ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5465/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A., în contradictoriu cu pârâtul P.V., a solicitat anularea Hotărârii nr. 41/10 martie 2011 pronunțată de C.N.S.L. din cadrul FRF și anularea Deciziei nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, precum și suspendarea executării acestora.

Prin încheierea de ședință din data de 03 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a sesizat aceeași secție cu excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 25 alin. 1 și 5, art. 26 alin. 2,3,4,6 pct. 4, art. 34 din Regulamentul FRF privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal (RSTJF) și a dispozițiilor art. 25 alin. 1 și 2, art. 26 alin. 2 și 6, art. 27 alin. 1 - 3 și art. 36 alin. 17 din Regulamentul FRF privind Statutul Antrenorului de Fotbal (RSAF), excepție invocată de reclamantă. (Prin precizarea depusă la dosar, reclamanta a învederat instanței că înțelege să îndrepte o eroare materială, în sensul că prevederile art. 36 alin. 17 se regăsesc în RSTJF și nu în RSAF).

Cauza a fost înregistrată sub nr. 4186/2/2012. În motivarea excepției, reclamanta a arătat că prevederile menționate din cele două regulamente decurg, în primul rând, din adoptarea acestora de către persoane fără nicio calitate în Comitetul Executiv al FRF, fiind încălcate dispoziții ale O.G. nr. 26/2000 și ale Legii nr. 69/2000. A mai susținut reclamanta că regulamentele criticate sunt nelegale și pentru că exced scopului pentru care a fost înființată FRF, fiind încălcate dispoziții din următoarele acte normative: Constituția României ( art. 1 alin. 4 și 5, art. 16 alin. 1 și 2, art. 21 alin. 1, art. 61, art. 126 alin. 1, 2 și 5, 6 și art. 154 alin. 1); art. 6 pct. 1, art. 13 și 17 din CEDO; art. 1 din Legea nr. 303/2004; art. 1,2,6 și 7 din Legea nr. 304/2004; Codul Muncii (art. 52, 249, 267, 284); Legea nr. 24/2000 (art. 1, 3 și 4); Legea nr. 69/2000; Codul de procedură civilă (cartea IV, cap. II); Legea nr. 105/1992.

Prin întâmpinările depuse, FRF și pârâtul P.V. au invocat inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, iar pe fond au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității; s-a admis în parte excepția de nelegalitate formulată de reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A., prin administrator judiciar C.I.T. SPRL, în contradictoriu cu pârâții P.V. și FRF.; S-a constatat nelegalitatea prevederilor art. 36 alin. 17 din Regulamentul FRF privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal; S-a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a celorlalte prevederi din Regulamentul FRF privind Statutul Antrenorului de Fotbal și Regulamentul FRF privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că atât RSTJF, cât și RSAF sunt acte administrative normative și, ca atare, față de dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, pot fi atacate oricând, inclusiv prin intermediul excepției de nelegalitate. A mai reținut instanța, că regulamentele sunt acte administrative unilaterale, întrucât emană de la un singur subiect de drept - FRF, fiind fără relevanță structura internă a acestui subiect de drept, respectiv împrejurarea că acesta a luat naștere prin constituirea în federație a mai multor cluburi sportive, iar Curtea de Apel București este competentă material să soluționeze cauza, în raport cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, FRF fiind asimilată unei autorități publice centrale.

Pe fondul excepției, Curtea a reținut că prevederile art. 36 alin. 17 din RSTJF încalcă dispozițiile art. 21 alin. 1 și 2 din Constituție ce reglementează liberul acces la justiție, dispoziții potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, întrucât prin stipularea caracterului irevocabil al deciziilor comisiei de recurs a FRF/LPF și a posibilității atacării acestor decizii exclusiv la TAS este consacrată implicit imposibilitatea atacării deciziilor menționate în fața instanțelor judecătorești române, ceea ce echivalează cu o îngrădire a liberului acces la justiție.

