ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2539/2012

Asupra recursului de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea de chemare

în judecată adresată Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanții D.R.E. și

M.M. au chemat în judecată pârâtele Federația Română de Fotbal, Asociația

Municipală de Fotbal București și SC F.C.S. București, solicitând anularea

deciziei nr. 12 pronunțată de Comisia pentru Statutul jucătorului din cadrul A.M.F.B.,

anularea deciziei nr. 1 pronunțată de Comisia de Apel din cadrul A.M.F.B. și

recunoașterea drepturilor reclamanților.

Prin sentința nr. 4096

din 16 martie 2010 Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului M.M. și a respins cererea acestuia

ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, respingând pe

fond acțiunea reclamantului D.R.E. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri ambii reclamanți au formulat apel, dosarul fiind înregistrat la

Tribunalul București-secția a III-a civilă, dosar nr. 8516/301/2009.

Prin cererea depusă la

data de 10 iunie 2011 la Tribunalul București, D.R.E., jucător de fotbal minor

prin M.M., precum și M.M. personal, în calitate de agent de jucători, au

formulat excepție de nelegalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. a) și

b) din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal.

Prin Încheierea de la

data de 30 septembrie 2011 Tribunalul București a admis cererea de sesizare a

Curții de Apel București, secția contencios administrativ, cu soluționarea

excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. a) și b) din

Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal aprobat de

Comitetul Executiv al F.R.F., apreciind că de actul administrativ indicat

depinde soluționarea litigiului pe fond și a fost suspendată soluționarea

cauzei până la soluționarea excepției de nelegalitate.

Parata F.R.F. a depus întâmpinare

prin care a invocat excepția lipsei de obiect, excepția autorității lucrului

judecat, excepția lipsei calității de reprezentant a lui M.M., amendarea

judiciară a acestuia, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a

excepției de nelegalitate.

Apel

Prin sentința nr. 375

din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel București au fost respinse excepțiile

lipsei de interes, autoritatea de lucru judecat și rămânerea fără obiect a

litigiului.

Instanța a respins ca

nefondată excepția de nelegalitate formulată de D.R.E., prin D.R. și D.V. și M.M.,

în contradictoriu cu pârâții Asociația Municipală de Fotbal București, SC F.C.S.

București SA și Federația Română de Fotbal, cu obligarea reclamanților la plata

cheltuielilor de judecată către Asociația Municipală de Fotbal București în

sumă de 1240 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că, în ceea ce privește excepția lipsei

dovezii calității de reprezentant a reclamantului M.M., cu ocazia concluziilor

orale s-a renunțat la invocarea acestei excepții.

Referitor la excepția

autorității lucrului judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 252 din 26

ianuarie 2009 a Curții de Apel București, instanța de fond a respins excepția

invocată, având în vedere că litigiul în care s-a pronunțat respectiva sentință

a avut ca obiect anulare act administrativ.

Instanța a respins și

excepțiile privind lipsa de interes și rămânerea fără obiect a litigiului

prezent, având în vedere faptul că obiectul litigiului și, respectiv, interesul

reclamanților este încă în ființă, câtă vreme, în raport cu obiectul litigiului

în fața instanței de contencios – excepție de nelegalitate -, instanța nu

analizează decât legalitatea dispozițiilor normative indicate în conținutul

excepției, iar nu fondul litigiului.

Instanța a reținut că

obiectul excepției de nelegalitate îl formează art. 14 alin. (1) lit. a) și b)

din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal aprobat

de Comitetul Executiv al F.R.F.

Argumentul conform

căruia F.R.F. și-a depășit competenta pentru care a fost înființată nu este întemeiat,

instanța de fond reținând că regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor

de fotbal aprobat de Comitetul Executiv al F.R.F. a fost adoptat cu respectarea

art. 1 alin. (3), art. 7 din Statutul F.R.F., precum și cu respectarea art. 35 alin.

(3) lit. a) din Statutul F.R.F., precum și conform art. 35 alin. (3) lit. a)

Comitetul executiv al F.R.F. având atribuția aprobării regulamentelor privind

activitatea fotbalistică din România.

