ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4759/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.M. a solicitat în

contradictoriu cu pârâții F.R.F. și K.C.A. obligarea Comitetului

Executiv al F.R.F. la inserarea instituirii revizuirii hotărârilor, în

regulamentele de procedură a comisiilor pârâtei și obligarea Comisiei

competente din cadrul F.R.F. la  revizuirea Hotărârii din 16 decembrie 2003

pronunțată de C.C.S.R. din cadrul F.R.F. în litigiul reclamantului cu

pârâtul K.C.A., sub sancțiunea achitării sumei de 2.000 lei reprezentând

daune cominatorii, achitate pentru fiecare zi de întârziere.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că

este agent de jucători, iar la data de 3 decembrie 2001 a încheiat cu

jucătorul K.C.A. un contract de reprezentare. Pe parcursul derulării

contractului jucătorul a încălcat clauzele contractului, încheind un

contract cu FC N.A., îndreptățindu-l să solicite obligarea

acestuia la plata clauzei de penalitate din contract, iar prin Hotărârea din

16 decembrie 2003 pronunțată de C.C.S.R. din cadrul F.R.F. i-a fost

respinsă această cerere, cu motivarea că între FC N.A. și

jucătorul K.C.A. nu s-a semnat nici un contract.

Mai

arată reclamantul că a formulat contestație în termenul legal la Comitetul Executiv al F.R.F., iar Comitetul executiv al F.R.F. a respins această

contestație, cu aceeași motivare, reclamantul apreciind soluția

ca fiind nelegală și netemeinică.

La

data de 5 ianuarie 2010 reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care a

arătat că a solicitat anularea Hotărârii din data de 3 noiembrie

2009 a Comitetului Executiv al F.R.F., inserarea instituției revizuirii

hotărârilor și revizuirea Hotărârii din 16 decembrie 2003,

atașând cererii înscrisuri.

La

data de 1 martie 2010 reclamantul a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr.

69/2000, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 15

alin. (1),

art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1)

și (2), art. 21 alin. (1),

art. 40 alin.

(2), art. 45, art. 53

alin. (1),

art. 61

alin.

(1),

art. 73 alin. (1), art. 124

alin.

(1)

și art. 126

alin. (1), (2)

și (3) din Constituția României.

Prin

întâmpinare, pârâta F.R.F. a invocat excepția de inadmisibilitate, iar pârâtul

K.C.A. excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin

încheierea din data de 20 aprilie  2010, Curtea a respins excepția de

inadmisibilitate, argumentată pe lipsa calității de autoritate

publică a pârâtei F.R.F. și excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de K.C.A.

Prin

încheierea din data de 11 mai 2010 s-a dispus sesizarea Curții

Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 68/2000 și

suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției

de neconstituționalitate.

La

data de 4 iunie 2010 reclamantul a formulat o cerere de completare a

încheierii de

ședință din data de 11 mai 2010, cu dispozițiile art. 1 alin.

(3), (4) și (5), art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (2) și (3) art. 53 alin.

(2), art. 73 alin. (3), art. 124 alin. (2) și (3) și

art. 126 alin. (5) și (6) din

Constituția României, dispozițiile art. 14 pct. 1 din Pactul

internațional cu privire la drepturile civile

și politice, ratificat de România prin

Decretul nr. 212/1974, dispozițiile

art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

ratificată de România prin Legea

nr.

30/1994, cu excepția de neconstitutionalitate a pârâtei F.R.

F.,

persoană juridică de drept privat, de utilitate publică,

autonomă,

neguvernamentală,

apolitică și fără scop lucrativ, organizată cu scopul

vădit

neconstituțional de a încălca principiile statului

de drept, a organiza puterea

legislativă

în România, a înfăptui justiția în România și a interzice

reclamantului

dreptul la acces la justiție și cu

susținerile pârâtei F.R.F.

De asemenea, reclamantul a solicitat îndreptarea erorii

materiale strecurate

în dispozitivul încheierii, în sensul că

dispozițiile a căror neconstitutionalitate s-au

invocat

sunt art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000 și nu ale Legii nr. 169/2000,

cum

din

eroare s-a menționat.