A mai apreciat judecătorul fondului că, întrucât este vorba despre un drept cetățenesc fundamental, nu poate fi acceptată o renunțare în termeni generali la însuși dreptul de liber acces la justiție, prin asumarea obligației de respecta toate statutele și regulamentele Federației Române de Fotbal, deși prevederile art. 36 alin. 17 din RSTJF sunt concordante cu reglementările în materie ale FIFA și UEFA, iar art. 36 alin. 5 din Legea nr. 69/2000 prevedere posibilitatea organizării și funcționării federației în baza statutului propriu elaborat. În ceea ce privește celelalte prevederi din RSTJF și RSAF, a considerat instanța că excepția de nelegalitate este neîntemeiată, întrucât potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 lit. g) coroborate cu cele ale art. 35 alin. 2 din O.G.

nr. 26/2000, actul constitutiv al federației cuprinde, sub sancțiunea nulității absolute, componența nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare și control ale federației, iar sancțiunea nulității absolute nu este incidentă în cazul neindicării componenței nominale a organelor de conducere, administrare și control ulterioare ale federației. De asemenea, s-a avut în vedere că nici prevederile art. 19 și 28 din Regulamentul adoptat prin Ordinul MJ nr. 954/2000 nu stipulează că schimbarea componenței organelor de conducere ale federației ar trebui înscrisă în registrul special. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că FRF nu realizează justiție în sensul art. 126 din Constituție, ci soluționează litigiile izvorâte din activitățile specifice ale FRF, fiind similare unor instanțe arbitrale, iar dubla jurisdicție arbitrală nu este interzisă de dispozițiile C. proc.

civ. sau ale altor legi, atâta timp cât este asigurat accesul la justiție prin instanțele naționale. În fine, Curtea de Apel a apreciat că nu poate fi susținută nicio încălcare a C. muncii, atâta timp cât prevederile art. 25 alin. 5 din RSTJF stipulează în mod neechivoc că, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă competența instanței judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi, astfel că prevederile criticate nu încalcă nici dispozițiile Legii nr. 24/2000, ori ale Legii nr. 69/2000. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta S.C.

F.C.U.C. S.A. prin Administrator Judiciar Casa de Insolvență Transilvania S.P.R.L. și pârâții P.V. și FRF, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul declarat de reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A. conform art. 304 1 C. proc. civ. cuprinde motive de recurs de casare și de modificare întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. criticându-se ca nelegală și netemeinică soluția de respingere a excepției de neegalitate privind dispozițiile art. 25 alin. (6) pct. 4 și art. 26 (2) lit. f) alin. (3) și 4 din RSTJF al FRF și art. 25 alin. (1) și 2, art. 26 alin. (2) și 6 și art. 27 alin. (1) - (3) din RSAF al FRF. În raport de dispozițiile art. 304 5 pct. 4 C. proc.

civ. se arată că prin soluția de respingere a excepției de neegalitate cu privire la dispozițiile contestate prima instanță și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a încălcat principiul separației puterilor în stat prin aceea că a modificat Constituția și actele normative aplicabile respectiv Legea nr. 69/2000 și respectiv O.G. nr. 26/2000. Iar prin soluția de respingerea a excepției, prima instanță a înlăturat neegal competența judecătorească de fond în speță a Tribunalului București în raza căruia intimata FRF își are sediul, de a verifica legalitatea oricărei modificări aduse actului constitutiv. În raport de dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ.

se invocă nelegalitatea sentinței atacate care nu s-a pronunțat pe toate aspectele de nelegalitate invocate și a formulat o hotărâre motivată pe argumente străine de natura cauzei în sensul că nu ar exista dispoziții legale care să prevadă că schimbarea componenței organelor de conducere ale federației reprezintă o modificare a actului constitutiv sau a statului pentru a fi aplicabile dispozițiilor art. 36 alin. (6) din Legea nr. 69/2000. Aceasta deoarece în cauză sunt deplin aplicabile dispozițiile art. 36 (6) din Legea nr. 69/2000 care impun în mod expres sancțiunea nulității absolute a oricărei modificări aduse actului constitutiv, care este necesar a fi trecute în registrul special al asociaților sau fundațiilor ținute de Tribunalul București.

