ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2729/2023

Ședința publică din data de 15 decembrie 2023

Deliberând, asupra recursului civil, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, în data de 09 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., pentru ca prin hotărâre să fie obligat să plătească suma de 200.000 euro, reprezentând comision al intermediarului și procent de 10% din salariul încasat la C. în perioada februarie 2016- ianuarie 2018.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1164, art. 1270, art. 1272, art. 1516 și art. 1530 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 44/2019 din 27 februarie 2019, Tribunalul Giurgiu - civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., împotriva pârâtului B..

Prin decizia civilă nr. 70A din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul incident formulat de intimatul-apelant pârât B. în contradictoriu cu apelanta-intimată reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 44/2019 din 27 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, ca nefondat; a admis apelul principal formulat de apelanta-intimată reclamantă A., în contradictoriu cu intimatul-apelant pârât B., împotriva aceleiași sentințe civile, a schimbat în tot sentința apelată și în consecință a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în RON, la data plății, a sumei de 200.000 euro, reprezentând comision de intermediere, conform Contractului de reprezentare nr. x/2012 modificat prin Actul adițional din 08 septembrie 2013. A obligat intimatul-apelant pârât să plătească reclamantei suma de 7409 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru în primă instanță și apel. A obligat intimatul-apelant pârât la plata către stat a sumei de 11.819 RON, reprezentând ajutorul public acordat apelantei-intimate reclamante în primă instanță, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. A luat act că apelanta-intimată reclamantă a înțeles să solicite, pe cale separată, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea în tot a deciziei recurate, trimiterea, spre rejudecare, a cauzei, cu consecința respingerii apelului principal formulat de intimata-reclamantă, admiterea apelului incident, iar în rejudecare instanța de trimitere să solutioneze cauza și, în consecință, să respingă cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența generală a instanțelor de drept comun, să respingă cererea de chemare în judecată, urmare a decăderii din dreptul de a formula o astfel de cerere având ca obiect pretenții izvorâte din contractul de reprezentare nr. x din 09 februarie 2012 și din actul aditional încheiat între părți în data de 08 septembrie 2013 sau să respingă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

În subsidiar, a solicitat casarea în tot a deciziei recurate și, rejudecând, respingerea apelului principal formulat de intimata-reclamantă, admiterea apelului incident, iar în rejudecare soluționarea cauzei și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiind de competența generală a instanțelor de drept comun, respingerea cererii de chemare în judecată, urmare a decăderii din dreptul de a formula o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenții izvorâte din contractul de reprezentare nr. x din 09 februarie 2012 și din actul adițional încheiat între părți în data de 08 septembrie 2013, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea situației de fapt, recurentul a dezvoltat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., arătând că instanța de apel a încălcat normele imperative de ordine publică prevăzute la art. 129 alin. (2) pct. 1 coroborate cu art. 174 alin. (1) și (2) și art. 176 pct. 3 C. proc. civ., arătând că prin reținerea cauzei spre judecată, instanțele de fond au încălcat dispozițiile imperative și de ordine publică privind competența generală a instanțelor judecătorești, respectiv art. 129 alin. (2) pct. 1. C. proc. civ., potrivit cu care "necompetența este de ordine publică: în cazul încălcarii competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești."

Astfel, instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 7 din Contractul de reprezentare nr. 2 din 09 februarie 2012, care prevede că "Părțile convin ca, în caz de litigiu, să se adreseze comisiilor cu atribuții jurisdicționale ale Federației Române de Fotbal sau ale FIFA ca instanțe arbitrale alese. Inițierea de proceduri legale în fața instanțelor de drept comun este interzisă, cu excepția cazurilor prevăzute în mod special în regulamentele FIFA și FRF".

Așadar, recurentul a susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu a aplicat clauza compromisorie stipulată de părți, încălcând prevederile art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., prin reținerea cauzei spre rejudecare, soluționând practic o cauză ce nu este de competența instanțelor judecătorești. Deși a invocat corect și în termenul legal excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, instanța de apel a respins-o eronat, aspect ce a dus la incidența unui caz de nulitate absolută, necondiționat de vătămare, conform art. 174 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu art. 176 pct. 3 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat recurentul este vorba despre un contract de reprezentare (un contract de intermediere), reglementat de norme speciale, căruia îi este aplicabilă legislația specială, derogatorie de la dreptul comun și specifică obiectului său, respectiv dispozițiile speciale prevăzute în Regulamentul FRF, aspect necontestat de părți.

A motivat în continuare că, deși prin contract părțile au stipulat un veritabil pact comisoriu, excluzând în mod expres competența instanțelor iudecătorești de drept comun în soluționarea unui litigiu cu privire la drepturile și obligațiile ce derivă din contract, instanțele au făcut abstracție de art. 7 din contract și au solutionat cauza.

