materială, în sensul că prevederile art. 36 alin. 17 se

regăsesc în RSTJF și nu în RSAF).

Cauza a fost

înregistrată sub nr. 4186/2/2012.

În motivarea

excepției, reclamanta a arătat că prevederile menționate din cele două

regulamente decurg, în primul rând, din adoptarea acestora de către persoane

fără nicio calitate în Comitetul Executiv al FRF, fiind încălcate dispoziții

ale O.G. nr. 26/2000 și ale Legii nr. 69/2000.

A mai susținut

reclamanta că regulamentele criticate sunt nelegale și pentru că exced scopului

pentru care a fost înființată FRF, fiind încălcate dispoziții din următoarele

acte normative: Constituția României ( art. 1 alin. 4 și 5, art. 16 alin. 1 și

2, art. 21 alin. 1, art. 61, art. 126 alin. 1, 2 și 5, 6 și art. 154 alin. 1);

art. 6 pct. 1, art. 13 și 17 din CEDO; art. 1 din Legea nr. 303/2004; art.

1,2,6 și 7 din Legea nr. 304/2004; Codul Muncii (art. 52, 249, 267, 284); Legea

nr. 24/2000 (art. 1, 3 și 4); Legea nr. 69/2000; Codul de procedură civilă

(cartea IV, cap. II); Legea nr. 105/1992.

Prin întâmpinările

depuse, FRF și pârâtul P.V. au invocat inadmisibilitatea excepției de

nelegalitate, iar pe fond au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr. 4555

din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității; s-a admis în

parte excepția de nelegalitate formulată de reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A., prin

administrator judiciar C.I.T. SPRL, în contradictoriu cu pârâții P.V. și FRF.;

S-a constatat nelegalitatea prevederilor art. 36 alin. 17 din Regulamentul FRF

privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal; S-a respins ca

neîntemeiată excepția de nelegalitate a celorlalte prevederi din Regulamentul

FRF privind Statutul Antrenorului de Fotbal și Regulamentul FRF privind

Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că atât RSTJF, cât și RSAF sunt

acte administrative normative și, ca atare, față de dispozițiile art. 11 alin.

4 din Legea nr. 554/2004, pot fi atacate oricând, inclusiv prin intermediul

excepției de nelegalitate.

A mai reținut

instanța, că regulamentele sunt acte administrative unilaterale, întrucât emană

de la un singur subiect de drept - FRF, fiind fără relevanță structura internă

a acestui subiect de drept, respectiv împrejurarea că acesta a luat naștere

prin constituirea în federație a mai multor cluburi sportive, iar Curtea de

Apel București este competentă material să soluționeze cauza, în raport cu

dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, FRF fiind asimilată unei

autorități publice centrale.

Pe fondul excepției,

Curtea a reținut că prevederile art. 36 alin. 17 din RSTJF încalcă dispozițiile

art. 21 alin. 1 și 2 din Constituție ce reglementează liberul acces la

justiție, dispoziții potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiției

pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime,

întrucât prin stipularea caracterului irevocabil al deciziilor comisiei de

recurs a FRF/LPF și a posibilității atacării acestor decizii exclusiv la TAS

este consacrată implicit imposibilitatea atacării deciziilor menționate în fața

instanțelor judecătorești române, ceea ce echivalează cu o îngrădire a

liberului acces la justiție.

A mai apreciat

judecătorul fondului că, întrucât este vorba despre un drept cetățenesc

fundamental, nu poate fi acceptată o renunțare în termeni generali la însuși

dreptul de liber acces la justiție, prin asumarea obligației de respecta toate

statutele și regulamentele Federației Române de Fotbal, deși prevederile art.

36 alin. 17 din RSTJF sunt concordante cu reglementările în materie ale FIFA și

UEFA, iar art. 36 alin. 5 din Legea nr. 69/2000 prevedere posibilitatea

organizării și funcționării federației în baza statutului propriu elaborat.

