ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1888/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată la 30 septembrie 2011, reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Federația Română de Fotbal și Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal, să se dispună anularea hotărârii adoptată la data de 20 iulie 2011, prin care s-a dispus excluderea sa provizorie, în temeiul art. 18 alin. (1) lit. b) din Statutul Federației Române de Fotbal.

Reclamanta a susținut că hotărârea privind excluderea sa provizorie este nelegală, în principal pentru următoarele argumente: - necomunicarea și/sau nepublicarea hotărârii încalcă dreptul său la apărare, prin aceea că, se află în imposibilitate de a cunoaște considerentele care au stat la baza adoptării hotărârii de excludere, termenul și calea de atac împotriva sancțiunii aplicate, fapt care contravine prevederilor art. 26 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Statutului Federației Române de Fotbal; - inițierea unui litigiu în contradictoriu cu Federația Română de Fotbal ori cu organele jurisdicționale ale acesteia nu poate constitui un argument pentru excluderea sa, deoarece accesul liber la justiție este un drept garantat de art. 21 din Constituție, iar prevederile art. 57 din Statutul Federației Române de Fotbal exclud competența instanțelor judecătorești pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, „cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi”, astfel cum sunt litigiile înregistrate în Dosarele nr. 4278/2/2011 și nr. 4377/2/2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

pentru anularea deciziei nr. 42 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de recurs din cadrul Federației Române de Fotbal și a deciziei nr. 41 din 10 martie 2011 a Camerei Naționale pentru soluționarea litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal; - chiar în ipoteza sesizării instanțelor judecătorești cu o cerere/acțiune în care calitatea de pârât ar aparține Federației Române de Fotbal sau organelor acesteia, iar demersul de sesizare a instanței de drept comun ar contraveni prevederilor statutare, s-a arătat că, o asemenea faptă nu constituie o abatere potrivit Statutului și regulamentelor Federației Române de Fotbal și cu atât mai puțin, o abatere gravă, de natură să determine măsura extremă a excluderii clubului; reglementarea cuprinsă în Statutul Federației Române de Fotbal care prevede că membrii săi au obligația de a respecta dispozițiile statutare și regulamentare, ceea ce include și obligația de a recunoaște jurisdicția proprie a Federației Române de Fotbal și de a nu apela la instanța de drept comun, are valoare de principiu, a cărui eventuală încălcare nu este sancționată expres de statut și orice interpretare contrară reprezintă o extindere nepermisă a normei; - maniera de adoptare a hotărârii de excludere provizorie este contrară prevederilor art. 34 alin. (2) din Statutul Federației Române de Fotbal, dat fiind că, măsura excluderii,

fiind cea mai gravă sancțiune aplicată unui club, trebuia adoptată cu majoritatea absolută a voturilor tuturor membrilor, ceea ce nu s-a realizat în cauză, așa cum rezultă din adresa din 20 iulie 2011, în care s-a consemnat că, excluderea a fost adoptată în prezența a 12 din cei 14 membri ai Comitetului Executiv. Pârâta Federația Română de Fotbal a depus întâmpinare, prin care a invocat următoarele excepții: - necompetența instanței de contencios administrativ, cu motivarea că hotărârea a cărei anulare se cere nu reprezintă un act administrativ, nefiind pronunțată în regim de putere publică, iar Federația Română de Fotbal este o persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ și, în lipsa statutului de utilitate publică, nu poate fi asimilată autorităților publice, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

- lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal, care nu are personalitate juridică, reprezentând organul de conducere executivă a Federației Române de Fotbal între adunările generale, constituit în conformitate cu dispozițiile Statutului Federației Române de Fotbal și ale Legii nr. 69/2000 a educației fizice și sportului; - lipsa calității procesuale active a reclamantei, care este o societate aflată în insolvență, iar administratorul judiciar Casa de insolvență T. SPRL nu și-a însușit cererea de chemare în judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins prin încheierea din ședința publică de la 12 decembrie 2011 excepția necompetenței materiale, reținând că, pârâta Federația Română de Fotbal este o autoritate publică, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind o persoană juridică de drept privat, declarată de utilitate publică prin legea specială a educației fizice și sportului, pentru care nu este necesară procedura de recunoaștere a utilității publice reglementate de O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.