Aceasta și pentru asigurarea opozabilităților terțelor persoane. În raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății și schimbarea sensului dispozițiilor din RSTJF și RSAF ale FRF contestate pe calea excepției de nelegalitate. Se invocă faptul că organul care a adoptat actele normative în cauză nu este organul competent al intimatei FRF deoarece la data adoptării regulamentelor deduse judecății, persoanele care au emis regulamentele deduse judecății nu aveau competența legală de a adopta aceste regulamente deoarece în cauză nu a fost respectată procedura impusă de dispozițiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 69/2000 în sensul înscrierii modificării competenței nominale a actului constitutiv al intimatei FRF în registrul special de pe lângă Tribunalul București.

Recurenta-reclamantă apreciază că prin nevalidarea modificărilor de către o instanță de judecată, actele normative emise și contestate pe calea excepției de nelegalitate sunt lovite de nulitate absolută. În raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă nelegalitatea soluției de respingere a excepției de nelegalitate pe dispozițiile contestate respectiv aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 26/2000 și a Legii nr. 69/2000. Se arată că în mod nelegal prima instanță și-a întemeiat soluția de respingere pe motiv că, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) lit. g) coroborat cu dispozițiile art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000, sancțiunea nulității absolute nu este incidență în cazul neindicării competenței nominale a organelor de conducere efectuate ulterior înscrierii competenței organelor de conducere în registrul special.

Recurenta apreciază că sancțiunea nulității absolute intervine și în ceea ce privește neînscrierea modificărilor ulterioare în registrul special, invocându-se în acest sens dispozițiile art. 6, 33 și 35 din O.G. nr. 26/2000 care impun înscrierea modificărilor în registrul special aflat la Grefa Tribunalului. Se arată că în cauză nu există o hotărâre a Tribunalului București prin care să fie contestată legalitatea modificărilor aduse actului constitutiv prin modificare competenței organelor FRF care a modificat actul constitutiv și pe cale de consecință aceste modificări sub sancțiunea nulității, trebuiau verificate de Tribunalul București prin care să fie asigurată respectarea legii.

Se arată că sentința recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 din Decizia nr. 31/1954 deoarece se permite ca persoane ce nu reprezintă legal FRF, pe motiv că nu au fost validate de instanța de judecată să poată adopta acte normative în numele FRF - ca persoană juridică de utilitate publică. În raport de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. se invocă încălcarea dispozițiilor art. 16(2) și art. 21(3) din Constituția României și încălcarea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil în condițiile în care se susține încălcarea formelor de drept material și penal și principiul egalității părților. În raport de dispozițiile art. 304 pct. 4,7,8 și 9 C. proc.

civ. recurenta critică soluția de respingere a celorlalte prevederi din Regulamentul privind Statutul și Transferul de Fotbal și Regulamentul privind Statutul antrenorului de fotbal. Se arată că dispozițiile contestate modifică art. 52 alin. (1) lit. a) art. 55 și următoarele art. 249, art. 267, art. 284, art. 249 C. muncii deoarece intimata FRF a reglementat prin acte normative inferioare legii procedura de soluționare a conflictului de muncă între reclamantă și pârâtul P.V. Se arată că dispozițiile contestate încalcă dispozițiile Legii nr. 64/2000, deoarece intimata FRF nu are competența de a soluționa litigiile de muncă dintre cluburi și antrenori, iar prin soluția de respingere a excepției se apreciază că instanța de fond atribuit intimatei FRF competențe care nu îi sunt recunoscute de lege.