În ceea ce privește

celelalte prevederi din RSTJF și RSAF, a considerat instanța că excepția de

nelegalitate este neîntemeiată, întrucât potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2

lit. g) coroborate cu cele ale art. 35 alin. 2 din O.G. nr. 26/2000, actul

constitutiv al federației cuprinde, sub sancțiunea nulității absolute,

componența nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare și control

ale federației, iar sancțiunea nulității absolute nu este incidentă în cazul

neindicării componenței nominale a organelor de conducere, administrare și

control ulterioare ale federației. De asemenea, s-a avut în vedere că nici

prevederile art. 19 și 28 din Regulamentul adoptat prin Ordinul MJ nr. 954/2000

nu stipulează că schimbarea componenței organelor de conducere ale federației

ar trebui înscrisă în registrul special.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că FRF nu realizează justiție în sensul art.

126 din Constituție, ci soluționează litigiile izvorâte din activitățile

specifice ale FRF, fiind similare unor instanțe arbitrale, iar dubla

jurisdicție arbitrală nu este interzisă de dispozițiile C. proc. civ. sau ale

altor legi, atâta timp cât este asigurat accesul la justiție prin instanțele

naționale.

În fine, Curtea de

Apel a apreciat că nu poate fi susținută nicio încălcare a C. muncii, atâta

timp cât prevederile art. 25 alin. 5 din RSTJF stipulează în mod neechivoc că,

pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă

competența instanței judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din

interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă

încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi, astfel că

prevederile criticate nu încalcă nici dispozițiile Legii nr. 24/2000, ori ale

Legii nr. 69/2000.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A. prin Administrator

Judiciar Casa de Insolvență Transilvania S.P.R.L. și pârâții P.V. și FRF,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de

reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A. conform art. 304

1

C. proc. civ.

cuprinde motive de recurs de casare și de modificare întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. criticându-se ca nelegală și

netemeinică soluția de respingere a excepției de neegalitate privind

dispozițiile art. 25 alin. (6) pct. 4 și art. 26 (2) lit. f) alin. (3) și 4 din

RSTJF al FRF și art. 25 alin. (1) și 2, art. 26 alin. (2) și 6 și art. 27 alin.

(1) - (3) din RSAF al FRF.

În raport de

dispozițiile art. 304

5

pct. 4 C. proc. civ. se arată că prin soluția

de respingere a excepției de neegalitate cu privire la dispozițiile contestate

prima instanță și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a încălcat

principiul separației puterilor în stat prin aceea că a modificat Constituția

și actele normative aplicabile respectiv Legea nr. 69/2000 și respectiv O.G.

nr. 26/2000.

Iar prin soluția de

respingerea a excepției, prima instanță a înlăturat neegal competența

judecătorească de fond în speță a Tribunalului București în raza căruia

intimata FRF își are sediul, de a verifica legalitatea oricărei modificări

aduse actului constitutiv.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. se invocă nelegalitatea

sentinței atacate care nu s-a pronunțat pe toate aspectele de nelegalitate

invocate și a formulat o hotărâre motivată pe argumente străine de natura

cauzei în sensul că nu ar exista dispoziții legale care să prevadă că

schimbarea componenței organelor de conducere ale federației reprezintă o

modificare a actului constitutiv sau a statului pentru a fi aplicabile

dispozițiilor art. 36 alin. (6) din Legea nr. 69/2000.

Aceasta deoarece în

cauză sunt deplin aplicabile dispozițiile art. 36 (6) din Legea nr. 69/2000

care impun în mod expres sancțiunea nulității absolute a oricărei modificări

aduse actului constitutiv, care este necesar a fi trecute în registrul special

al asociaților sau fundațiilor ținute de Tribunalul București. Aceasta și pentru

asigurarea opozabilităților terțelor persoane.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă interpretarea greșită a

actelor juridice deduse judecății și schimbarea sensului dispozițiilor din

RSTJF și RSAF ale FRF contestate pe calea excepției de nelegalitate.

Se invocă faptul că

organul care a adoptat actele normative în cauză nu este organul competent al

intimatei FRF deoarece la data adoptării regulamentelor deduse judecății,

persoanele care au emis regulamentele deduse judecății nu aveau competența

legală de a adopta aceste regulamente deoarece în cauză nu a fost respectată

procedura impusă de dispozițiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 69/2000 în

sensul înscrierii modificării competenței nominale a actului constitutiv al

intimatei FRF în registrul special de pe lângă Tribunalul București.

