ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2539/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanții D.R.E. și M.M. au chemat în judecată pârâtele Federația Română de Fotbal, Asociația Municipală de Fotbal București și SC F.C.S. București, solicitând anularea deciziei nr. 12 pronunțată de Comisia pentru Statutul jucătorului din cadrul A.M.F.B., anularea deciziei nr. 1 pronunțată de Comisia de Apel din cadrul A.M.F.B. și recunoașterea drepturilor reclamanților. Prin sentința nr. 4096 din 16 martie 2010 Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului M.M.

și a respins cererea acestuia ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, respingând pe fond acțiunea reclamantului D.R.E. ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri ambii reclamanți au formulat apel, dosarul fiind înregistrat la Tribunalul București-secția a III-a civilă, dosar nr. 8516/301/2009. Prin cererea depusă la data de 10 iunie 2011 la Tribunalul București, D.R.E., jucător de fotbal minor prin M.M., precum și M.M. personal, în calitate de agent de jucători, au formulat excepție de nelegalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. a) și b) din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal.

Prin Încheierea de la data de 30 septembrie 2011 Tribunalul București a admis cererea de sesizare a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. a) și b) din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal aprobat de Comitetul Executiv al F.R.F., apreciind că de actul administrativ indicat depinde soluționarea litigiului pe fond și a fost suspendată soluționarea cauzei până la soluționarea excepției de nelegalitate. Parata F.R.F. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de obiect, excepția autorității lucrului judecat, excepția lipsei calității de reprezentant a lui M.M., amendarea judiciară a acestuia, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate.

2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 375 din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel București au fost respinse excepțiile lipsei de interes, autoritatea de lucru judecat și rămânerea fără obiect a litigiului. Instanța a respins ca nefondată excepția de nelegalitate formulată de D.R.E., prin D.R. și D.V. și M.M., în contradictoriu cu pârâții Asociația Municipală de Fotbal București, SC F.C.S. București SA și Federația Română de Fotbal, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată către Asociația Municipală de Fotbal București în sumă de 1240 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în ceea ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantului M.M., cu ocazia concluziilor orale s-a renunțat la invocarea acestei excepții.

Referitor la excepția autorității lucrului judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 252 din 26 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, instanța de fond a respins excepția invocată, având în vedere că litigiul în care s-a pronunțat respectiva sentință a avut ca obiect anulare act administrativ. Instanța a respins și excepțiile privind lipsa de interes și rămânerea fără obiect a litigiului prezent, având în vedere faptul că obiectul litigiului și, respectiv, interesul reclamanților este încă în ființă, câtă vreme, în raport cu obiectul litigiului în fața instanței de contencios – excepție de nelegalitate -, instanța nu analizează decât legalitatea dispozițiilor normative indicate în conținutul excepției, iar nu fondul litigiului.

Instanța a reținut că obiectul excepției de nelegalitate îl formează art. 14 alin. (1) lit. a) și b) din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal aprobat de Comitetul Executiv al F.R.F. Argumentul conform căruia F.R.F. și-a depășit competenta pentru care a fost înființată nu este întemeiat, instanța de fond reținând că regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal aprobat de Comitetul Executiv al F.R.F. a fost adoptat cu respectarea art. 1 alin. (3), art. 7 din Statutul F.R.F., precum și cu respectarea art. 35 alin. (3) lit. a) din Statutul F.R.F., precum și conform art. 35 alin. (3) lit. a) Comitetul executiv al F.R.F. având atribuția aprobării regulamentelor privind activitatea fotbalistică din România.

Instanța a constatat că potrivit Regulamentului care face obiectul litigiului, la împlinirea vârstei de 15 ani jucătorul era obligat să semneze un contract cu clubul la care era legitimat și cu respectarea anumitor condiții din partea clubului. Simplul refuz al jucătorului, în situația în care clubul îi propune încheierea unui contract în conformitate cu art. 14 nu înseamnă că jucătorul este obligat să muncească forțat sau că nu poate să fie legitimat la un alt club ca urmare a înțelegerii între cele doua cluburi sau ca urmare a efectuării unei perioade de suspendare (perioadă în care jucătorul nu participă la competiții oficiale pentru un alt club).

Instanța a reținut că art. 14 lit. c) din același act normativ are în vedere și ipoteza în care clubul la care sportivul este legitimat nu îi propune acestuia un contract, caz în care jucătorul poate încheia contract cu un alt club, fără acordul clubului la care este legitimat, urmând să facă dovada achitării compensației de formare sau să facă dovada stingerii în alt mod a obligației respective. În atare condiții, instanța a constatat că nu se încalcă libertatea de voință, întrucât jucătorii sunt liberi să semneze sau nu contractul propus de clubul la care sunt legitimați. În ipoteza refuzului, jucătorii nu se pot transfera decât cu acordul cluburilor de care aparțin, însă aceasta nu înseamnă că jucătorilor li se încalcă libertatea de voință.

