ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1888/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1888/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

primei instanțe

Prin acțiunea

înregistrată la 30 septembrie 2011, reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA a

solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Federația Română de Fotbal și

Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal, să se dispună anularea

hotărârii adoptată la data de 20 iulie 2011, prin care s-a dispus excluderea sa

provizorie, în temeiul art. 18 alin. (1) lit. b) din Statutul Federației Române

de Fotbal.

Reclamanta a susținut

că hotărârea privind excluderea sa provizorie este nelegală, în principal

pentru următoarele argumente:

- necomunicarea

și/sau nepublicarea hotărârii încalcă dreptul său la apărare, prin aceea că, se

află în imposibilitate de a cunoaște considerentele care au stat la baza

adoptării hotărârii de excludere, termenul și calea de atac împotriva

sancțiunii aplicate, fapt care contravine prevederilor art. 26 alin. (3) din

Regulamentul de aplicare a Statutului Federației Române de Fotbal;

- inițierea unui

litigiu în contradictoriu cu Federația Română de Fotbal ori cu organele

jurisdicționale ale acesteia nu poate constitui un argument pentru excluderea

sa, deoarece accesul liber la justiție este un drept garantat de art. 21 din

Constituție, iar prevederile art. 57 din Statutul Federației Române de Fotbal

exclud competența instanțelor judecătorești pentru toate litigiile decurgând

din activitatea sportivă, „cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea

și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între

jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi”, astfel cum sunt litigiile

înregistrate în Dosarele nr. 4278/2/2011 și nr. 4377/2/2011 pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru

anularea deciziei nr. 42 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de recurs din cadrul

Federației Române de Fotbal și a deciziei nr. 41 din 10 martie 2011 a Camerei

Naționale pentru soluționarea litigiilor din cadrul Federației Române de

Fotbal;

- chiar în ipoteza

sesizării instanțelor judecătorești cu o cerere/acțiune în care calitatea de

pârât ar aparține Federației Române de Fotbal sau organelor acesteia, iar

demersul de sesizare a instanței de drept comun ar contraveni prevederilor

statutare, s-a arătat că, o asemenea faptă nu constituie o abatere potrivit

Statutului și regulamentelor Federației Române de Fotbal și cu atât mai puțin,

o abatere gravă, de natură să determine măsura extremă a excluderii clubului;

reglementarea cuprinsă în Statutul Federației Române de Fotbal care prevede că

membrii săi au obligația de a respecta dispozițiile statutare și regulamentare,

ceea ce include și obligația de a recunoaște jurisdicția proprie a Federației

Române de Fotbal și de a nu apela la instanța de drept comun, are valoare de

principiu, a cărui eventuală încălcare nu este sancționată expres de statut și

orice interpretare contrară reprezintă o extindere nepermisă a normei;

- maniera de adoptare

a hotărârii de excludere provizorie este contrară prevederilor art. 34 alin.

(2) din Statutul Federației Române de Fotbal, dat fiind că, măsura excluderii,

fiind cea mai gravă sancțiune aplicată unui club, trebuia adoptată cu

majoritatea absolută a voturilor tuturor membrilor, ceea ce nu s-a realizat în

cauză, așa cum rezultă din adresa din 20 iulie 2011, în care s-a consemnat că,

excluderea a fost adoptată în prezența a 12 din cei 14 membri ai Comitetului

Executiv.

Pârâta Federația

Română de Fotbal a depus întâmpinare, prin care a invocat următoarele excepții:

- necompetența

instanței de contencios administrativ, cu motivarea că hotărârea a cărei

anulare se cere nu reprezintă un act administrativ, nefiind pronunțată în regim

de putere publică, iar Federația Română de Fotbal este o persoană juridică de

drept privat, fără scop lucrativ și, în lipsa statutului de utilitate publică,

nu poate fi asimilată autorităților publice, în sensul prevăzut de art. 2 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

- lipsa calității

procesuale pasive a pârâtului Comitetul Executiv al Federației Române de

Fotbal, care nu are personalitate juridică, reprezentând organul de conducere

executivă a Federației Române de Fotbal între adunările generale, constituit în

conformitate cu dispozițiile Statutului Federației Române de Fotbal și ale

Legii nr. 69/2000 a educației fizice și sportului;

- lipsa calității

procesuale active a reclamantei, care este o societate aflată în insolvență,

iar administratorul judiciar Casa de insolvență T. SPRL nu și-a însușit cererea

de chemare în judecată.