Recurenta-reclamantă

apreciază că prin nevalidarea modificărilor de către o instanță de judecată,

actele normative emise și contestate pe calea excepției de nelegalitate sunt

lovite de nulitate absolută.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă nelegalitatea soluției de

respingere a excepției de nelegalitate pe dispozițiile contestate respectiv

aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 26/2000 și a Legii nr.

69/2000.

Se arată că în mod

nelegal prima instanță și-a întemeiat soluția de respingere pe motiv că, în

raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) lit. g) coroborat cu dispozițiile art.

35 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000, sancțiunea nulității absolute nu este

incidență în cazul neindicării competenței nominale a organelor de conducere

efectuate ulterior înscrierii competenței organelor de conducere în registrul

special.

Recurenta apreciază

că sancțiunea nulității absolute intervine și în ceea ce privește neînscrierea

modificărilor ulterioare în registrul special, invocându-se în acest sens

dispozițiile art. 6, 33 și 35 din O.G. nr. 26/2000 care impun înscrierea

modificărilor în registrul special aflat la Grefa Tribunalului.

Se arată că în cauză

nu există o hotărâre a Tribunalului București prin care să fie contestată

legalitatea modificărilor aduse actului constitutiv prin modificare competenței

organelor FRF care a modificat actul constitutiv și pe cale de consecință

aceste modificări sub sancțiunea nulității, trebuiau verificate de Tribunalul

București prin care să fie asigurată respectarea legii.

Se arată că sentința

recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

art. 32 din Decizia nr. 31/1954 deoarece se permite ca persoane ce nu

reprezintă legal FRF, pe motiv că nu au fost validate de instanța de judecată

să poată adopta acte normative în numele FRF - ca persoană juridică de

utilitate publică.

În raport de

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. se invocă încălcarea dispozițiilor

art. 16(2) și art. 21(3) din Constituția României și încălcarea art. 6 din CEDO

privind dreptul la un proces echitabil în condițiile în care se susține

încălcarea formelor de drept material și penal și principiul egalității

părților.

În raport de dispozițiile

art. 304 pct. 4,7,8 și 9 C. proc. civ. recurenta critică soluția de respingere

a celorlalte prevederi din Regulamentul privind Statutul și Transferul de

Fotbal și Regulamentul privind Statutul antrenorului de fotbal.

Se arată că

dispozițiile contestate modifică art. 52 alin. (1) lit. a) art. 55 și

următoarele art. 249, art. 267, art. 284, art. 249 C. muncii deoarece intimata

FRF a reglementat prin acte normative inferioare legii procedura de soluționare

a conflictului de muncă între reclamantă și pârâtul P.V.

Se arată că

dispozițiile contestate încalcă dispozițiile Legii nr. 64/2000, deoarece

intimata FRF nu are competența de a soluționa litigiile de muncă dintre cluburi

și antrenori, iar prin soluția de respingere a excepției se apreciază că instanța

de fond atribuit intimatei FRF competențe care nu îi sunt recunoscute de lege.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în

integralitate a excepției de nelegalitate.

Recursurile declarate

de pârâții FRF și P.V.

Motivele de recurs

deși expuse prin cereri distincte, aspectele de nelegalitate și netemeinicie

sunt comune ambelor recursuri și în consecință Curtea îl va expune și motiva

prin considerentele comune.

Motivele de recurs

invocate conform art. 304

1

C. proc. civ. se încadrează în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a

legii sub doua aspecte.

Primul vizează

soluționarea greșită a excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate

invocată, în raport de caracterul regulamentelor FRF care nu sunt acte

administrative și în consecință se apreciază că în cauză legalitatea lor nu

poate fi cercetată pe calea excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din

Legea nr. 554/2004.

Se arată că în cauză,

regulamentele FRF nu sunt acte administrative în sensul dispozițiilor art. 2(1)

lit. c) din Legea nr. 554/2004 deoarece nu sunt emise în regim de putere

publică, nu sunt unilaterale și nu sunt emise în executarea legii.