Se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în integralitate a excepției de nelegalitate. Recursurile declarate de pârâții FRF și P.V. Motivele de recurs deși expuse prin cereri distincte, aspectele de nelegalitate și netemeinicie sunt comune ambelor recursuri și în consecință Curtea îl va expune și motiva prin considerentele comune. Motivele de recurs invocate conform art. 304 1 C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii sub doua aspecte. Primul vizează soluționarea greșită a excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată, în raport de caracterul regulamentelor FRF care nu sunt acte administrative și în consecință se apreciază că în cauză legalitatea lor nu poate fi cercetată pe calea excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Se arată că în cauză, regulamentele FRF nu sunt acte administrative în sensul dispozițiilor art. 2(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 deoarece nu sunt emise în regim de putere publică, nu sunt unilaterale și nu sunt emise în executarea legii. În subsidiar se arată că regulamentele FRF nu sunt acte administrative cu caracter individual și în consecință legalitatea lor ca acte cu caracter normativ nu poate fi cercetată pe calea excepției de neegalitate prevăzute de art. 4(1) din Legea nr. 554/2004.

Al doilea aspect de nelegalitate invocat în motivele de recurs privește greșita administrare a excepției de nelegalitate cu privire la dispozițiile art. 36 alin. (17( al RSTJF care dispus următoarele: "Deciziile comisiei de recurs a FRF/LPF sunt irevocabile cu data pronunțării și pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului în condițiile arătate de Statutul FRF". Recurenții arată că în mod greșit prima instanță a apreciat că aceste dispoziții încalcă dispozițiile art. 21 alin. (1) și 2 din Constituție ce reglementează liberul acces la justiție, nicio lege neputând îngrădi acest drept. Se arată că în cauză caracterul eronat al acestui raționament are drept premisă natura juridică a prevederii art. 36 alin. (17) din RSTJT.

Aceste prevederi din regulamentul sportiv care impun jurisdicția unor tribunale sportive reprezintă clauze agravate de comun acord de membrii unei asociații federative de drept privat, clauze compromisorii care investesc instanțe arbitrare, excluzând pentru litigiile ce fac obiectul lor competența instanțelor de drept comun. Iar stipularea unei clauze compensatorii, în ipoteza litigiilor între membrii afiliați unei asocieri nu reprezintă o încălcare a dreptului constituțional la liberul acces la justiție. În acest sens Curtea Constituțională s-a pronunțat succesiv în sensul că stipularea unei clauze compromisorii nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția României. Se solicită de recurent admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în principal respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate și în subsidiar respingerea ca nefondată a excepției de nelegalitate privind dispozițiile art. 36 alin. (17) din RSTJF.

La dosar recurenții-pârâții au depus întâmpinare în care se solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamată. Ambele părți au depus acte la dosar. Motivat, Curtea în ședința din 14 mai 2012 a respins cererea de amânare a cauzei și a făcut aplicarea art. 156 (2) C. proc. civ. În termenul de amânare a pronunțării recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise pe recursurile declarate, iar ulterior a depus o cerere de suspendare a judecării cauzei în baza art. 242 (2) C. proc. civ. solicitând repunerea pe rol a cauzei pentru punerea în discuția părților a cererii de suspendare formulată. Curtea constatând că cererea de suspendare a fost depusă după încheierea dezbaterilor, în termenul de amânare a pronunțării și în raport de obiectul cauzei excepție de neegalitate și conținutul cererii, o apreciază ca fiind o măsură de tergiversare a soluționării recursurilor nefiind îndeplinite condițiile legale pentru a se impune repunerea pe rol a cauzei.

Analizând recursurile declarate în raport de motivele invocate, Curtea va aprecia pentru următoarele considerente că este nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și este fondat recursul declarat de recurenții-pârâți, în ceea ce privește soluția pe fond dată excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (17) din Regulamentul F.R.F. privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal. Recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivelor de recurs, de casare și de modificare invocate prin cererea de recurs. Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. respectiv atribuțiile puterii judecătorești este nefondat.