Soluția instanței de fond

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins prin

încheierea din ședința publică de la 12 decembrie 2011 excepția necompetenței

materiale, reținând că, pârâta Federația Română de Fotbal este o autoritate

publică, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

554/2004, fiind o persoană juridică de drept privat, declarată de utilitate

publică prin legea specială a educației fizice și sportului, pentru care nu

este necesară procedura de recunoaștere a utilității publice reglementate de

O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.

În ceea ce privește

natura hotărârii din data de 20 iulie 2011 adoptată de Comitetul Executiv al

Federației Române de Fotbal privind măsura excluderii provizorii a clubului SC

„Fotbal Club U.C.” SA, s-a apreciat că aceasta a fost emisă în exercitarea

prerogativelor prevăzute de art. 18 alin. (2) din Statutul Federației Române de

Fotbal, adoptat în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. e) din Legea

nr. 69/2000, care sunt prin natura lor prerogative de putere publică; prin

hotărârea astfel adoptată, s-au stins raporturile juridice existente între

reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA și pârâta Federația Română de Fotbal, în

conținutul cărora intra și dreptul reclamantei de a participa la competițiile

naționale organizate de Federația Română de Fotbal/LPF, precum și la

competițiile internaționale de fotbal, drept suprimat prin hotărârea de

excludere provizorie, ca urmare a pierderii calității de membru afiliat.

Prin încheierea din

ședința publică de la 16 ianuarie 2012, instanța de fond a respins excepțiile

privind lipsa calității procesuale active a reclamantei și lipsa calității

procesuale pasive a Comitetului Executiv al Federației Române de Fotbal, iar

prin încheierea din ședința publică de la 7 mai 2012 a respins excepțiile

privind lipsa dovezii de reprezentanți ai celor două părți.

Pe fondul cauzei,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

pronunțat sentința civilă nr. 4230 din 25 iunie 2012, prin care a admis

acțiunea formulată de reclamantă, a anulat pct. 3 din Hotărârea Comitetului

Executiv al Federației Române de Fotbal nr. 6 din 20 iulie 2011, în ceea ce

privește măsura excluderii provizorii a reclamantei și a dispus suspendarea

executării acestei măsuri până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

Instanța de fond a

apreciat că Hotărârea Comitetului Executiv al Federației Române de Fotbal nr. 6

din 20 iulie 2011, în ceea ce privește măsura excluderii provizorii a

reclamatei a fost adoptată cu un manifest exces de putere, iar prin punerea sa

în aplicare, s-au produs deja consecințe iremediabile din punct de vedere

material și al activității sportive, care se perpetuează în timp.

Din analizarea

întregii documentații, s-a reținut că principalul motiv pentru care a fost

aplicată măsura excluderii față de reclamantă a fost existența unor litigii pe

care le-a inițiat pe rolul instanțelor de drept comun, exercitând astfel cu

bună–credință dispozițiile art. 57 din Statutul Federației Române de Fotbal,

care reglementează o excepție de la exclusivitatea jurisdicției aparținând

comisiilor cu atribuții jurisdicționale ale Federației Române de Fotbal pentru

litigiile decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau

individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și

cluburi.

Fără a statua asupra

naturii juridice a litigiului pentru care reclamanta s-a adresat instanțelor de

drept comun, judecătorul fondului a constatat că, din punct de vedere formal,

dezbaterile din cadrul Comitetului Executiv al Federației Române de Fotbal s-au

limitat la verificarea și contabilizarea dosarelor în cadrul cărora au fost

emise citații pentru Federația Română de Fotbal, pornindu-se la o premisă și o

interpretare greșită a dispozițiilor statutare care permit accesul la

jurisdicțiile de drept comun pentru litigiile decurgând din executarea

contractelor individuale de muncă, fără vreo distincție după cum s-a derulat

sau nu o procedură în fața comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul

federației.