În subsidiar se arată

că regulamentele FRF nu sunt acte administrative cu caracter individual și în

consecință legalitatea lor ca acte cu caracter normativ nu poate fi cercetată

pe calea excepției de neegalitate prevăzute de art. 4(1) din Legea nr.

554/2004.

Al doilea aspect de

nelegalitate invocat în motivele de recurs privește greșita administrare a

excepției de nelegalitate cu privire la dispozițiile art. 36 alin. (17( al

RSTJF care dispus următoarele:

"Deciziile

comisiei de recurs a FRF/LPF sunt irevocabile cu data pronunțării și pot fi

atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului în condițiile arătate de Statutul

FRF".

Recurenții arată că

în mod greșit prima instanță a apreciat că aceste dispoziții încalcă

dispozițiile art. 21 alin. (1) și 2 din Constituție ce reglementează liberul

acces la justiție, nicio lege neputând îngrădi acest drept.

Se arată că în cauză

caracterul eronat al acestui raționament are drept premisă natura juridică a

prevederii art. 36 alin. (17) din RSTJT. Aceste prevederi din regulamentul

sportiv care impun jurisdicția unor tribunale sportive reprezintă clauze

agravate de comun acord de membrii unei asociații federative de drept privat,

clauze compromisorii care investesc instanțe arbitrare, excluzând pentru

litigiile ce fac obiectul lor competența instanțelor de drept comun.

Iar stipularea unei

clauze compensatorii, în ipoteza litigiilor între membrii afiliați unei

asocieri nu reprezintă o încălcare a dreptului constituțional la liberul acces

la justiție. În acest sens Curtea Constituțională s-a pronunțat succesiv în

sensul că stipularea unei clauze compromisorii nu încalcă dispozițiile art. 21

din Constituția României.

Se solicită de

recurent admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în principal

respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate și în subsidiar

respingerea ca nefondată a excepției de nelegalitate privind dispozițiile art.

36 alin. (17) din RSTJF.

La dosar

recurenții-pârâții au depus întâmpinare în care se solicită respingerea ca

nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamată.

Ambele părți au depus

acte la dosar.

Motivat, Curtea în

ședința din 14 mai 2012 a respins cererea de amânare a cauzei și a făcut

aplicarea art. 156 (2) C. proc. civ.

În termenul de

amânare a pronunțării recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise pe

recursurile declarate, iar ulterior a depus o cerere de suspendare a judecării

cauzei în baza art. 242 (2) C. proc. civ. solicitând repunerea pe rol a cauzei

pentru punerea în discuția părților a cererii de suspendare formulată.

Curtea constatând că

cererea de suspendare a fost depusă după încheierea dezbaterilor, în termenul

de amânare a pronunțării și în raport de obiectul cauzei excepție de

neegalitate și conținutul cererii, o apreciază ca fiind o măsură de

tergiversare a soluționării recursurilor nefiind îndeplinite condițiile legale

pentru a se impune repunerea pe rol a cauzei.

Analizând recursurile

declarate în raport de motivele invocate, Curtea va aprecia pentru următoarele

considerente că este nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și este

fondat recursul declarat de recurenții-pârâți, în ceea ce privește soluția pe

fond dată excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (17) din

Regulamentul F.R.F. privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal.

Recursul declarat de

recurenta-reclamantă este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile

motivelor de recurs, de casare și de modificare invocate prin cererea de

recurs.

Motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. respectiv atribuțiile puterii

judecătorești este nefondat.

În cauză Curtea

verificând dispozițiile sentinței atacate, în raport de excepția de neegalitate

invocată și considerentele hotărârii, apreciază că prima instanță s-a pronunțat

cu respectarea competenței materiale a instanței de contencios administrativ

atât pe excepția inadmisibilității cât și pe excepția de nelegalitate în raport

de dispozițiile art. 4(1) din Legea nr. 554/2004.