Curtea reține însă că aceste clauze nu reprezintă decât o garanție acordată angajatorului în vederea recuperării cheltuielilor efectuate cu formarea profesională a angajatului. Nimic nu împiedică statul sau, după caz, persoana juridică de drept privat să instituie astfel de garanții pentru recuperarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea profesională a jucătorului, întrucât această măsură nu echivalează cu restrângerea libertății de circulație a lucrătorilor. Aceasta întrucât, prin legitimarea la un club, se prezumă că jucătorul în deplină cunoștință de cauză și-a asumat obligația respectării normelor interne ale acestuia și a celor statuate de Federația Română de Fotbal. Referitor la solicitarea pârâtei F.R.F.

de amendare a reclamantului M.M. pentru exercitarea cu rea credință a drepturilor, instanța a respins această cerere având în vedere că respingerea acțiunii indică culpa procesuală, însă culpa procesuală nu conduce în mod automat și la concluzia relei-credințe a reclamantului, care de altfel, nici nu a fost probată în cauză. 1. Recursul declarat de D.R.E. și M.M. Prin motivele de recurs formulate, recurenții au criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică și au solicitat constatarea nulității absolute a Regulamentului privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal, adoptat la data de 9 mai 2008, întrucât actul normativ nu a fost adoptat de consiliul director al F.R.F., arătând că la data adoptării regulamentului în cauză persoanele care au participat nu făceau parte din componența Comitetului executiv al F.R.F.

Recurenții au criticat faptul că actul normativ atacat, a fost adoptat cu încălcarea imperativă a dispozițiilor art. 14 alin. (10) din Legea nr. 69/2000, arătându-se că actul nu a fost avizat de Agenția Națională pentru Sport, că dispozițiile criticate încalcă prezumția legală absolută impusă de art. 41 alin. (1), art. 53, art. 1 alin. (3)-(5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 154 alin. (1) din Constituție, art. 32 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului, art. 45 din TUE, art. 3, 4 C. muncii, art. 2 alin. (5), art. 14 alin. (1)-(3) și alin. (10) din Legea sportului, art. 1, art. 3, 4, 5 din Decretul nr. 31/1954, art. 5, art. 948 pct. 2 și 4, art. 953 C. civ. II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, va respinge excepția lipsei de interes a recursului declarat de M.M., va lua act de renunțarea la judecarea recursului formulată de D.R.E.

și va respinge recursul formulat de M.M. ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimatul F.R.F., Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare și se judecă de urgență și cu precădere. Împrejurarea că M.M. este unul dintre titularii excepției de nelegalitate invocată în cauză, soluționată prin sentința ce face obiectul recursului justifică interesul legitim, personal și actual al acestei părți în promovarea recursului formulat, având în vedere că fondul litigiului este suspendat până la soluționarea acestei excepții.

Condiția justificării unui interes în activitatea judiciară este recunoscută în mod unanim ca absolut necesară atât pentru dobândirea calității de parte în proces, cât și pentru exercițiul acțiunii civile, Înalta Curte reținând în consecință, că excepția lipsei de interes este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare. Înalta Curte reține că manifestarea de voință în sensul de a se renunța la judecata cererii de recurs, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părții, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Văzând dispozițiile prevăzute de art. 246 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care se poate renunța oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă și având în vedere dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte va lua act de cererea de renunțare la judecata cererii de recurs formulată în cauză de D.R.E. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a reținut că obiectul excepției de nelegalitate îl formează art. 14 alin. (1) lit. a) și b) din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal aprobat de Comitetul Executiv al F.R.F. Conform acestor texte din Regulament: „începând cu vârsta de 15 ani împliniți, jucătorii juniori sunt obligați să încheie primul contract cu clubul la care sunt legitimați cu titlu definitiv, în următoarele condiții: a) în termen de maximum 60 de zile de la împlinirea vârstei de 15 ani, dacă clubul respectiv le propune încheierea unui contract prin care le asigura un salariu sau onorariu de minimum 180 lei net în perioada junioratului.

Sub sancțiunea decăderii din dreptul de a obliga jucătorii să semneze, clubul este obligat să înregistreze contractele la forul competent, în interiorul termenului de 60 de zile arătat anterior, b) în cazul în care jucătorii juniori refuză să semneze contractele care le-au fost propuse de cluburile lor, ori părinții refuză să își dea încuviințarea privind încheierea contractelor, jucătorii respectivi rămân legitimați ca amatori la aceleași cluburi și nu se pot transfera decât cu acordul cluburilor de care aparțin. Sub sancțiunea decăderii din drept, cluburile în care jucătorii sunt legitimați au dreptul să sesizeze comisia competentă din cadrul F.R.F. sau A.J.F./A.M.F. după caz, cu privire la refuzul jucătorilor (părinților acestora) în termen de maximum 60 de zile de la împlinirea de către jucători a vârstei de 15 ani, comisia competentă urmând să constate acest fapt printr-o hotărâre.

Înalta Curte a reținut că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale, întrucât textele invocate ca fiind nelegale nu contravin și nu intră în dezacord cu legea. Prin textele invocate ca nelegale nu se încalcă libertatea de voință, întrucât jucătorii sunt liberi să semneze sau nu contractul propus de clubul la care sunt legitimați. În ipoteza refuzului, jucătorii nu se pot transfera decât cu acordul cluburilor de care aparțin, însă aceasta nu înseamnă că jucătorilor li se încalcă libertatea de voință. Constatând că nu sunt invocate motive de casare sau modificare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de cererea de renunțare la recursul formulat de D.R.E. prin M.M. împotriva sentinței nr. 375 din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel București. Respinge recursul formulat de M.M. împotriva aceleiași sentințe ca nefondat. Respinge excepția lipsei de interes în promovarea recursului formulat de M.M. invocată de Federația Română de Fotbal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2012.