În cauză Curtea verificând dispozițiile sentinței atacate, în raport de excepția de neegalitate invocată și considerentele hotărârii, apreciază că prima instanță s-a pronunțat cu respectarea competenței materiale a instanței de contencios administrativ atât pe excepția inadmisibilității cât și pe excepția de nelegalitate în raport de dispozițiile art. 4(1) din Legea nr. 554/2004. Nu poate fi reținut o depășire a puterii judecătorești și a încălcării principiului reparației puterilor în stat, deoarece prin sentința atacată instanța de fond nu s-a substituit puterii legislative, ci a motivat în concret soluția dispusă de admitere în parte a excepției de nelegalitate. Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc.

civ. nu sunt fondate. Sentința recurată cuprinde pronunțarea pe toate cererile și excepțiile cu care a fost investită de către instanța de fond, iar obiectul cauzei îl formează excepția de nelegalitate invocată în condițiile prevăzute de art. 4(1) din Legea nr. 554/2004 în cadrul dosarului de fond nr. 4278/2/2011 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția litigii de muncă. Sentința recurată este motivată în fapt și în drept cu respectarea dispozițiilor art. 261(5) C. proc. civ., instanța pronunțându-se motivat pe excepția inadmisibilității și pe excepția de nelegalitate, argumentând în mod clar atât situația de respingere a excepției inadmisibilității cât și soluția de admitere în parte a excepției de nelegalitate.

Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu sunt fondate. În raport de critica de nelegalitate formulată de recurente, respectiv în ceea ce privește respingerea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), (5) și art. 26 alin. (2 - 4 - 6) pct. 4, art. 34 al RSTJF și: respectiv art. 25 (1), (2), art. 26(2), (6) art. 27(1) și (3) al RSAF, Curtea apreciază că în cauză nu poate fi reținută aplicarea și interpretarea greșită a legii și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea O.G. nr. 26/2000 și a Legii nr. 69/2000 prima instanță a înlăturat legal susținerea reclamantei-recurente conform căreia prevederile menționate din regulament, contestate pe excepția de nelegalitate ar fi nule ca efect al neîndeplinirii formalităților prevăzute de O.G.

nr. 26/2000 și de Regulamentul adoptat prin Ordinul MJ nr. 954/2004. În mod corect instanța a reținut conținutul art. 6 alin. (2) lit. g) din O.G. nr. 26/2000 care prevăd următoarele "Actul constitutiv cuprinde sub sancțiunea nulității absolute competența materială a celor dintâi organe de conducere, administrare și control ale asociației. În mod logic per a contrario rezultă faptul că schimbarea ulterioară a componenței nominale a organelor de conducere nu reprezintă o modificare de substanță a actului constitutiv sau a statutului pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 69/2000. Pe de altă parte, în cadrul cererii de recurs U.C. nu a indicat vreo normă legală care ar prevedea sancțiunea nulității absolute pentru neînscrierea în cadrul actului constitutiv a modificărilor componenței nominale a organelor de conducere.

Dimpotrivă, după cum corect a statuat prima instanță, metoda de interpretare per a contrario a art. 6 alin. (2) lit. g) coroborat cu art. 35 alin. (2) al O.G. nr. 26/2000 arată că sancțiunea nulității absolute nu este incidență decât în cazul omisiunii de a se stipula primele organe de conducere. Mai mult decât atât, criticile U.C. cu privire la faptul "actele în cauză (RSTJF și RSAF) nu sunt acte adoptate de intimata FRF, nu sunt, în întregimea lor, critici care să poate face obiectul analizei instanțe învestite cu soluționarea unei excepții de nelegalitate. Aceasta întrucât astfel de critici tind să dovedească inexistența actului, iar nu nelegalitatea lui - U.C. invocă faptul că actul nu aparține FRF, nu că el ar fi nelegal.