Prin

sentința nr. 3120 din 28 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de

completare a încheierii din data de 11 mai 2010 și a admis cererea privind

îndreptarea erorii materiale strcurată în dispozitivul încheierii de

ședință, în sensul că, dispozițiile a căror

neconstituționalitate s-au invocat sunt art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000

și nu Legea nr. 169/2000 cum din eroare s-a trecut.

Pentru a pronunța

această sentință, s-a reținut că în ceea ce

privește cererea de completare a considerentelor, întemeiată pe

dispozițiile art. 281

2

și art. 281

3

C. proc.

civ., Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată, pe de o parte, pentru

că textul vorbește despre omisiunea instanței de a se

pronunța cu privire la un capăt de cerere principal sau accesoriu ori

asupra unei cereri conexe sau incidentale, sau asupra cererilor martorilor, experților

traducătorilor interpreților sau apărătorilor, cu privire

la drepturile lor.

Or,

în speță s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale a

României cu privire la excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000, ceea ce

instanța a și făcut, neexistând nici o altă cere

formulată asupra căreia să nu se fi pronunțat.

Pe de altă

parte, prin cererea de față reclamantul a solicitat instanței de

fapt ca, în considerentele încheierii să se regăsească opinia

instanței cu privire la fiecare articol din Constituție în raport cu

care textul  de la art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000, ar fi

neconstituțional și prin raportare la dispozițiile art. 14 pct. 1

din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice,

ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, dispozițiile art. 6 pct. 1

din Convenția pentru apărare drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Din

considerentele încheierii rezultă că instanța a menționat

că la data de 1 martie  2010 reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000, în raport de

dispozițiile art. 1 alin. (1), art. alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin.

(1) și (2), art. 21 alin. (1), art. 40 alin. (2), art. 45, art. alin. (1),

art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 126 alin.

(1), (2) și (3) Constituția României și pe scurt ideea de principiu

ce conduce la neconstituționalitatea acestui text, în sensul că prin

dispoziția asupra căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate,

pârâta, F.I.F.A. și U.E.F.A. impun Statului român să recunoască

pe teritoriul său o putere judecătorească ce nu corespunde

principiilor constituționale, încălcându-se principiile statului de

drept, accesul la justiție și la activități economice.

Împotriva

sentinței nr. 3120 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București

a declarat recurs M.M., invocând motivele de recurs prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 5 alin. (2), pct. 7, pct. 9 C. proc.

civ.

Analizând

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că

deși

recurentul, prin cererea de declarare a recursului, menționează

că declară recurs împotriva sentinței nr. 3120 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

în realitate, singura încheiere prin care s-a dispus cu privire la cererea de

sesizare a Curții Constituționale este cea din 11 mai 2010 a aceleiași instanțe, pentru că, prin sentința cu numărul sus

menționat, Curtea de Apel București a respins cererea de completare a

încheierii din data 11 mai 2010, formulată de M.M. și a admis cererea

privind îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul acesteia.

De

aceea, prin raportare la voința părții, concretizată în

dezvoltarea criticilor formulate în cererea de declarare a căii de atac,

se va constata că recursul vizează încheierea din

data de 11 mai 2010 a Curții de Apel București.

Motivarea

instanței.

Recursul

declarat este inadmisibil.

Astfel,

potrivit

art. 29

alin. (6) din Legea nr.

47/1992, republicată dacă excepția este inadmisibilă, fiind

contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3) ale acestui articol,

instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a

Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu

recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la

pronunțare”.

Prin

urmare, potrivit acestei dispoziții legale, se poate declara recurs doar

împotriva încheierilor prin care instanța a respins cererea de sesizare a

Curții Constituționale, nu și împotriva încheierilor prin care

Curtea Constituțională a fost sesizată.

Or,

tocmai aceasta este situația în prezenta cauză, deoarece prin

încheierea atacată, Curtea de apel a admis cererea de sesizare a

Curții Constituționale.

Pe

de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 281

3

alin. (1)

C. proc. civ. „încheierile pronunțate potrivit art. 281 și art.

281

1,

precum și hotărârea pronunțată potrivit art.

281

2,

sunt supuse acelorași căi de atac ca și

hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz,

îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice

ori completarea”.

Față

de cele arătate, recursul declarat de M.M. se va privi ca inadmisibil

și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.M. împotriva sentinței nr. 3120 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 3 noiembrie 2010.