Astfel, a învederat că a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești de drept comun, în fața instanței de apel, atât prin întâmpinarea la apelul principal, cât și prin apelul incident, însă, deși instanța de apel a reținut că "în contractul dintre părți a fost inserată o clauză compromisorie potrivit căreia în caz de litigiu părțile au stabilit competența de soluționare a arbitrajului în cadrul FRF", a respins excepția, ca neîntemeiată, pe motiv că intimata-pârâtă s-a conformat și a deferit litigiul Comisiei Nationale de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federatiei Române de Fotbal (FRF), acesta declarându-se necompetent general în soluționarea arbitrajului, cu toate că însăși intimata-reclamantă a recunoscut competența organelor jurisdicționale ale FRF, sens în care s-a adresat chiar acestora cu soluționarea litigiului.

Or, Comisia Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF a admis excepția de necompetență generală a jurisdicției FRF motivat de împrejurarea că, potrivit prevederilor Regulamentului FRF și ale art. 75.1 din Statutul FRF, la momentul sesizării Comisiei, intimata-reclamantă trebuia, printre altele, să dețină calitatea de agent de jucător, calitate pe care aceasta nu o avea la acel moment, nemaifiind membru al FRF, din proprie initiativă.

A mai arătat recurentul că profesia de agent de fotbalist este o profesie reglementată atât prin regulamente internaționale adoptate de FIFA (Federation Internationale de Football Association), cât și de normative ale FRF, la nivel internațional existând Regulamentul FIFA privind Agenții de Jucători (Players' Agents Regulations), iar la nivelul național existând Regulamentul FRF privind Agenții de Jucători.

Raportat la cadrul special de exercitare a profesiei de agent de jucători/intermediar, recurentul a susținut că intimata-reclamantă a funcționat în calitate de agent de jucători sub imperiul vechiului Regulament FRF, fiind înregistrată sub licența nr. 58, respectiv potrivit Regulamentului FRF privind Agentii de Jucători, abrogat prin adoptarea Regulamentului privind intermediarii din 23 aprilie 2015.

Ulterior, intimata-reclamantă, din proprie inițiativă, nu a continuat exercitarea profesiei în mod legitim, întrucât aceasta nu întrunea condițiile exercitării autorizate a profesiei de intermediar FRF, nici la data ultimului contract de joc cu C., nici la data introducerii cererii de chemare în judecată. Aceasta nu figura la data formulării cererii de chemare în judecată pe lista intermediarilor înregistrați la FRF (și nici la momentul depunerii cererii de apel), nici ca persoană fizică, nici ca reprezentant al unei persoane juridice, aspect necontestat de aceasta pe tot parcursul judecării cauzei.

Astfel, calitatea de agent de jucători a intimatei-reclamante a încetat cel mai târziu la data de 01 iulie 2015, în conformitate cu art. 10 din Regulamentul FRF privind Intermediarii, aplicabil foștilor agenți de jucători licențiați FRF.

Având în vedere că reclamanta, prin decizie proprie, nu s-a înregistrat niciodată ca intermediar, contractele nefiind înregistrate la FRF, conform dispozițiilor obligatorii ale noului Regulament FRF privind intermediarii, nicio activitate prestată în continuarea raporturilor începute sub imperiul vechiului Regulament FRF privind Agentii de jucători nu poate fi avută în vedere ca și activitate autorizată, derulată în mod valabil.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că are o interdicție expresă, prevăzută atât în noul, cât și în vechiul Regulament FRF, să colaboreze și/sau să facă plăți către persoane care nu sunt legitimate ca agenți de jucători/intermediari, în caz contrar, urmând a fi sancționat disciplinar, potrivit art. 2.2 din Regulamentul FRF din anul 2011 (vechiul regulament), dar și potrivit art. 2.3 din Regulamentul FRF din 2015 (noul regulament).

De altfel, aplicabilitatea Regulamentelor FRF nu a fost contestată de către părți, inclusiv intimata-reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată raportat la calitatea sa de agent de jucători autorizat FRF, supus reglementărilor acestui for.

În consecință, raporturile între părți sunt guvernate de regulamentele sportive, ca normă specială, care exclud în mod expres competența instanțelor judecătorești.

Mai mult, intimata-reclamantă avea și posibilitatea, conform clauzei compromisorii, să se adreseze și instanțelor de arbitraj din cadrul FIFA pentru soluționarea diferendului, cale pe care a înțeles, în mod unilateral și abuziv, să nu o aleagă, iar potrivit art. 19.12 din Regulamentul FRF privind Agenții de Jucători (regulamentul aplicabil înaintea Regulamentului FRF din 2015), încălcarea interdicției de a nu sesiza instanțele de drept comun ar fi putut genera chiar retragerea licenței intimatei-reclamante.