Nu poate fi reținut o

depășire a puterii judecătorești și a încălcării principiului reparației

puterilor în stat, deoarece prin sentința atacată instanța de fond nu s-a

substituit puterii legislative, ci a motivat în concret soluția dispusă de

admitere în parte a excepției de nelegalitate.

Motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. nu sunt fondate. Sentința

recurată cuprinde pronunțarea pe toate cererile și excepțiile cu care a fost

investită de către instanța de fond, iar obiectul cauzei îl formează excepția

de nelegalitate invocată în condițiile prevăzute de art. 4(1) din Legea nr.

554/2004 în cadrul dosarului de fond nr. 4278/2/2011 aflat pe rolul Curții de

Apel București, secția litigii de muncă.

Sentința recurată

este motivată în fapt și în drept cu respectarea dispozițiilor art. 261(5) C.

proc. civ., instanța pronunțându-se motivat pe excepția inadmisibilității și pe

excepția de nelegalitate, argumentând în mod clar atât situația de respingere a

excepției inadmisibilității cât și soluția de admitere în parte a excepției de

nelegalitate.

Motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În raport de critica

de nelegalitate formulată de recurente, respectiv în ceea ce privește

respingerea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), (5) și

art. 26 alin. (2 - 4 - 6) pct. 4, art. 34 al RSTJF și: respectiv art. 25 (1),

(2), art. 26(2), (6) art. 27(1) și (3) al RSAF, Curtea apreciază că în cauză nu

poate fi reținută aplicarea și interpretarea greșită a legii și interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății.

În ceea ce privește

interpretarea și aplicarea O.G. nr. 26/2000 și a Legii nr. 69/2000 prima

instanță a înlăturat legal susținerea reclamantei-recurente conform căreia

prevederile menționate din regulament, contestate pe excepția de nelegalitate

ar fi nule ca efect al neîndeplinirii formalităților prevăzute de O.G. nr.

26/2000 și de Regulamentul adoptat prin Ordinul MJ nr. 954/2004.

În mod corect

instanța a reținut conținutul art. 6 alin. (2) lit. g) din O.G. nr. 26/2000

care prevăd următoarele "Actul constitutiv cuprinde sub sancțiunea

nulității absolute competența materială a celor dintâi organe de conducere,

administrare și control ale asociației. În mod logic per a contrario rezultă

faptul că schimbarea ulterioară a componenței nominale a organelor de conducere

nu reprezintă o modificare de substanță a actului constitutiv sau a statutului

pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 69/2000.

Pe de altă parte, în

cadrul cererii de recurs U.C. nu a indicat vreo normă legală care ar prevedea

sancțiunea nulității absolute pentru neînscrierea în cadrul actului constitutiv

a modificărilor componenței nominale a organelor de conducere. Dimpotrivă, după

cum corect a statuat prima instanță, metoda de interpretare per a contrario a

art. 6 alin. (2) lit. g) coroborat cu art. 35 alin. (2) al O.G. nr. 26/2000

arată că sancțiunea nulității absolute nu este incidență decât în cazul

omisiunii de a se stipula primele organe de conducere.

Mai mult decât atât,

criticile U.C. cu privire la faptul "actele în cauză (RSTJF și RSAF) nu

sunt acte adoptate de intimata FRF, nu sunt, în întregimea lor, critici care să

poate face obiectul analizei instanțe învestite cu soluționarea unei excepții

de nelegalitate. Aceasta întrucât astfel de critici tind să dovedească

inexistența actului, iar nu nelegalitatea lui - U.C. invocă faptul că actul nu

aparține FRF, nu că el ar fi nelegal. Pentru acest motiv, criticile U.C. pot fi

analizate doar în cadrul litigiului de fond - în acest ansamblu procesual,

recurenta din prezenta cauză și-ar putea propune să arate că respectivul act nu

i se putea opune, întrucât el nu a fost emis de federația din care făcea parte.

În ceea ce privește

sancțiunea că dispozițiile art. 25 alin. (6) pct. 4 din RSTJF modifică art. 343

1

C. proc. civ. pe motiv că textul criticat ar interzice părților să-și numească

arbitrii, aceasta nu este fondată.