Pentru acest motiv, criticile U.C. pot fi analizate doar în cadrul litigiului de fond - în acest ansamblu procesual, recurenta din prezenta cauză și-ar putea propune să arate că respectivul act nu i se putea opune, întrucât el nu a fost emis de federația din care făcea parte. În ceea ce privește sancțiunea că dispozițiile art. 25 alin. (6) pct. 4 din RSTJF modifică art. 343 1 C. proc. civ. pe motiv că textul criticat ar interzice părților să-și numească arbitrii, aceasta nu este fondată. În cauză sunt deplin aplicabile dispozițiile art. 343 1 C. proc. civ.

prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor". Principial, nimic din textul legal sus citat nu se opune numirii prin clauza compromisorie a unui organ arbitral instituționalizat, care să dețină propriile reguli de numire a arbitrilor. Acesta este, spre exemplu, și cazul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în cazul căreia arbitrii unei anume dispute sunt numiți de autoritatea de nominare, iar nu de părți (art. 17 alin. (1) al Regulamentului CCIR).

Aceasta întrucât, prin clauza compromisorie agreată, părțile pot alege să nu numească ele însele arbitrii, ci să agreeze o modalitate de numire a lor (teza a II-a a art. 343 1 alin. (1) C. proc. civ.), modalitate care poate implica intervenția unui terț în procedura de numire. Situația concretă din speță este elocventă: recurenta U.C. își exprimase consimțământul față de modalitate de numire a arbitrilor prescrisă în RSTJF, la momentul aderării la structura federală.

În acest sens, art. 11 - Cererea de afiliere, alin. (2) lit. c) din Statutul FRF prevede că "următoarele obligații urmează a fi înscrise în statutele membrilor afiliați sau ale structurilor sportive care doresc să se afilieze la FRF: [..] să recunoască autoritatea comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul FIFA, UEFA și FRF astfel cum este definită în statutele acestora, precum și jurisdicția Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne astfel cum este definită în statutele FIFA, UEFA și FRF.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor C. muncii invocate, acest aspect de nelegalitate nu poate fi reținut în condițiile în care dispozițiile art. 25 alin. (5) din RSTJF stipulează în mod neechivoc că pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă competența instanței judecătorești cu excepția litigiilor din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi. Din această reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela pentru anumite litigii la rezolvarea lor de către instanțele de drept comun. În prezenta cauză intimatul-reclamant P.V. a apelat la jurisdicția arbitrală invocând clauza cuprinsă la pct. o din contractul individual de muncă nr. 32148/23 septembrie 2010 care prevede soluționarea conflictelor de către comisiile jurisdicționale ale FRF/LPF.

În consecință nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. muncii, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 340 C. proc. civ. În ceea ce privește nu poate fi reținută deoarece Legea nr. 69/2000 reglementează cadrul general al activităților sportive, iar dispozițiile art. 2 (1) lit. c) din C. proc. civ. nu exclude competența instanțelor arbitrare, așa cum nu este exclusă o asemenea competență în materie comercială. Față de cele expuse, Curtea în baza art. 312(1) și (2) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă. Recursurile declarate de recurenții-pârâți sunt apreciate ca întemeiate, în parte, în ceea ce privește admiterea prin sentința atacată a excepției de neegalitate cu privire la dispozițiile art. 36 alin. (17) din RSTJF.

Soluția de respingere a excepției inadmisibilității aplicării dispozițiile art. 4(1) din Legea nr. 554/2004 este temeinică și legală. În mod corect prima instanță a apreciat că excepția de nelegalitate a unor dispoziții din RSTJF și RSAF este admisibilă. Dispozițiile art. 4(1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data invocării excepției de nelegalitate nu prevede în mod expres în sensul excluderii actelor administrative cu caracter normativ, cazul regulamentelor în speță, de la controlul de legalitate în baza procedurii speciale a excepției de nelegalitate. Fapt de necontestat recurenta-pârâtă FRF este o autoritate publică asimilată în sensul dispozițiilor art. 2(1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind o persoană juridică de drept privat declarată de utilitate publică prin legea specială a educației fizice și sportului, justificată de specificul activității desfășurate.