În plus, intimata-reclamantă avea un cadru procedural exclusiv trasat în interiorul comisiilor FRF, fiind supusă în integralitate acestei proceduri, neavând o competență alternativă în cazul unui litigiu, fiind o competență exclusivă a organelor jurisdicționale ale FRF și chiar în măsura în care s-ar aprecia că intimatei-reclamante îi este aplicabil doar vechiul Regulament privind Agenții de Jucători, aceasta avea deschisă posibilitatea de a se adresa mai departe, în contestarea hotărârii de recurs de la Comisia de recurs a FRF, chiar la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne (TAS).

A mai arătat că intimata-reclamantă a înțeles să-și aleagă în mod unilateral și prin proprie culpă, reprezentată de neînregistrarea la FRF, o jurisdicție necompetentă și chiar interzisă prin prevederile contractului și ale dispozițiilor speciale aplicabile, adresându-se instanțelor judecătorești de drept comun.

În ceea ce privește decizia organelor FRF de a respinge judecarea cererii de chemare în judecată ca nefiind de competența organelor jurisdicționale ale FRF, recurentul a opinat că această decizie nu este în contradicție cu excepția invocată și nici nu deschide accesul părților la instanțele de drept comun, invalidând în acest sens alegerea părților de a exclude o astfel de competență. Decizia organismelor jurisdicționale ale FRF (atât cea de fond, cât și în recurs) au sancționat doar pasivitatea intimatei-reclamante, care a sesizat Comisia Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF după pierderea calității de intermediar înregistrat la FRF și chiar după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de Regulament pentru exercitarea oricărei acțiuni în pretenții după pierderea calității de intermediar. Chiar instanta de apel a conchis în sensul că lipsa calității de agent a intimatei-reclamante, la data sesizării instanței de arbitraj (respectiv 30.01.2017- mult după intrarea în vigoare a Regulamentului FRF din 2015), determină necompetența instanțelor de arbitraj prevăzute de părți în clauza compromisorie.

În mod greșit, instanța de apel a reținut aplicabilitatea în cauză a art. 6 CEDO, în sensul că, în măsura în care instanțele de arbitraj s-au declarat necompetente în soluționarea litigiului, iar instanțele de drept comun s-ar declara, la rândul lor necompetente, rezultatul este acela al încălcării drepturilor apelantei prin refuzul de soluționare a litigiului.

A mai arătat recurentul că Federația Română de Fotbal, ca for reglementar al raporturilor juridice între sportivi și agenții de fotbal, a reglementat și competența în aceste situații în care agentul de fotbaliști își pierde calitatea și astfel, nu s-ar mai putea bucura de jurisdicția specială a FRF.

Or, art. 29.4 din Regulamentul FRF privind Agenții de Jucători, care reglementează procedura de soluționare a cauzelor născute în temeiul Regulamentului privind Agenții de Jucători și în legătură cu această calitate prevăd un termen de decădere înăuntrul căruia trebuie exercitate drepturile agenților, sub sancțiunea pierderii definitive a acestora.

A mai susținut recurentul că, în viziunea FRF, agenții care își pierd această calitate (sau o încetează- cum este cazul intimatei-reclamante), trebuie să sesizeze organismele jurisdicționale ale FRF în termen de 6 luni de la data încetării activității (termen de decădere), reglementare nerespectată de intimata-reclamantă, având în vedere ca aceasta a sesizat organismele jurisdicționale ale FRF la data de 30 ianuarie 2017, după aproximativ un an și jumătate de la pierdea calității sale de agent, respectiv din 01 iulie 2015, deci depășind cu mult termenul de decădere de 6 luni reglementat de Regulamentul FRF.

Contrar celor reținute eronat de instanța de apel, prin reținerea spre judecată a cauzei, intimatei-reclamante nu îi este încălcat dreptul de acces la justiție, întrucât deși decăzută din drepturile ce decurg din vechea calitate de agent de jucători, aceasta are în prezent posibilitatea înregistrării sale ca intermediar FRF, apoi aceasta are un termen de 30 de zile în care să își înregistreze contractele vechi la FRF, situație în care FRF ar deveni competentă (inclusiv prin raportare la hotărârea CNSL FRF, rămasă definitivă în 08 iunie 2017, prin care comisiile jurisdicționale s-au declarat necompetente pentru lipsa calității de intermediar/agent de jucători a reclamantei). Așadar, dacă ar redobândi această calitate, ar redobândi și accesul la comisiile jurisdicționale competente.