Instanța a constatat că

potrivit Regulamentului care face obiectul litigiului, la împlinirea vârstei de

15 ani jucătorul era obligat să semneze un contract cu clubul la care era

legitimat și cu respectarea anumitor condiții din partea clubului. Simplul

refuz al jucătorului, în situația în care clubul îi propune încheierea unui

contract în conformitate cu art. 14 nu înseamnă că jucătorul este obligat să

muncească forțat sau că nu poate să fie legitimat la un alt club ca urmare a

înțelegerii între cele doua cluburi sau ca urmare a efectuării unei perioade de

suspendare (perioadă în care jucătorul nu participă la competiții oficiale

pentru un alt club).

Instanța a reținut că art.

14 lit. c) din același act normativ are în vedere și ipoteza în care clubul la

care sportivul este legitimat nu îi propune acestuia un contract, caz în care

jucătorul poate încheia contract cu un alt club, fără acordul clubului la care

este legitimat, urmând să facă dovada achitării compensației de formare sau să

facă dovada stingerii în alt mod a obligației respective.

În atare condiții, instanța

a constatat că nu se încalcă libertatea de voință, întrucât jucătorii sunt

liberi să semneze sau nu contractul propus de clubul la care sunt legitimați. În

ipoteza refuzului, jucătorii nu se pot transfera decât cu acordul cluburilor de

care aparțin, însă aceasta nu înseamnă că jucătorilor li se încalcă libertatea

de voință.

Curtea reține însă că

aceste clauze nu reprezintă decât o garanție acordată angajatorului în vederea

recuperării cheltuielilor efectuate cu formarea profesională a angajatului.

Nimic nu împiedică statul sau, după caz, persoana juridică de drept privat să

instituie astfel de garanții pentru recuperarea cheltuielilor efectuate cu

pregătirea profesională a jucătorului, întrucât această măsură nu echivalează

cu restrângerea libertății de circulație a lucrătorilor.

Aceasta întrucât, prin

legitimarea la un club, se prezumă că jucătorul în deplină cunoștință de cauză

și-a asumat obligația respectării normelor interne ale acestuia și a celor

statuate de Federația Română de Fotbal.

Referitor la

solicitarea pârâtei F.R.F. de amendare a reclamantului M.M. pentru exercitarea

cu rea credință a drepturilor, instanța a respins această cerere având în

vedere că respingerea acțiunii indică culpa procesuală, însă culpa procesuală

nu conduce în mod automat și la concluzia relei-credințe a reclamantului, care

de altfel, nici nu a fost probată în cauză.

de D.R.E. și M.M.

Prin motivele de recurs

formulate, recurenții au criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și

netemeinică și au solicitat constatarea nulității absolute a Regulamentului

privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal, adoptat la data de 9 mai 2008,

întrucât actul normativ nu a fost adoptat de consiliul director al F.R.F.,

arătând că la data adoptării regulamentului în cauză persoanele care au

participat nu făceau parte din componența Comitetului executiv al F.R.F.

Recurenții au criticat faptul

că actul normativ atacat, a fost adoptat cu încălcarea imperativă a

dispozițiilor art. 14 alin. (10) din Legea nr. 69/2000, arătându-se că actul nu

a fost avizat de Agenția Națională pentru Sport, că dispozițiile criticate

încalcă prezumția legală absolută impusă de art. 41 alin. (1), art. 53, art. 1 alin.

(3)-(5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 154 alin. (1) din

Constituție, art. 32 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului, art. 45

din TUE, art. 3, 4 C. muncii, art. 2 alin. (5), art. 14 alin. (1)-(3) și alin.

(10) din Legea sportului, art. 1, art. 3, 4, 5 din Decretul nr. 31/1954, art. 5,

art. 948 pct. 2 și 4, art. 953 C. civ.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, va respinge excepția

lipsei de interes a recursului declarat de M.M., va lua act de renunțarea la

judecarea recursului formulată de D.R.E. și va respinge recursul formulat de M.M.

ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Analizând cu

prioritate, potrivit art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei de interes în

promovarea recursului, invocată de intimatul F.R.F., Înalta Curte reține că,

potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 soluția instanței de

contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5

zile de la comunicare și se judecă de urgență și cu precădere.

Împrejurarea că M.M.

este unul dintre titularii excepției de nelegalitate invocată în cauză,

soluționată prin sentința ce face obiectul recursului justifică interesul

legitim,

personal și

actual al acestei părți în promovarea recursului formulat,

având în vedere că fondul litigiului este suspendat până la soluționarea

acestei excepții.

Condiția justificării

unui interes în activitatea judiciară este recunoscută în mod unanim ca absolut

necesară atât pentru dobândirea calității de parte în proces, cât și pentru

exercițiul acțiunii civile, Înalta Curte reținând în consecință, că excepția

lipsei de interes este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare.

Înalta Curte reține că

manifestarea de voință în sensul de a se renunța la judecata cererii de recurs,

reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părții, care nu este supus

cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează

procesul civil.

Văzând dispozițiile

prevăzute de art. 246 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care se poate

renunța oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă și

având în vedere dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va

lua act de cererea de renunțare la judecata cererii de recurs formulată în

cauză de D.R.E.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a reținut că obiectul excepției de

nelegalitate îl formează art. 14 alin. (1) lit. a) și b) din Regulamentul

privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal aprobat de Comitetul

Executiv al F.R.F.

Conform acestor texte

din Regulament: „începând cu vârsta de 15 ani împliniți, jucătorii juniori sunt

obligați să încheie primul contract cu clubul la care sunt legitimați cu titlu

definitiv, în următoarele condiții:

a) în termen de maximum

60 de zile de la împlinirea vârstei de 15 ani, dacă clubul respectiv le propune

încheierea unui contract prin care le asigura un salariu sau onorariu de

minimum 180 lei net în perioada junioratului. Sub sancțiunea decăderii din

dreptul de a obliga jucătorii să semneze, clubul este obligat să înregistreze

contractele la forul competent, în interiorul termenului de 60 de zile arătat

anterior,

b) în cazul în care

jucătorii juniori refuză să semneze contractele care le-au fost propuse de

cluburile lor, ori părinții refuză să își dea încuviințarea privind încheierea

contractelor, jucătorii respectivi rămân legitimați ca amatori la aceleași

cluburi și nu se pot transfera decât cu acordul cluburilor de care aparțin. Sub

sancțiunea decăderii din drept, cluburile în care jucătorii sunt legitimați au

dreptul să sesizeze comisia competentă din cadrul F.R.F. sau A.J.F./A.M.F. după

caz, cu privire la refuzul jucătorilor (părinților acestora) în termen de

maximum 60 de zile de la împlinirea de către jucători a vârstei de 15 ani,

comisia competentă urmând să constate acest fapt printr-o hotărâre.

Înalta Curte a reținut

că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale,

întrucât textele invocate ca fiind nelegale nu contravin și nu intră în

dezacord cu legea. Prin textele invocate ca nelegale nu se încalcă libertatea

de voință, întrucât jucătorii sunt liberi să semneze sau nu contractul propus

de clubul la care sunt legitimați. În ipoteza refuzului, jucătorii nu se pot

transfera decât cu acordul cluburilor de care aparțin, însă aceasta nu înseamnă

că jucătorilor li se încalcă libertatea de voință.

Constatând că nu sunt

invocate motive de casare sau modificare a sentinței atacate, în temeiul art. 312

C. proc. civ. Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de cererea de

renunțare la recursul formulat de D.R.E. prin M.M. împotriva sentinței nr. 375

din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel București.

Respinge recursul

formulat de M.M. împotriva aceleiași sentințe ca nefondat.

Respinge excepția

lipsei de interes în promovarea recursului formulat de M.M. invocată de

Federația Română de Fotbal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 mai 2012.