În ceea ce privește natura hotărârii din data de 20 iulie 2011 adoptată de Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal privind măsura excluderii provizorii a clubului SC „Fotbal Club U.C.” SA, s-a apreciat că aceasta a fost emisă în exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 18 alin. (2) din Statutul Federației Române de Fotbal, adoptat în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 69/2000, care sunt prin natura lor prerogative de putere publică; prin hotărârea astfel adoptată, s-au stins raporturile juridice existente între reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA și pârâta Federația Română de Fotbal, în conținutul cărora intra și dreptul reclamantei de a participa la competițiile naționale organizate de Federația Română de Fotbal/LPF, precum și la competițiile internaționale de fotbal, drept suprimat prin hotărârea de excludere provizorie, ca urmare a pierderii calității de membru afiliat.

Prin încheierea din ședința publică de la 16 ianuarie 2012, instanța de fond a respins excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantei și lipsa calității procesuale pasive a Comitetului Executiv al Federației Române de Fotbal, iar prin încheierea din ședința publică de la 7 mai 2012 a respins excepțiile privind lipsa dovezii de reprezentanți ai celor două părți. Pe fondul cauzei, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 4230 din 25 iunie 2012, prin care a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat pct. 3 din Hotărârea Comitetului Executiv al Federației Române de Fotbal nr. 6 din 20 iulie 2011, în ceea ce privește măsura excluderii provizorii a reclamantei și a dispus suspendarea executării acestei măsuri până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

Instanța de fond a apreciat că Hotărârea Comitetului Executiv al Federației Române de Fotbal nr. 6 din 20 iulie 2011, în ceea ce privește măsura excluderii provizorii a reclamatei a fost adoptată cu un manifest exces de putere, iar prin punerea sa în aplicare, s-au produs deja consecințe iremediabile din punct de vedere material și al activității sportive, care se perpetuează în timp.

Din analizarea întregii documentații, s-a reținut că principalul motiv pentru care a fost aplicată măsura excluderii față de reclamantă a fost existența unor litigii pe care le-a inițiat pe rolul instanțelor de drept comun, exercitând astfel cu bună–credință dispozițiile art. 57 din Statutul Federației Române de Fotbal, care reglementează o excepție de la exclusivitatea jurisdicției aparținând comisiilor cu atribuții jurisdicționale ale Federației Române de Fotbal pentru litigiile decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi.

Fără a statua asupra naturii juridice a litigiului pentru care reclamanta s-a adresat instanțelor de drept comun, judecătorul fondului a constatat că, din punct de vedere formal, dezbaterile din cadrul Comitetului Executiv al Federației Române de Fotbal s-au limitat la verificarea și contabilizarea dosarelor în cadrul cărora au fost emise citații pentru Federația Română de Fotbal, pornindu-se la o premisă și o interpretare greșită a dispozițiilor statutare care permit accesul la jurisdicțiile de drept comun pentru litigiile decurgând din executarea contractelor individuale de muncă, fără vreo distincție după cum s-a derulat sau nu o procedură în fața comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul federației.

În condițiile în care reclamanta a invocat încă din fața Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal natura juridică de litigiu de muncă a procesului inițiat și nu s-a luat în discuție interpretarea dispozițiilor statutare care permit sesizarea instanțelor de drept comun, judecătorul fondului a considerat că decizia de aplicare a sancțiunii excluderii a fost adoptată prin săvârșirea unui exces de putere, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiat și motivul de nelegalitate prin care reclamanta a invocat încălcarea dreptului său la apărare, reținându-se că, federația pârâtă nu a adoptat o procedură disciplinară adecvată, care să asigure respectarea acestui drept în situația celor mai grave sancțiuni disciplinare, suspendarea drepturilor de membru afiliat, respectiv excluderea din federație, în condițiile impuse de art. 35 alin. (5) și art. 37 alin. (1) lit. e) din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, art. 26 – art. 27 din Regulamentul de aplicare a Statutului Federației Române de Fotbal.

Reținând că, pentru cele două sancțiuni nu a fost adoptat nici un act cu caracter de reglementare, care să prevadă instanțele disciplinare ale federației și competențele lor, procedura disciplinară, modul de soluționare a cauzelor și adoptarea hotărârilor sau deciziilor de sancționare a celor vinovați, competențele privind cercetarea faptei, determinarea și aplicarea sancțiunii, instanța de fond a considerat că hotărârea atacată nu a fost motivată, nefiind justificată gravitatea abaterilor care să determine aplicarea în mod direct a celei mai severe sancțiuni, aceea de excludere, deși pentru aceleași fapte, era prevăzută și sancțiunea suspendării din calitatea de membru afiliat. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Federația Română de Fotbal, solicitând în principal, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., casarea hotărârii recurate și trimiterea dosarului spre rejudecare instanței competente, Judecătoria sectorului 2, iar în subsidiar, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate de către reclamantă. Ca prim motiv de recurs s-a invocat soluționarea nelegală a excepției necompetenței materiale, respectiv a admisibilității acțiunii, arătându-se că, hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 a Comitetului Executiv al Federației Române de Fotbal prin care s-a dispus excluderea provizorie a Clubului U.C. din cadrul Federației Române de Fotbal nu este un act administrativ, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