În cauză sunt deplin

aplicabile dispozițiile art. 343

1

C. proc. civ. prin clauza

compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în

care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea

arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a

lor".

Principial, nimic din

textul legal sus citat nu se opune numirii prin clauza compromisorie a unui

organ arbitral instituționalizat, care să dețină propriile reguli de numire a

arbitrilor. Acesta este, spre exemplu, și cazul Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în cazul

căreia arbitrii unei anume dispute sunt numiți de autoritatea de nominare, iar

nu de părți (art. 17 alin. (1) al Regulamentului CCIR).

Aceasta întrucât,

prin clauza compromisorie agreată, părțile pot alege să nu numească ele însele

arbitrii, ci să agreeze o modalitate de numire a lor (teza a II-a a art. 343

1

alin. (1) C. proc. civ.), modalitate care poate implica intervenția unui terț

în procedura de numire.

Situația concretă din

speță este elocventă: recurenta U.C. își exprimase consimțământul față de

modalitate de numire a arbitrilor prescrisă în RSTJF, la momentul aderării la

structura federală. În acest sens, art. 11 - Cererea de afiliere, alin. (2)

lit. c) din Statutul FRF prevede că "următoarele obligații urmează a fi

înscrise în statutele membrilor afiliați sau ale structurilor sportive care

doresc să se afilieze la FRF: [..] să recunoască autoritatea comisiilor cu

atribuții jurisdicționale din cadrul FIFA, UEFA și FRF astfel cum este definită

în statutele acestora, precum și jurisdicția Tribunalului Arbitral al Sportului

de la Lausanne astfel cum este definită în statutele FIFA, UEFA și FRF.

În ceea ce privește

încălcarea dispozițiilor C. muncii invocate, acest aspect de nelegalitate nu

poate fi reținut în condițiile în care dispozițiile art. 25 alin. (5) din RSTJF

stipulează în mod neechivoc că pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă

este exclusă competența instanței judecătorești cu excepția litigiilor din

interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă

încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi. Din această

reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela

pentru anumite litigii la rezolvarea lor de către instanțele de drept comun.

În prezenta cauză

intimatul-reclamant P.V. a apelat la jurisdicția arbitrală invocând clauza

cuprinsă la pct. o din contractul individual de muncă nr. 32148/23 septembrie

2010 care prevede soluționarea conflictelor de către comisiile jurisdicționale

ale FRF/LPF.

În consecință nu

poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. muncii, în

cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 340 C. proc. civ.

În ceea ce privește

nu poate fi reținută deoarece Legea nr. 69/2000 reglementează cadrul general al

activităților sportive, iar dispozițiile art. 2 (1) lit. c) din C. proc. civ.

nu exclude competența instanțelor arbitrare, așa cum nu este exclusă o asemenea

competență în materie comercială.

Față de cele expuse,

Curtea în baza art. 312(1) și (2) C. proc. civ. va respinge ca nefondat

recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Recursurile declarate

de recurenții-pârâți sunt apreciate ca întemeiate, în parte, în ceea ce

privește admiterea prin sentința atacată a excepției de neegalitate cu privire

la dispozițiile art. 36 alin. (17) din RSTJF.

Soluția de respingere

a excepției inadmisibilității aplicării dispozițiile art. 4(1) din Legea nr.

554/2004 este temeinică și legală.

În mod corect prima

instanță a apreciat că excepția de nelegalitate a unor dispoziții din RSTJF și

RSAF este admisibilă.

Dispozițiile art.

4(1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data invocării

excepției de nelegalitate nu prevede în mod expres în sensul excluderii actelor

administrative cu caracter normativ, cazul regulamentelor în speță, de la

controlul de legalitate în baza procedurii speciale a excepției de

nelegalitate.

Fapt de necontestat

recurenta-pârâtă FRF este o autoritate publică asimilată în sensul

dispozițiilor art. 2(1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind o persoană

juridică de drept privat declarată de utilitate publică prin legea specială a

educației fizice și sportului, justificată de specificul activității

desfășurate.