În condițiile în care

reclamanta a invocat încă din fața Camerei Naționale de Soluționare a

Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal natura juridică de litigiu de

muncă a procesului inițiat și nu s-a luat în discuție interpretarea

dispozițiilor statutare care permit sesizarea instanțelor de drept comun,

judecătorul fondului a considerat că decizia de aplicare a sancțiunii

excluderii a fost adoptată prin săvârșirea unui exces de putere, în sensul

definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ca fiind

exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea

limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și

libertăților cetățenilor.

Instanța de fond a

apreciat ca fiind întemeiat și motivul de nelegalitate prin care reclamanta a

invocat încălcarea dreptului său la apărare, reținându-se că, federația pârâtă

nu a adoptat o procedură disciplinară adecvată, care să asigure respectarea

acestui drept în situația celor mai grave sancțiuni disciplinare, suspendarea

drepturilor de membru afiliat, respectiv excluderea din federație, în

condițiile impuse de art. 35 alin. (5) și art. 37 alin. (1) lit. e) din Legea

educației fizice și sportului nr. 69/2000, art. 26 – art. 27 din Regulamentul

de aplicare a Statutului Federației Române de Fotbal.

Reținând că, pentru

cele două sancțiuni nu a fost adoptat nici un act cu caracter de reglementare,

care să prevadă instanțele disciplinare ale federației și competențele lor,

procedura disciplinară, modul de soluționare a cauzelor și adoptarea

hotărârilor sau deciziilor de sancționare a celor vinovați, competențele

privind cercetarea faptei, determinarea și aplicarea sancțiunii, instanța de

fond a considerat că hotărârea atacată nu a fost motivată, nefiind justificată

gravitatea abaterilor care să determine aplicarea în mod direct a celei mai

severe sancțiuni, aceea de excludere, deși pentru aceleași fapte, era prevăzută

și sancțiunea suspendării din calitatea de membru afiliat.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs pârâta Federația Română de Fotbal, solicitând în

principal, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 3

și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., casarea hotărârii recurate și trimiterea dosarului

spre rejudecare instanței competente, Judecătoria sectorului 2, iar în

subsidiar, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificarea

hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate de către

reclamantă.

Ca prim motiv de recurs

s-a invocat soluționarea nelegală a excepției necompetenței materiale,

respectiv a admisibilității acțiunii, arătându-se că, hotărârea nr. 6 din 20

iulie 2011 a Comitetului Executiv al Federației Române de Fotbal prin care s-a

dispus excluderea provizorie a Clubului U.C. din cadrul Federației Române de

Fotbal nu este un act administrativ, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 554/2004.

La examenul de

admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, s-a susținut că instanța

de fond a omis faptul că este posibil ca o instituție asimilată unei autorități

publice să emită anumite acte în regim de putere publică și altele în regim de

drept privat, iar pentru încadrarea corectă într-o categorie sau alta, contează

natura actului, deci dacă la emiterea lui administrația a utilizat sau nu

puterea publică cu care a fost investită.

În calitatea sa de

federație sportivă, recurenta a învederat că, reprezintă o structură

asociativă, constituită în baza acordului de voință expres al membrilor

federației și consecința acestui fapt este că o hotărâre adoptată de organul

executiv pentru aplicarea statutului este rezultatul voinței comune a membrilor

federației și se aplică în exclusivitate acestora.

Spre deosebire de o

asemenea hotărâre, s-a precizat că un act administrativ este caracterizat

esențialmente de obligativitatea actului față de terți și de privilegiul

unilateralului, care nu se regăsesc în cazul actelor reglementare interne ale

unei federații.

Din acest motiv,

caracterul de utilitate publică al unei federații, asociații și fundații nu are

relevanță în aprecierea naturii actelor emise, dacă ele sunt destinate a

reglementa funcționarea entității, în baza consensului membrilor lor.

În cazul unei

federații sportive, cum este recurenta, actele de funcționare internă ale

asociației nu au ca scop organizarea executării unei legi și a organiza

funcționarea unei federații nu echivalează cu prestarea unui serviciu public,

astfel că actele respective au ca scop aplicarea unor reguli mutual agreate de

funcționare a respectivei structuri asociative și deci domeniul lor de aplicare

este în mod vădit unul intern, între membrii înțelegerii care a dus la

constituirea asociației.