În ceea ce privește art. 6 CEDO, despre care instanța de apel a reținut, în mod greșit, că ar fi fost încălcat, recurentul a arătat că, în jurisprundenta sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că renunțarea la instanțele judecătorești în favoarea arbitrajului în soluționarea diferendelor dintre părți trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv "renunțarea să se facă în mod liber, licit și neechivoc".

Aceste condiții stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului au fost respectate de părți, clauza compromisorie prevăzută la art. 7 din contractul de reprezentare fiind clară, renunțarea la instanțele judecătorești făcându-se liber și licit, părțile fiind deplin conștiente de acest aspect.

Conchizând, recurentul a susținut că prima instanță, în virtutea rolului activ al judecătorului, putea invoca din oficiu excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., însă excepția a fost invocată de pârât în mod legal, în termenul prevăzut de lege, în fața instanței de apel, atât prin întâmpinarea la apelul principal, cât și prin apelul incident, instanța de apel respingând-o, ca neîntemeiată.

Un alt argument în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., a vizat încălcarea principiului contradictorialității de către instanța de apel, respectiv art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., având în vedere că nu a pus în discuția părților calificarea contractului dintre părți ca fiind un contract de agenție, deși părțile însele au stabilit natura contractului ca fiind de intermediere.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a calificat contractul dintre părți ca fiind un contract de agenție, aplicând greșit prevederile art. 2053 - art. 2072 C. civ., în detrimentul art. 2096 - art. 2102 C. civ., contractul încheiat între părți fiind un veritabil contract de intermediere, aspect susținut și de reclamantă, astfel cum reiese din încheierea de dezbateri din 11 ianuarie 2022.

A arătat instanței de recurs că reclamanta nu și-a îndeplinit obligații esențiale ale contractului, plata remunerației fiind afectată de o condiție suspensivă (încheierea unui contract de către client ca urmare a intermedierii realizată de intermediar) care, în speța dedusă judecății, nu s-a împlinit.

În continuare, a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că nu sunt incidente dispozițiile referitoare la decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a pretinde executarea contractului, ignorând normele tranzitorii din Regulamentul FRF din anul 2015, aplicabil raporturilor juridice dintre părți.

Citând prevederile art. 10 din Regulamemtul FRF privind intermediarii, aplicabil foștilor agenți de jucători licențiați FRF, coroborat cu împrejurarea că reclamantei i-a încetat calitatea de agent de jucători în data de 01 iulie 2015, recurentul a opinat că, în cauză, este aplicabil art. 29.4 din Regulemantul FRF privind Agenții de Jucători, care reglementează inclusiv procedura de soluționare a cauzelor născute în temeiul Regulamentului privind Agenții de Jucători și care prevăd un termen de decădere înăuntrul căruia trebuie exercitate drepturile agenților, sub sancțiunea pierderii definitive a acestora.

Intimata-reclamantă nu a procedat la înregistrarea, potrivit art. 10.2 din Regulament, iar, de la data de 1 ianuarie 2016, a fost decăzută definitiv din dreptul de a pretinde executarea sub orice formă a contractelor încheiate în fosta sa calitate de agent de jucător.

În ceea ce privește faptul că, la data de 1 iulie 2015, dreptul intimatei era afectat de un termen de plată, recurentul a arătat că acesta era deja născut, iar în vederea protejării sale, intimata trebuia să procedeze conform dispozițiilor regulamentare, îndeplinind formalitățile impuse de FRF pentru licențiere în vederea recunoașterii oricăror drepturi anterioare/solicitând pronunțarea unei hotărâri care să reflecte înțelegerea părților. Neglijența intimatei trebuie sancționată conform dispozitiilor art. 29.4 din Regulamentul FRF privind Agenții de Jucători prin pierderea dreptului subiectiv, iar potrivit art. 10.1 din noul Regulament FRF privind Intermediarii, prin pierderea formală a oricăror drepturi noi, precum și posibilitatea de punere în executare a unor drepturi născute în temeiul unor contracte încheiate anterior, în baza licenței de agent de jucător, este vorba despre decăderea din drept și nu despre un termen de prescripție.

În atare condiții, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat încălcarea dispozițiilor legale imperative cu privire la decădere, deși a fost sesizată cu analiza acestui aspect, întrucât prima instanță a analizat dispozițiile invocate împreună cu dispozițiile privind prescripția și s-a pronunțat asupra excepției prescripției doar raportat la termenul de doi ani (atât stabilit de norma specială, cât și de cea de drept comun), dar nu raportat și la termenul de decădere de 6 luni de la încetarea activității intimatei-reclamante.