Actele contestate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, emise de recurenta-pârâta, asimilată unei autorității publice au caracterul unor acte administrative cu caracter normativ fiind emise în baza executării în concret a dispozițiilor legii generale nr. 69/2000. Faptul că ele au fost emise în baza și cu respectarea regulamentelor internaționale FIFA și UEFA, pentru reglementarea unei activități sportive nu poate înlătura caracterul regulamentelor de acte administrative cu caracter normativ. Aceste regulamente reglementează, similar regulamentelor din domeniul cultelor, activitatea specifică domeniului sportiv, în mod generic și abstract.

Dar această reglementare nu exclude ci doar impune prin specificul activității reglementate ca în cadrul intern să fie reglementate proceduri interne și organe cu caracter jurisdicțional competente funcțional a soluționa eventualele litigii ivite în cadrul special reglementat de regulamentele federațiilor sportive naționale, aplicându-se prevederile specifice din materie. Reținând corecta respingere a excepției inadmisibilității aplicării procedurii prevăzute de art. 4(1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea va aprecia, prin considerente comune ambelor recursuri, că în mod nelegal și netemeinic, cu aplicarea greșită a legii, prin sentința atacată s-a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (17) din RSTJF.

Aceste dispoziții prevăd următoarele: "Deciziile comisiei de recurs a FRF/LFP sunt irevocabile cu data pronunțării și pot fi atacate la Tribunalul Arbitrai al Sportului în condițiile arătate de Statutul FRF." În mod greșit și nelegal, prima instanță deși a reținut corect caracterul arbitral al jurisdicției reglementate prin regulamentele sportive ale FRF apreciază că dispozițiile sunt nelegale pe motiv că încalcă dispozițiile art. 21(1) și (2) din Constituția României ce reglementează liberul acces la justiție al oricărei persoane nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept. Deși a calificat corect asupra clauzelor din regulamentele sportive, și prima instanță în mod greșit a admis excepția de nelegalitate, în condițiile în care jurisdicția arbitrală nu este interzisă de dispozițiile C. proc.

civ. Așadar, prevederile din regulamentele sportive care impun jurisdicția unor tribunale sportive reprezintă, în mod evident, clauze care învestesc instanțe arbitrale, excluzând pentru litigiile ce fac obiectul lor competența instanțelor de drept comun. Incidența respectivelor clauze este dependentă de acordul prealabil al membrului federației, care trebuie să își exprime în mod expres consimțământul asupra jurisdicției arbitrale - în acest sens, art. 11 - Cererea de afiliere, alin. (2) lit. c) din Statutul FRF prevede că "următoarele obligații urmează a fi înscrise în statutele membrilor afiliați sau ale structurilor sportive care doresc să se afilieze la FRF: [..] să recunoască autoritatea comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul FIFA, UEFA și FRF astfel cum este definită în statutele acestora, precum și jurisdicția Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne astfel cum este definită în statutele FIFA, UEFA și FRF.

În consecință, natura juridică a unei clauze agreate de comun acord de membrii unei asociații federative de drept privat, care exclude competența instanțelor de drept comun în favoarea celor arbitrale este cea a unei clauze compromisorii. Prin decizii succesive ale Curții Constituționale nr. 8/2007, nr. 74/2009 și nr. 295/2010 s-a apreciat asupra constituționalității dispozițiilor care reglementează arbitrajul conform C. proc. civ. sau altor legi, iar aceste dispoziții nu încalcă art. 21 din Constituția României, în opinia instanței constituționale. Iar aceste reglementări sunt impuse de specificul activității sportive și de necesitatea obiectivă de a fi asigurată o reglementare comună și unitară tuturor federaților de fotbal naționale care au fost de acord cu jurisdicția specializată internațională, care exclude de regulă competența instanțelor judecătorești naționale.