La examenul de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, s-a susținut că instanța de fond a omis faptul că este posibil ca o instituție asimilată unei autorități publice să emită anumite acte în regim de putere publică și altele în regim de drept privat, iar pentru încadrarea corectă într-o categorie sau alta, contează natura actului, deci dacă la emiterea lui administrația a utilizat sau nu puterea publică cu care a fost investită. În calitatea sa de federație sportivă, recurenta a învederat că, reprezintă o structură asociativă, constituită în baza acordului de voință expres al membrilor federației și consecința acestui fapt este că o hotărâre adoptată de organul executiv pentru aplicarea statutului este rezultatul voinței comune a membrilor federației și se aplică în exclusivitate acestora.

Spre deosebire de o asemenea hotărâre, s-a precizat că un act administrativ este caracterizat esențialmente de obligativitatea actului față de terți și de privilegiul unilateralului, care nu se regăsesc în cazul actelor reglementare interne ale unei federații. Din acest motiv, caracterul de utilitate publică al unei federații, asociații și fundații nu are relevanță în aprecierea naturii actelor emise, dacă ele sunt destinate a reglementa funcționarea entității, în baza consensului membrilor lor.

În cazul unei federații sportive, cum este recurenta, actele de funcționare internă ale asociației nu au ca scop organizarea executării unei legi și a organiza funcționarea unei federații nu echivalează cu prestarea unui serviciu public, astfel că actele respective au ca scop aplicarea unor reguli mutual agreate de funcționare a respectivei structuri asociative și deci domeniul lor de aplicare este în mod vădit unul intern, între membrii înțelegerii care a dus la constituirea asociației. În consecință, s-a arătat că, actele de funcționare internă ale federației recurente, precum cele ale oricărei asociații, nu tind la a norma conduita unor persoane terțe față de membrii federației, nefiind emise în vederea organizării unui serviciu cu caracter public ori în vederea aplicării unui act legislativ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocat pe fondul cauzei, s-a susținut că, admiterea acțiunii s-a întemeiat pe premisa fundamental greșită că excluderea Clubului U.C. ar fi reprezentat o sancțiune disciplinară, deși măsura adoptată este un act de drept privat realizat în virtutea statutului federației. În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că instanța de fond nu a analizat temeiurile de excludere a intimatei – reclamante, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului litigiului, prin reținerea unui fine de neprimire pentru nerespectarea unei proceduri care să asigure garanțiile aferente dreptului la apărare.

Chiar dacă s-ar aprecia că hotărârea de excludere a unui asociat este supusă în prealabil unor rigori asemănătoare procedurii penale, recurenta a susținut că afirmațiile primei instanțe cu privire la necomunicarea prealabilă a încălcărilor imputate nu corespund realității, fiind contrazise de probele administrate în cauză și care atestă că intimata – reclamantă a avut cunoștință de ordinea de zi a ședinței din 20 iulie 2011 a Comitetului Executiv și chiar a beneficiat de posibilitatea de a-și exprima un punct de vedere prin adresa din 19 iulie 2011. Față de considerentele hotărârii atacate, recurenta a arătat că prima instanță a realizat o confuzie și cu privire la fapta imputată intimatei–reclamante ca motiv al excluderii, deoarece nu s-a contestat competența instanțelor de drept comun pentru soluționarea litigiului dintre antrenor și club, în baza normei de excepție cuprinsă în art. 57 alin. (2) din Statutul Federației Române de Fotbal, ci încălcarea obligației de a respecta jurisdicția specială administrativă a Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne (TAS) asupra comisiilor de jurisdicție federală, conform dispozițiilor art. 56 alin. (3) din Statut, care prevăd că deciziile pronunțate de Comisia de recurs a Federației Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Federației Române de Fotbal.

Altfel spus, contrar celor reținute de prima instanță, s-a susținut că fapta intimatei–reclamante care contravine statutului federal nu este cea de a se fi adresat unei instanțe judecătorești, ci aceea de a fi contestat hotărârea unei comisii Federației Române de Fotbal cu atribuții jurisdicționale în fața unei jurisdicții de drept comun, iar nu în fața jurisdicției TAS. Obligația de a recunoaște o unică jurisdicție arbitrală sportivă pentru cenzurarea hotărârilor comisiilor federale cu atribuții jurisdicționale este una care ține de esența federațiilor sportive naționale și sancțiunea pentru încălcarea acestei obligații este prevăzută expres în art. 18 alin. (1) lit. b) din Statutul Federației Române de Fotbal și anume, excluderea din federație.