Actele contestate,

conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, emise de recurenta-pârâta, asimilată

unei autorității publice au caracterul unor acte administrative cu caracter

normativ fiind emise în baza executării în concret a dispozițiilor legii

generale nr. 69/2000. Faptul că ele au fost emise în baza și cu respectarea

regulamentelor internaționale FIFA și UEFA, pentru reglementarea unei

activități sportive nu poate înlătura caracterul regulamentelor de acte

administrative cu caracter normativ.

Aceste regulamente

reglementează, similar regulamentelor din domeniul cultelor, activitatea

specifică domeniului sportiv, în mod generic și abstract.

Dar această

reglementare nu exclude ci doar impune prin specificul activității reglementate

ca în cadrul intern să fie reglementate proceduri interne și organe cu caracter

jurisdicțional competente funcțional a soluționa eventualele litigii ivite în

cadrul special reglementat de regulamentele federațiilor sportive naționale,

aplicându-se prevederile specifice din materie.

Reținând corecta

respingere a excepției inadmisibilității aplicării procedurii prevăzute de art.

4(1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea va aprecia, prin considerente comune

ambelor recursuri, că în mod nelegal și netemeinic, cu aplicarea greșită a

legii, prin sentința atacată s-a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 36 alin. (17) din RSTJF.

Aceste dispoziții

prevăd următoarele: "Deciziile comisiei de recurs a FRF/LFP sunt

irevocabile cu data pronunțării și pot fi atacate la Tribunalul Arbitrai al

Sportului în condițiile arătate de Statutul FRF."

În mod greșit și

nelegal, prima instanță deși a reținut corect caracterul arbitral al

jurisdicției reglementate prin regulamentele sportive ale FRF apreciază că

dispozițiile sunt nelegale pe motiv că încalcă dispozițiile art. 21(1) și (2)

din Constituția României ce reglementează liberul acces la justiție al oricărei

persoane nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

Deși a calificat corect

asupra clauzelor din regulamentele sportive, și prima instanță în mod greșit a

admis excepția de nelegalitate, în condițiile în care jurisdicția arbitrală nu

este interzisă de dispozițiile C. proc. civ.

Așadar, prevederile

din regulamentele sportive care impun jurisdicția unor tribunale sportive

reprezintă, în mod evident, clauze care învestesc instanțe arbitrale, excluzând

pentru litigiile ce fac obiectul lor competența instanțelor de drept comun.

Incidența respectivelor clauze este dependentă de acordul prealabil al

membrului federației, care trebuie să își exprime în mod expres consimțământul

asupra jurisdicției arbitrale - în acest sens, art. 11 - Cererea de afiliere,

alin. (2) lit. c) din Statutul FRF prevede că "următoarele obligații

urmează a fi înscrise în statutele membrilor afiliați sau ale structurilor

sportive care doresc să se afilieze la FRF: [..] să recunoască autoritatea

comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul FIFA, UEFA și FRF astfel cum

este definită în statutele acestora, precum și jurisdicția Tribunalului

Arbitral al Sportului de la Lausanne astfel cum este definită în statutele

FIFA, UEFA și FRF.

În consecință, natura

juridică a unei clauze agreate de comun acord de membrii unei asociații

federative de drept privat, care exclude competența instanțelor de drept comun

în favoarea celor arbitrale este cea a unei clauze compromisorii.

Prin decizii

succesive ale Curții Constituționale nr. 8/2007, nr. 74/2009 și nr. 295/2010

s-a apreciat asupra constituționalității dispozițiilor care reglementează

arbitrajul conform C. proc. civ. sau altor legi, iar aceste dispoziții nu

încalcă art. 21 din Constituția României, în opinia instanței constituționale.

Iar aceste

reglementări sunt impuse de specificul activității sportive și de necesitatea

obiectivă de a fi asigurată o reglementare comună și unitară tuturor

federaților de fotbal naționale care au fost de acord cu jurisdicția

specializată internațională, care exclude de regulă competența instanțelor

judecătorești naționale.