Instanța de apel nu s-a raportat la dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. 10 din Regulamentul privind intermediarii din 23 aprilie 2015 ce se aplică deținătorului licenței de agent de jucători, reținând greșit că termenul de decădere de 6 luni de la data încetării calității de membru FRF este prevăzut în noul Regulament, în vigoare din 01 aprilie 2015, care nu pot retroactiva.

Or, norma tranzitorie este o normă de imediată aplicare, în lipsa reînregistrării agentul fiind decăzut din drepturi, fapt neimputabil clienților, care nu pot fi obligați să rămână în contracte cu o persoană nelegitimată.

Un alt argument în susținerea acestui motiv de casare l-a constituit neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor privitoare la viciul de consimțământ al leziunii cu privire la actul adițional din data de 08 septembrie 2013, în condițiile în care acesta stipulează în favoarea intimatei-reclamante o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații, profitându-se de starea de nevoie, de lipsa de experiență și de lipsa de cunoștințe a recurentului.

În continuare, recurentul a prezentat aspecte de fapt ale litigiului, după care a învederat că, în ceea ce privește sancțiunea aplicabilă actelor încheiate prin leziune, este prevăzută de art. 1222 C. civ., iar instanța de apel greșit a reținut că nu a fost probat viciul de consimțământ al leziunii, deși suma rezultat al leziunii a depășit jumătate din valoarea pe care o avea la momentul încheierii actului adițional prestația promisă de partea lezată.

O altă critică adusă de către recurent este aceea că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1225 - 1226 C. civ. raportat la angajamentul de plată conform actului adițional din 08 septembrie 2013 la contractul de reprezentare nr. x/2012, în condițiile în care prima instanță a reținut corect că obiectul angajamentului de plată nu rezultă în mod clar din înscrisurile existente și, mai mult, obiectul prestației intimatei-reclamante nu a fost determinat sub niciun aspect prin actul adițional, sens în care a constatat corect nulitatea absolută a acestui act.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul a arătat că, în mod eronat, instanța de apel nu a reținut conflictul de interese existent și dovedit, raportat la faptul că soțul intimatei-reclamante era în relații contractuale, în calitate de intermediar, atât cu recurentul-pârât, cât și cu D., conform contractului dintre aceștia nr. x din 16 octombrie 2013, învederând că acest motiv de casare poate fi analizat și din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la neaplicarea de către instanța de apel a prevederilor art. 8 din Regulamentul FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015 și a prevederilor art. 19 din Regulamentul FRF privind Agenții de jucători.

În susținerea existenței conflictului de interese, recurentul a arătat că înțelege să se raporteaze la dispozițiile speciale FIFA și FRF, privind conflictul de interese, care prevăd sancțiunea nulității pentru contractele încheiate în aceste condiții, aspecte ignorate complet de către instanța de apel, respectiv art. 19.8 din Regulamentul FRF privind agenții de jucători și art. 19.8 din Regulamentul FIFA privind agenții de jucători, al căror conținut l-a redat.

Recurentul a arătat că a activat la D. în perioada 06 septembrie 2013 - 29 ianuarie 2016, iar instanța de apel a reținut greșit că nu este un conflict de interese pentru că data contractului dintre acest club și E., soțul reclamantei, este ulterioară încheierii contractului de muncă dintre club și recurent, respectiv datează din data de 16 octombrie 2013, însă este evident că negocierile purtate cu privire la contractul dintre club și soțul reclamantei au avut loc anterior încheierii acestuia, cu atât mai mult cu cât obiectul contractului este reprezentat tot de transferul pârâtului, în calitate de jucător.

A mai arătat că la art. 8 din Regulamentul FRF privind intermediarii este definită noțiunea de "conflict de interese", iar tranzacția încheiată de reclamantă este lovită de nulitate în baza prevederilor exprese ale art. 19 din Regulamentul privind agenții de jucători FRF, motiv pentru care nu se poate pretinde plata unui comision aferent acesteia.

Reprezentarea în condițiile conflictului de interese este supusă per se sancțiunii nulității potrivit dispozițiilor art. 19 din Regulamentul privind agenții de jucători FRF, fiind în același timp sancționată potrivit art. 1303 C. civ.

Concluzionând, recurentul a citat prevederile art. 19 privind conflictul de interese și art. 2 privind persoanele vizate din Codul de etică al FIFA, ediția 2012 și a susținut că, raportat la lipsa de analiză a acestor aspecte, instanța de apel a nesocotit dispozitiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind motivarea hotărârii.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante în data de 5 septembrie 2022 .

Prin întâmpinarea înregistrată în data de 26 septembrie 2022, intimata-reclamantă a invocat excepția tardivității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cheltuielile de judecată urmând a fi solicitate pe cale separată.