În același sens, s-a învederat că Federația Internațională de Fotbal, al cărei membru afiliat este și recurenta, a arătat în numeroase rânduri importanța esențială a existenței unui singur organ arbitral care să reanalizeze pe fond hotărârile comisiilor federale naționale, din dorința de a asigura o interpretare unitară a reglementărilor statutare relevante pentru jocul de fotbal și că, varianta contrară, în care în cuprinsul aceleiași federații internaționale de sport, ar putea exista multiple interpretări juridice naționale cu privire la aceeași situație de drept reprezintă un pericol pentru însăși buna desfășurare a sportului.

Recurenta a criticat și soluția de suspendare a executării hotărârii nr. 6 din 20 iulie 2011, cu motivarea că nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004 și aceasta cu atât mai mult, cu cât hotărârea respectivă și-a produs în întregime efectele, prin excluderea intimatei–reclamante din federație, fără a fi fost întreprinse demersuri pentru a fi reînscrisă în competiții sportive. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs, pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA are ca obiect hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 adoptată de Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal, prin care, constatându-se încălcarea gravă a Statutului Federației Române de Fotbal, în temeiul prevederilor art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Statut, s-a dispus excluderea provizorie a Clubului U.C. din cadrul federației. Natura juridică a actului dedus judecății și implicit, regimul juridic la care este suspus în cazul contestării în justiție nu au fost corect determinate de către prima instanță în examenul de admisibilitate a acțiunii în anulare, ceea ce a avut drept consecință pronunțarea unei soluții nelegale cu privire la excepția prin care s-a invocat necompetența instanțelor judecătorești și deci inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Raportat la subiectul de drept emitent al actului atacat, se constată că hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 a fost adoptată de Federația Română de Fotbal, ca autoritate publică asimilată, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Relevante în același sens sunt și dispozițiile art. 35 din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului, conform cărora, federațiile sportive naționale sunt structuri sportive de interes național, constituite prin asocierea cluburilor sportive și asociațiilor județene și ale Municipiului București, pe ramuri de sport și deci federațiile sportive naționale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, neguvernamentale, apolitice și fără scop lucrativ. Calitatea de autoritate publică, dobândită prin asimilare, de un subiect de drept nu conferă însă în mod automat caracterul de act administrativ pentru toate actele întocmite în exercitarea activității și deci nu impune exercitarea controlului legalității lor pe contenciosului administrativ.

Esențială în acest sens este și natura juridică a actului atacat și hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 pentru care s-a formulat prezenta acțiune în anulare nu reprezintă un act administrativ, în sensul definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Această hotărâre nu îndeplinește criteriile legale pentru a avea natura juridică a unui act administrativ, în principal pentru următoarele argumente: - actul nu a fost emis de autoritatea publică în regim de putere publică, fiind adoptat de orice persoană juridică de drept privat, care aplică sancțiunea extremă unui membru al său în condițiile propriului statut, ceea ce lipsește de relevanță și statutul special de utilitate publică al federației recurente, întrucât măsura excluderii nu a fost luată prin utilizarea puterii publice; - caracterul unilateral nu este independent de vreun consimțământ al destinatarului actului, întrucât actul de excludere, întemeiat pe prevederile Statutului, are la bază un consimțământ dat anticipat și deci indirect al destinatarului actului și anume, consimțământul dat în mod abstract ca organul competent să aplice sancțiunile statutare oricărui membru al federației care încalcă prevederile acestui statut; - actul nu a fost emis pentru punerea în aplicare a legii, în sensul de norme imperative care trebuie să se impună, chiar cu forța, tuturor subiecților de drept și deci măsura adoptată nu a avut un scop de interes public, ca element esențial al unui act administrativ de autoritate, fiind în realitate un act de punere în executare a statutului, ca act juridic de ordine privată.

În consecință, izvorul deciziei luate de federație cu privire la pierderea calității de membru nu este legea, ci acordul părților, conform O.G. nr. 26/2000, care reglementează în dreptul român structurile asociative (asociațiile, fundațiile, federațiile) ca o expresie a dreptului la liberă asociere. Drept urmare, la momentul în care o asociație/federație ia o decizie asupra dobândirii sau încetării calității de membru a unei entități afiliate, ea nu emite un act de executare a unei legi/caz în care ar putea avea natura unui act administrativ, ci un act de executare a unei convenții și deci natura juridică a unui asemenea act este de drept privat.