Pe de altă parte, jurisprudența de drept sportiv internațional confirmă și ea că Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne ("TAS") respectă garanțiile de independență și imparțialitate cerute unui organ arbitral. În acest sens, în cauza A. și B. împotriva Comitetului Olimpic Internațional, Federației Internaționale de Ski, Tribunalul Federal Elvețian a hotărât că TAS oferă toate garanțiile impuse de dreptul la un proces echitabil, incluzând independența și imparțialitatea tribunalului, respectarea dreptului la apărare, și asigurarea contradictorialității procedurii. Și sub acest aspect, este neîntemeiat a se susține că recursul la TAS ca instanță de soluționare a unei dispute reprezintă o vătămare a liberului acces la justiție.

De altfel, există și alte exemple de materii de drept substanțial în care gradul de specializare necesar pentru soluționarea unor eventuale dispute a impus obligativitatea părților de a stipula clauze compromisorii: cazul contractelor de achiziție publică realizate în baza modelului FIDIC, cazul contractelor de privatizare, etc. Însă, în niciunul dintre aceste cazuri, apelul voluntar la o instanță arbitrală (sau la un multiplă jurisdicție arbitrală) în detrimentul justiției etatizate nu vatămă dreptul de liber acces la justiție. Nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 21 (1) și (2) din Constituția României prin norma prevăzută la art. 36 alin. (17) din RSTJF deoarece decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitrai al Sportului TAS care reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele FIFA, hotărâre emisă având caracter arbitral.

Această hotărâre poate fi contestată cu recurs conform art. 389(1) C. proc. civ. al Confederației Elvețiene la Tribunalul Federal care reprezintă o instituție independentă și imparțială în sensul dispozițiilor art. 6 din CEDO. Tribunalul federal din Confederația Elvețiană este instituit de lege, art. 188 din Constituția Confederației Elvețiene, fiind și instanța supremă a acestei țări, accesul la justiție este garantat așa cum prevede art. 191 din Constituția Confederației Elvețiene, iar autoritățile judiciare sunt independente și se supun numai legii potrivit art. 191 lit. c) din Constituția Confederației Elvețiene.

În concluzie, după epuizarea instanțelor arbitrale, orice participant la litigiile FRF care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus care în final a garantat accesul la o justiție care funcționează în baza-legii, este independentă și supusă doar legii, respectiv justiția elvețiană care se realizează prin Tribunalul federal și celelalte autorități judiciare. În acest sens există o bogată jurisprudență în domeniul sportiv al fotbalului prin care deciziile TAS sunt cenzurate de o instanță internațională, unanim recunoscută privind competența sa de a soluționa litigiile specifice din domeniul fotbalului.

Faptul că recurenta-reclamantă nu a înțeles să contese Decizia nr. 42/CR/2011 pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul FRF la Tribunalul Arbitral al Sportului nu poate determina nelegalitatea normei prevăzute de art. 36 alin. (17) a RSTJF în forma în vigoare la data sesizării instanței pe considerentul încălcării dispozițiilor art. 21 alin. (1) și 2 din Constituția României. Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursurile declarate de recurenții - pârâți FRF și P.V. și va modifica în parte sentința atacată în sensul că va respinge ca neîntemeiată excepția de nelegalitate privind dispozițiile art. 36 (17) din RSTJF. Va menține celelalte dispoziții ale sentințe atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C. F.C.U.C. S.A. prin Administrator Judiciar Casa de Insolvență Transilvania S.P.R.L. împotriva Sentinței nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursurile declarate de P.V. și FRF, modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată excepția de nelegalitate privind dispozițiile art. 36 alin. (17) din RSTJF. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2012 Procesat de GGC - AM