În consecință, s-a

arătat că, actele de funcționare internă ale federației recurente, precum cele

ale oricărei asociații, nu tind la a norma conduita unor persoane terțe față de

membrii federației, nefiind emise în vederea organizării unui serviciu cu

caracter public ori în vederea aplicării unui act legislativ.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, invocat pe fondul cauzei, s-a susținut că, admiterea acțiunii

s-a întemeiat pe premisa fundamental greșită că excluderea Clubului U.C. ar fi

reprezentat o sancțiune disciplinară, deși măsura adoptată este un act de drept

privat realizat în virtutea statutului federației.

În dezvoltarea

acestei critici, s-a arătat că instanța de fond nu a analizat temeiurile de

excludere a intimatei – reclamante, ceea ce echivalează cu o necercetare a

fondului litigiului, prin reținerea unui fine de neprimire pentru nerespectarea

unei proceduri care să asigure garanțiile aferente dreptului la apărare.

Chiar dacă s-ar

aprecia că hotărârea de excludere a unui asociat este supusă în prealabil unor

rigori asemănătoare procedurii penale, recurenta a susținut că afirmațiile

primei instanțe cu privire la necomunicarea prealabilă a încălcărilor imputate

nu corespund realității, fiind contrazise de probele administrate în cauză și

care atestă că intimata – reclamantă a avut cunoștință de ordinea de zi a

ședinței din 20 iulie 2011 a Comitetului Executiv și chiar a beneficiat de

posibilitatea de a-și exprima un punct de vedere prin adresa din 19 iulie 2011.

Față de considerentele

hotărârii atacate, recurenta a arătat că prima instanță a realizat o confuzie și

cu privire la fapta imputată intimatei–reclamante ca motiv al excluderii, deoarece

nu s-a contestat competența instanțelor de drept comun pentru soluționarea litigiului

dintre antrenor și club, în baza normei de excepție cuprinsă în art. 57 alin.

(2) din Statutul Federației Române de Fotbal, ci încălcarea obligației de a respecta

jurisdicția specială administrativă a Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne

(TAS) asupra comisiilor de jurisdicție federală, conform dispozițiilor art. 56

alin. (3) din Statut, care prevăd că deciziile pronunțate de Comisia de recurs a

Federației Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Federației

Române de Fotbal.

Altfel spus, contrar celor

reținute de prima instanță, s-a susținut că fapta intimatei–reclamante care contravine

statutului federal nu este cea de a se fi adresat unei instanțe judecătorești, ci

aceea de a fi contestat hotărârea unei comisii Federației Române de Fotbal cu atribuții

jurisdicționale în fața unei jurisdicții de drept comun, iar nu în fața jurisdicției

TAS.

Obligația de a recunoaște

o unică jurisdicție arbitrală sportivă pentru cenzurarea hotărârilor comisiilor

federale cu atribuții jurisdicționale este una care ține de esența federațiilor

sportive naționale și sancțiunea pentru încălcarea acestei obligații este prevăzută

expres în art. 18 alin. (1) lit. b) din Statutul Federației Române de Fotbal și

anume, excluderea din federație.

În același sens, s-a învederat

că Federația Internațională de Fotbal, al cărei membru afiliat este și recurenta,

a arătat în numeroase rânduri importanța esențială a existenței unui singur organ

arbitral care să reanalizeze pe fond hotărârile comisiilor federale naționale, din

dorința de a asigura o interpretare unitară a reglementărilor statutare relevante

pentru jocul de fotbal și că, varianta contrară, în care în cuprinsul aceleiași

federații internaționale de sport, ar putea exista multiple interpretări juridice

naționale cu privire la aceeași situație de drept reprezintă un pericol pentru însăși

buna desfășurare a sportului.

Recurenta a criticat și

soluția de suspendare a executării hotărârii nr. 6 din 20 iulie 2011, cu motivarea

că nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 15 din Legea

nr. 554/2004 și aceasta cu atât mai mult, cu cât hotărârea respectivă și-a produs

în întregime efectele, prin excluderea intimatei–reclamante din federație, fără

a fi fost întreprinse demersuri pentru a fi reînscrisă în competiții sportive.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând actele și lucrările

dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs, pentru următoarele considerente:

de drept relevante

Acțiunea în anulare formulată

de reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA are ca obiect hotărârea nr. 6 din 20

iulie 2011 adoptată de Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal, prin care,

constatându-se încălcarea gravă a Statutului Federației Române de Fotbal, în temeiul

prevederilor art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Statut, s-a dispus excluderea provizorie

a Clubului U.C. din cadrul federației.