Statutul Federației Române de Fotbal este un act de drept privat, în cadrul căruia noțiunea de excludere acoperă ipotezele de pierdere a calității de membru ca urmare a aplicării unor reguli de drept privat care au forță obligatorie pentru membrii structurii asociative și deci hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 nu a fost adoptată în exercitarea prerogativelor de ordine publică privind disciplina sportivă, ci în baza vocației fiecărei federații/asociații de a-și administra funcționarea, vocație conferită prin O.G. nr. 26/2000, în coroborare cu statutul federației/asociației respective. Față de natura juridică a actului contestat în prezenta cauză, se impunea respingerea acțiunii în anulare ca inadmisibilă pentru necompetența generală a instanțelor judecătorești rezultată din prevederile legale și regulamentare care impun jurisdicția unor tribunale sportive, excluzând pentru litigiile care fac obiectul lor competența instanțelor de drept comun.

Conform art. 57 alin. (1) – (2) din Statutul Federației Române de Fotbal, litigiile izvorâte din/sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai Federației Române de Fotbal /LPF/AJF/AMFB, jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri urmează să fie soluționate exclusiv de comisiile cu atribuții jurisdicționale ale Federației Române de Fotbal, iar aceste dispoziții exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competența instanțelor judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenor și cluburi.

Prin reglementarea acestei clauze compromisorii, Federația Română de Fotbal a aplicat dispozițiile art. 68 alin. (3) din Statutul Federației Internaționale de Fotbal, care prevăd că asociațiile trebuie să introducă în statutele sau regulamentele lor o clauză care să stipuleze interzicerea înaintării către instanțele de drept comun a litigiilor din cadrul asociațiilor sau a litigiilor implicând ligile, membrii ligilor, cluburile, membrii cluburilor, jucătorii, oficialii sau oficialii altor asociații, în afară de cazul în care regulamentul FIFA sau dispozițiile legale obligatorii prevăd sau stipulează în mod expres recurgerea la instanțele de drept comun.

Aceeași reglementare, obligatorie pentru Federația Română de Fotbal, în calitate de membră FIFA din anul 1923, prevede că, în locul instanțelor de drept comun se va prevedea recurgerea la arbitraj, litigiile de acest gen fiind înaintate către un tribunal arbitral independent și legal constituit, recunoscut prin regulamentele asociației sau confederației sau către TAS, iar pentru asigurarea implementării acestei prevederi la nivelul asociației, se pot impune sancțiuni oricăror părți care nu respectă obligația respectivă, urmând ca apelurile împotriva acestor sancțiuni să fie înaintate, în mod similar, spre arbitraj și nu instanțelor de drept comun.

Prin afilierea sa la Federația Română de Fotbal, intimata – reclamantă a consimțit la toate clauzele din Statutul Federației Române de Fotbal, inclusiv la acelea care reglementează modul de soluționare a litigiilor, recunoscând competența instanțelor sportive organizate de federațiile internaționale, ceea ce este natură să asigure liberul acces la justiție, deoarece Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne (TAS) respectă garanțiile de independență și imparțialitate cerute unui organ arbitral. Pentru considerentele care au fot expuse, se constată că prezentul recurs este întemeiat în privința primului motiv de modificare invocat de către recurentă și anume, soluționarea nelegală de către prima instanță a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii în anulare și a cererii de suspendare a executării formulată de intimata – reclamantă.

Față de soluția dată acestui prim motiv de recurs, nu se mai impune examinarea criticilor formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează în mod exclusiv fondul pricinii, care nu poate constitui obiectul judecății în raport cu natura juridică a actului contestat, astfel cum a fost expusă în considerentele anterioare. În consecință, Înalta Curte va admite prezentul recurs și va modifica hotărârea instanței de fond, în sensul că, va respinge ca inadmisibile acțiunea în anulare și cererea de suspendare formulate de reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA. 2. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite prezentul recurs și va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge ca inadmisibile acțiunea în anulare și cererea de suspendare formulate de reclamanta SC Fotbal Club U.C.” SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Federația Română de Fotbal împotriva sentinței civile nr. 4230 din 25 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică hotărârea atacată, în sensul că respinge ca inadmisibile acțiunea în anulare și cererea de suspendare a executării formulate de reclamanta Fotbal Club U.C. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2014.