În susținerea excepției tardivității, intimata-reclamantă a arătat că decizia a fost comunicată către recurent în data de 10 iunie 2022, iar recursul a fost declarat în 15 iulie 2022, astfel încât în temeiul dispozițiilor art. 185 C. proc. civ. intervine decăderea recurentului din dreptul de a mai exercita calea de atac.

Pe fondul recursului declarat, în ceea ce privește motivul de recurs privind necompetența generală a instanțelor de drept comun, a solicitat respingerea acestuia motivat de faptul că reclamanta s-a adresat organelor cu activitate jurisdicțională din cadrul FRF în vederea soluționării litigiului, însă prin Hotărârea CNSL nr. 28 din 13 aprilie 2017 acestea au statuat asupra necompetenței acestui organ, în condițiile în care reclamanta nu mai deținea calitatea de membru FRF, la data sesizării organului jurisdicțional, această hotărâre fiind menținută prin decizia nr. 18/2017, pronunțată de Comisia de recurs din cadrul FRF.

În ceea ce privește decăderea reclamantei din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată, a arătat că pretențiile sale sunt fondate pe contractul de reprezentare nr. x din 09 iulie 2012 și pe actul adițional la acest contract, din data de 08 septembrie 2013, iar potrivit principiului care guvernează raporturile juridice civile tempus regit actum, singurul termen de decădere care poate fi aplicat în cauză este cel prevăzut de art. 2519 alin. (2) C. proc. civ., care a fost respectat în cauză.

Regulamentul FRF din anul 2015 nu poate fi aplicat raportului juridic între părți, care a fost guvernat de Regulamentul FRF din anul 2011, iar sancțiunea nerespectării termenului de 6 luni (prevăzut de Regumentul FRF din anul 2015) este aceea că organele jurisdicționale sportive nu mai judecă cererea, nicidecum că s-ar stinge dreptul subiectiv al reclamantei pentru recuperarea sumelor, așa cum eronat susține recurentul-pârât.

Scadența obligației pârâtului s-a împlinit la data de 15 februarie 2016, deci după data intrării în vigoare a noului regulament, astfel că singurul termen incident în speță pentru promovarea cererii în pretenții este cel prevăzut de art. 2519 alin. (2) C. civ., de art. 25.3 din Regulamentul statului și transferurilor jucătorilor de fotbal, precum și de art. 29.4 din Regulamentul FRF privind Agenții de jucători.

Pierderea calității de intermediar/agent FRF la data de 01 iulie 2015 nu face ca acele contracte și acte adiționale semnate, asumate de părți și executate anterior acestei date, când reclamanta avea calitatea de agent FRF, să nu-și producă efecte.

În ceea ce privește natura contractului din anul 2012, modificat prin actul adițional din 08 septembrie 2013, instanța de apel a reținut că își păstrează aceeași natură de contract de agenție, iar reclamanta, în calitate de agent, trebuie să beneficieze de comisionul cuvenit, în condițiile art. 2072 C. civ. raportat la art. 2049 C. civ., în condițiile în care clubul, în calitate de terț în raportul de mandat, a executat contractul de muncă încheiat prin diligențele comisionarului.

În ceea ce privește invocarea pe cale de excepție a leziunii, trecând peste efectul prescripției invocării leziunii, în condițiile în care s-ar analiza îndeplinirea condițiilor leziunii, intimata a arătat că nu sunt îndeplinite, întrucât la data de semnării actului adițional, recurentul cunoștea valoarea sumelor, pe care trebuia să le primească de la club, contractul cu acesta fiind semnat.

În ceea ce privește conflictul de interese invocat de către recurent, intimata a arătat că susținerile recurentului sunt false și infirmate chiar de contractul semnat de către acesta la data de 06 septembrie 2013 cu clubul sportiv.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat de către recurent, acesta a solicitat respingerea excepției tardivității, decizia fiind comunicată în data de 14 iunie 2022, iar recursul promovat la data de 15 iulie 2022, în ultima zi a termenului de exercitare a căii de atac. În continuare, a reiterat motivele de casare în combaterea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Prin încheierea din 15 iunie 2023, completul de filtru a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimata-reclamantă A., a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 70A din 25 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Analizând criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.- modalitatea de soluționare a excepției de necompetență generală de drept comun.

Potrivit art. 554 din C. proc. civ. "(1)Instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrală. În acest caz, instanța își va declina competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. 2) Instanța va reține spre soluționare procesul dacă: (…) b) convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă".

Prin contractul de reprezentare nr. x/09.07.2012, la pct. 7 a fost consacrată o clauză compromisorie, prin care părțile au prevăzut că soluționarea litigiul este în sarcina organelor jurisdicționale sportive.