Pe de altă parte,

jurisprudența de drept sportiv internațional confirmă și ea că Tribunalul

Arbitral al Sportului de la Lausanne ("TAS") respectă garanțiile de

independență și imparțialitate cerute unui organ arbitral. În acest sens, în

cauza A. și B. împotriva Comitetului Olimpic Internațional, Federației

Internaționale de Ski, Tribunalul Federal Elvețian a hotărât că TAS oferă toate

garanțiile impuse de dreptul la un proces echitabil, incluzând independența și

imparțialitatea tribunalului, respectarea dreptului la apărare, și asigurarea

contradictorialității procedurii. Și sub acest aspect, este neîntemeiat a se

susține că recursul la TAS ca instanță de soluționare a unei dispute reprezintă

o vătămare a liberului acces la justiție.

De altfel, există și

alte exemple de materii de drept substanțial în care gradul de specializare

necesar pentru soluționarea unor eventuale dispute a impus obligativitatea

părților de a stipula clauze compromisorii: cazul contractelor de achiziție

publică realizate în baza modelului FIDIC, cazul contractelor de privatizare,

etc.

Însă, în niciunul

dintre aceste cazuri, apelul voluntar la o instanță arbitrală (sau la un

multiplă jurisdicție arbitrală) în detrimentul justiției etatizate nu vatămă

dreptul de liber acces la justiție.

Nu poate fi reținută

încălcarea dispozițiilor art. 21 (1) și (2) din Constituția României prin norma

prevăzută la art. 36 alin. (17) din RSTJF deoarece decizia Comisiei de Recurs

poate fi atacată la Tribunalul Arbitrai al Sportului TAS care reprezintă o

jurisdicție specială reglementată de normele FIFA, hotărâre emisă având

caracter arbitral. Această hotărâre poate fi contestată cu recurs conform art.

389(1) C. proc. civ. al Confederației Elvețiene la Tribunalul Federal care

reprezintă o instituție independentă și imparțială în sensul dispozițiilor art.

6 din CEDO.

Tribunalul federal

din Confederația Elvețiană este instituit de lege, art. 188 din Constituția

Confederației Elvețiene, fiind și instanța supremă a acestei țări, accesul la

justiție este garantat așa cum prevede art. 191 din Constituția Confederației

Elvețiene, iar autoritățile judiciare sunt independente și se supun numai legii

potrivit art. 191 lit. c) din Constituția Confederației Elvețiene.

În concluzie, după

epuizarea instanțelor arbitrale, orice participant la litigiile FRF care a

parcurs toate căile de atac arătate mai sus care în final a garantat accesul la

o justiție care funcționează în baza-legii, este independentă și supusă doar

legii, respectiv justiția elvețiană care se realizează prin Tribunalul federal

și celelalte autorități judiciare.

În acest sens există

o bogată jurisprudență în domeniul sportiv al fotbalului prin care deciziile

TAS sunt cenzurate de o instanță internațională, unanim recunoscută privind

competența sa de a soluționa litigiile specifice din domeniul fotbalului.

Faptul că

recurenta-reclamantă nu a înțeles să contese Decizia nr. 42/CR/2011 pronunțată

de Comisia de Recurs din cadrul FRF la Tribunalul Arbitral al Sportului nu

poate determina nelegalitatea normei prevăzute de art. 36 alin. (17) a RSTJF în

forma în vigoare la data sesizării instanței pe considerentul încălcării

dispozițiilor art. 21 alin. (1) și 2 din Constituția României.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea în baza art. 312 (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursurile

declarate de recurenții - pârâți FRF și P.V. și va modifica în parte sentința

atacată în sensul că va respinge ca neîntemeiată excepția de nelegalitate

privind dispozițiile art. 36 (17) din RSTJF.

Va menține celelalte

dispoziții ale sentințe atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.C. F.C.U.C. S.A. prin Administrator Judiciar Casa de Insolvență

Transilvania S.P.R.L. împotriva Sentinței nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Admite recursurile

declarate de P.V. și FRF, modifică în parte sentința atacată, în sensul că

respinge ca neîntemeiată excepția de nelegalitate privind dispozițiile art. 36

alin. (17) din RSTJF.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 mai 2012

Procesat de GGC - AM