Natura juridică a actului

dedus judecății și implicit, regimul juridic la care este suspus în cazul contestării

în justiție nu au fost corect determinate de către prima instanță în examenul de

admisibilitate a acțiunii în anulare, ceea ce a avut drept consecință pronunțarea

unei soluții nelegale cu privire la excepția prin care s-a invocat necompetența

instanțelor judecătorești și deci inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Raportat la subiectul

de drept emitent al actului atacat, se constată că hotărârea nr. 6 din 20 iulie

2011 a fost adoptată de Federația Română de Fotbal, ca autoritate publică asimilată,

în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,

potrivit cărora sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept

privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate

să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Relevante în același sens

sunt și dispozițiile art. 35 din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului,

conform cărora, federațiile sportive naționale sunt structuri sportive de interes

național, constituite prin asocierea cluburilor sportive și asociațiilor județene

și ale Municipiului București, pe ramuri de sport și deci federațiile sportive naționale

sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, neguvernamentale,

apolitice și fără scop lucrativ.

Calitatea de autoritate

publică, dobândită prin asimilare, de un subiect de drept nu conferă însă în mod

automat caracterul de act administrativ pentru toate actele întocmite în exercitarea

activității și deci nu impune exercitarea controlului legalității lor pe contenciosului

administrativ.

Esențială în acest sens

este și natura juridică a actului atacat și hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 pentru

care s-a formulat prezenta acțiune în anulare nu reprezintă un act administrativ,

în sensul definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca fiind actul

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării

în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Această hotărâre nu îndeplinește

criteriile legale pentru a avea natura juridică a unui act administrativ, în principal

pentru următoarele argumente:

- actul nu a fost emis

de autoritatea publică în regim de putere publică, fiind adoptat de orice persoană

juridică de drept privat, care aplică sancțiunea extremă unui membru al său în condițiile

propriului statut, ceea ce lipsește de relevanță și statutul special de utilitate

publică al federației recurente, întrucât măsura excluderii nu a fost luată prin

utilizarea puterii publice;

- caracterul unilateral

nu este independent de vreun consimțământ al destinatarului actului, întrucât actul

de excludere, întemeiat pe prevederile Statutului, are la bază un consimțământ dat

anticipat și deci indirect al destinatarului actului și anume, consimțământul dat

în mod abstract ca organul competent să aplice sancțiunile statutare oricărui membru

al federației care încalcă prevederile acestui statut;

- actul nu a fost emis

pentru punerea în aplicare a legii, în sensul de norme imperative care trebuie să

se impună, chiar cu forța, tuturor subiecților de drept și deci măsura adoptată

nu a avut un scop de interes public, ca element esențial al unui act administrativ

de autoritate, fiind în realitate un act de punere în executare a statutului, ca

act juridic de ordine privată.

În consecință, izvorul

deciziei luate de federație cu privire la pierderea calității de membru nu este

legea, ci acordul părților, conform O.G. nr. 26/2000, care reglementează în dreptul

român structurile asociative (asociațiile, fundațiile, federațiile) ca o expresie

a dreptului la liberă asociere.

Drept urmare, la momentul

în care o asociație/federație ia o decizie asupra dobândirii sau încetării calității

de membru a unei entități afiliate, ea nu emite un act de executare a unei legi/caz

în care ar putea avea natura unui act administrativ, ci un act de executare a unei

convenții și deci natura juridică a unui asemenea act este de drept privat.

Statutul Federației

Române de Fotbal este un act de drept privat, în cadrul căruia noțiunea de excludere

acoperă ipotezele de pierdere a calității de membru ca urmare a aplicării unor reguli

de drept privat care au forță obligatorie pentru membrii structurii asociative și

deci hotărârea nr. 6 din 20 iulie 2011 nu a fost adoptată în exercitarea prerogativelor

de ordine publică privind disciplina sportivă, ci în baza vocației fiecărei federații/asociații

de a-și administra funcționarea, vocație conferită prin O.G. nr. 26/2000, în coroborare

cu statutul federației/asociației respective.