Pe parcursul derulării raporturilor contractuale a fost adoptat un nou Regulament FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015, în cuprinsul căruia au fost stabilite reguli pentru a fi incidentă jurisdicția FRF, respectiv existența calității de agent a reclamantului, la data sesizării instanței de judecată. În aceste condiții, eficiența clauzei compromisorii stipulate în contractul intervenit anterior între părți, trebuie aplicată și interpretată prin luarea în considerare a normelor juridice consacrate prin Regulament FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015.

Se evidențiază că, în aplicarea clauzei compromisorii, la data de 30.01.2017, reclamanta a formulat o cerere adresată Comisiei de soluționare a litigiilor, pentru executarea obligației de plată a comisionului, care forma obiectul contractului de reprezentare, modificat în anul 2013 prin actul adițional. Prin Hotărârea nr. 28/13.04.2017 pronunțată de CNSL a fost respinsă cererea, fiind admisă excepția de necompetență generală a jurisdicției FRF, întemeiată pe prevederile Regulamentului FRF și ale art. 75.1 din Statutul FRF. S-a reținut că, pentru a avea jurisdicție FRF, la data formulării cererii era necesar, între altele ca reclamanta să aibă calitatea de agent de jucător. S-a reținut că, la momentul învestirii Comisiei de Fond, reclamanta nu mai avea calitatea de agent, aspect necontestat de niciuna dintre părți. Hotărârea a fost menținută prin Decizia nr. 18/2017 pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul FRF. Această soluție ar fi fost menținută și dacă hotărârea Comisiei de Recurs a FRF ar fi fost atacată la TAS, având în vedere lipsa calității de agent, la data sesizării instanței de arbitraj, împrejurare care ar fi determinat necompetența instanțelor de arbitraj prevăzute de părți în clauza compromisorie.

În condițiile în care intimata nu mai deținea calitatea de membru FRF la momentul sesizării comisiei sportive și, deci nu mai putea deferi litigiul acestui organ jurisdictional, este evident că jurisdicția FRF nu reprezenta un mijloc de valorificare a pretențiilor, născute în temeiul contractului de reprezentare, determinând caracterul inoperant al clauzei compromisorii.

În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că sunt incidente dispozițiile art. 25.5 din Statutul și transferul jucătorilor FRF, care prevăd că "Prezentele dispoziții exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea fotbalistica, competenta instanțelor judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi, situație în care sunt competente atât organele jurisdictionale ale FRF, cât și instanțele de judecată de drept comun",

Prin urmare, conform regulamentului sportiv, competenta de soluționare a unui litigiu, care decurge din executarea unui contract civil este una alternativă, fiind recunoscută atât competența jurisdicției F., cât și cea a instanțelor de drept comun.

Obiectul litigiului pendinte se referă la executarea unei obligații contractuale, obligația debitorului, respectiv a jucătorului, de plată a comisionului stabilit, fiind un litigiu, care decurge din interpretarea și executarea unui contract civil, respectiv contractul de agenție.

În condițiile în care clauza compromisorie a devenit inoperantă, ca urmare a adoptării Noului Regulament FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015 și instanțele jurisdicției speciale ale FRF s-au declarat necompetente, instanța supremă decelează că, în mod corect, a fost soluționată excepția de necompetență generală de drept comun de către instanțele devolutive, având în vedere dispozițiile art. 25.5 și art. 75.1 din Statutul și transferul jucătorilor FRF.

O concluzie contrară, ar fi avut ca efect încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, reglementat și garantat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la accesul la o instanță, din moment ce oricărei persoane trebuie să i se recunoască dreptul de a supune litigiul său judecății efectuată de un magistrat, în sensul Convenției. Or, în măsura în care instanțele de arbitraj s-au declarat necompetente în soluționarea litigiului, iar instanțele de drept comun s-ar declara, la rândul lor necompetente, rezultatul este acela al încălcării drepturilor apelantei prin refuzul de soluționare a litigiului.

Pentru considerentele expuse, se constată că nu este incident motivul de recurs.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte:

În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri și anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se invocă că instanța de apel nu a expus considerentele pentru care nu a reținut conflictul de interese dintre intimată și soțul acesteia, raportat la faptul ca soțul intimatei era în relații contractuale, în calitate de intermediar, atât cu recurentul-pârât, cât și cu D., conform contractului dintre E. și D. nr. 3/16.10.2013.

Se mai invocă și că pentru acest motiv, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, prin raportare la neaplicarea prevederilor art. 8 din Regulamentului FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015 și art. 19 din același regulament.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat, iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății".

Art. 6 CEDO stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.

Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești.

Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este incident motivul de recurs invocat în cauză, întrucât instanța de apel și-a expus raționamentul juridic, în mod clar și coerent cu privire la lipsa existenței unui conflict de interese între intimată și soțul acesteia, la data încheierii contractului de reprezentare nr. x/2012, așa cum a fost modificat prin actul adițional din anul 2013.