Față de natura juridică

a actului contestat în prezenta cauză, se impunea respingerea acțiunii în anulare

ca inadmisibilă pentru necompetența generală a instanțelor judecătorești rezultată

din prevederile legale și regulamentare care impun jurisdicția unor tribunale sportive,

excluzând pentru litigiile care fac obiectul lor competența instanțelor de drept

comun.

Conform art. 57 alin.

(1) – (2) din Statutul Federației Române de Fotbal, litigiile izvorâte din/sau în

legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi

afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai Federației Române de Fotbal /LPF/AJF/AMFB,

jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri urmează să fie soluționate exclusiv

de comisiile cu atribuții jurisdicționale ale Federației Române de Fotbal, iar aceste

dispoziții exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competența

instanțelor judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și

executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători

și cluburi sau între antrenor și cluburi.

Prin reglementarea acestei

clauze compromisorii, Federația Română de Fotbal a aplicat dispozițiile art. 68

alin. (3) din Statutul Federației Internaționale de Fotbal, care prevăd că asociațiile

trebuie să introducă în statutele sau regulamentele lor o clauză care să stipuleze

interzicerea înaintării către instanțele de drept comun a litigiilor din cadrul

asociațiilor sau a litigiilor implicând ligile, membrii ligilor, cluburile, membrii

cluburilor, jucătorii, oficialii sau oficialii altor asociații, în afară de cazul

în care regulamentul FIFA sau dispozițiile legale obligatorii prevăd sau stipulează

în mod expres recurgerea la instanțele de drept comun.

Aceeași reglementare,

obligatorie pentru Federația Română de Fotbal, în calitate de membră FIFA din anul

1923, prevede că, în locul instanțelor de drept comun se va prevedea recurgerea

la arbitraj, litigiile de acest gen fiind înaintate către un tribunal arbitral independent

și legal constituit, recunoscut prin regulamentele asociației sau confederației

sau către TAS, iar pentru asigurarea implementării acestei prevederi la nivelul

asociației, se pot impune sancțiuni oricăror părți care nu respectă obligația respectivă,

urmând ca apelurile împotriva acestor sancțiuni să fie înaintate, în mod similar,

spre arbitraj și nu instanțelor de drept comun.

Prin afilierea sa la Federația

Română de Fotbal, intimata – reclamantă a consimțit la toate clauzele din Statutul

Federației Române de Fotbal, inclusiv la acelea care reglementează modul de soluționare

a litigiilor, recunoscând competența instanțelor sportive organizate de federațiile

internaționale, ceea ce este natură să asigure liberul acces la justiție, deoarece

Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne (TAS) respectă garanțiile de independență

și imparțialitate cerute unui organ arbitral.

Pentru considerentele

care au fot expuse, se constată că prezentul recurs este întemeiat în privința primului

motiv de modificare invocat de către recurentă și anume, soluționarea nelegală de

către prima instanță a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii în anulare și

a cererii de suspendare a executării formulată de intimata – reclamantă.

Față de soluția dată acestui

prim motiv de recurs, nu se mai impune examinarea criticilor formulate prin cel

de-al doilea motiv de recurs, care vizează în mod exclusiv fondul pricinii, care

nu poate constitui obiectul judecății în raport cu natura juridică a actului contestat,

astfel cum a fost expusă în considerentele anterioare.

În consecință, Înalta

Curte va admite prezentul recurs și va modifica hotărârea instanței de fond, în

sensul că, va respinge ca inadmisibile acțiunea în anulare și cererea de suspendare

formulate de reclamanta SC „Fotbal Club U.C.” SA.

recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte

va admite prezentul recurs și va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge

ca inadmisibile acțiunea în anulare și cererea de suspendare formulate de reclamanta

SC Fotbal Club U.C.” SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Federația Română de Fotbal împotriva sentinței civile nr. 4230 din 25 iunie 2012

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică hotărârea atacată,

în sensul că respinge ca inadmisibile acțiunea în anulare și cererea de suspendare

a executării formulate de reclamanta Fotbal Club U.C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 aprilie 2014.