Astfel, instanța de apel, în mod corect, a statuat că nu sunt aplicabile litigiului pendinte prevederile art. 8 și 19 din Regulamentului FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015, având în vedere că acest regulament nu era în vigoare la data încheierii contractului de reprezentare, așa cum a fost modificat și că valabilitatea unui contract nu poate fi analizată prin raportare la o cauză de nulitate reglementată prin act juridic adoptat ulterior. În acest sens, este valorificat principiul tempus regit actum, care guvernează raporturile juridice civile și care constituie garanția prevăzută de un alt principiu cu valoare constituțională, referitor la neretroactivitatea legii civile.

În condițiile în care, existența unui conflict de interese nu era considerată ca fiind o cauză de nulitate a contractului încheiat între agent și jucător, conform vechiului Regulament FRF, va fi înlăturată susținerea recurentului.

Cu toate acestea, instanța de apel a analizat executarea cu bună-credință a obligațiilor asumate de către agent și a statuat, în mod corect, că "la data încheierii contractului între apelantul-pârât asistat de reclamantă și D. - 06.09.2013 nu existau relații contractuale între soțul acesteia și respectivul club de fotbal, contractul între E. și D. fiind încheiat ulterior semnării contractului de părțile din cauza de față, respectiv în luna octombrie 2013. În consecință, nu se poate reține existența unui conflict de interese între reclamantă și pârât la data încheierii contractului de muncă dintre apelantul-pârât și D..

Cu privire la invocarea prin motivele de recurs a nerespectării dispozițiilor dispozițiilor art. 1303 din C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție decelează că nu este incident în cauză.

Astfel, conform normei juridice menționate "Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului". Texul normativ menționat se referă la ipoteza în care reprezentantul (intimata) încheie un contract cu un terț (contractant) în numele și pe seama reprezentatului (recurent), iar reprezentantul (intimata) și reprezentatul (recurentul) se află în conflict de interese, cunoscut de către contractant (terț) .

În litigiul pendinte, se solicită nulitatea contractului de reprezentare încheiat între recurentă și intimată, în nume propriu de fiecare dintre părțile contractante, și nu în calitate de reprezentant.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. invocat se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2072-2053 din C. civ., cu consecința neaplicării dispozițiilor art. 2096-2102 din C. civ., a încălcării dispozițiilor art. 10 și art. 29 din Regulamentul FRF privind intermediarii din 23 aprilie 2015 privind decăderea din dreptul de a promova prezenta acțiune, a dispozițiilor art. 1221 alin. (1) din C. civ.- leziunea, ca viciu de consimțământ, care afectează valabilitatea actelor încheiate- și art. 1225-1226 din C. civ. referitor la lipsa obiectului obligației asumate prin angajamentul de plată încheiat prin actul adițional din 08.09.2013 la contractul de reprezentare nr. x/2012.

Înainte de a proceda la analiza criticilor formulate cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor legale menționate, care se subsumează motivului de recurs invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție va prezenta cronologic raporturile juridice intervenite între părți, având în vedere contractele încheiate, așa cum s-a statuat de către instanțele devolutive, situație, care nu este contestată de către nici una dintre părțile litigante.

Astfel, la data de 09.07.2012, între părți s-a încheiat contractul de reprezentare nr. x, având ca obiect, conform art. 3.1.: "acordarea de către Client a drepturilor de asistare, reprezentare și negociere Agentului de jucători, în vederea încheierii unor angajamente de muncă, respectiv contracte de joc cu cluburile de fotbal".

Contractul de reprezentare nr. x a fost încheiat pe o perioada de 24 de luni (2 ani), intrând în vigoare începând cu data de 09.07.2012, cu termen de valabiltate până la data de 06.07.2014, fiind înregistrat la Federația Romana de Fotbal (FRF) sub nr. x.

Inițial, prin contract, părțile au stabilit remunerația Agentulului de jucători, sub forma unui comision în cuantum de 10% din salariul de bază anual brut al Clientului.

La data de 06.09.2013, recurentul-pârât a încheiat un contract de muncă cu Clubul de fotbal D., fiind îndeplinită obligația asumată de către agent cu privire la activitatea de intermediere și, pe cale de consecință, fiind scadentă obligația clientului de plată a comisionului de 10%.

Ulterior, la data de 08.09.2013, părțile au încheiat un act adițional la Contract, prin care au modificat atât cuantumul remunerației datorate de Client Agentului de jucători, cât și termenul scadent pentru plata acesteia, stabilind, conform art. 2 din Actul Adițional, următoarele: "Jucătorul de fotbal B. se obligă să achite un comisio