ÎCCJ, Secția penală, decizia din 01.10.2025 — contestație

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor din dosar constată următoarele: Prin încheierea nr. 229 din data de 20 mai 2025, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 139 1 alin. (6) din C. proc.

pen., s-a constatat nelegalitatea interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor electronice autorizate prin încheierile judecătorului din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și care au stat la baza emiterii mandatelor de siguranță națională din 29.08.2007, din 26.02.2008, din 25.11.2008, din 19.08.2009, din 19.11.2009, din 08.11.2012, din 18.02.2009 (A.), din 18.02.2009 (B.), din 14.05.2009 (A.), din 14.05.2009 (B.), din 17.08.2010, din 16.11.2010, din 11.08.2011 (C.), din 11.08.2011 (D.), din 10.05.2012 (C.), din 10.05.2012 (D.), din 10.05.2012 (E.), din 21.06.2012, din 01.08.2012 (C.), din 01.08.2012 (A.), din 07.02.2013 (F.), din 07.02.2013 (A.), din 26.04.2013, din 05.11.2013, din 18.02.2010, din 10.11.2011, din 10.02.2012, din 02.08.2016, din 31.01.2017, din 29.08.2007 și din 17.08.2009, precum și a notelor de redare a convorbirilor telefonice și comunicărilor electronice efectuate în baza acestor mandate.

Conform art. 139 1 alin. (9) din C. proc. pen., s-a dispus comunicarea prezentei încheieri, după rămânerea definitivă, judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București - secția I Penală, care a dispus sesizarea prin încheierea din 09 iulie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2022. Pentru a dispune astfel, Judecătorul de cameră preliminară a reținut că prin încheierea de ședință din 09 iulie 2024, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 139 1 din C. proc. pen., s-a constatat că cererile și excepțiile invocate de inculpații A., G., H., I., J., K., L., C., M., S.C. N. S.A. vizează legalitatea încheierilor prin care s-au autorizat activități specifice culegerii de informații, a mandatului emis în baza acestora, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate.

S-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea verificării legalității încheierilor prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatelor emise în baza acestora, respectiv mandatul din 29.08.2007, mandatul din 26.02.2008, mandatul din 25.11.2008, mandatul din 19.08.2009, mandatul din 19.11.2009, mandatul din 08.11.2012, mandatul din 18.02.2009, mandatul din 18.02.2009, mandatul din 14.05.2009, mandatul din 14.05.2009, mandatul din 17.08.2010, mandatul din 16.11.2010, mandatul din 11.08.2011, mandatul din 11/08.2011, mandatul din 10.05.2012, mandatul din 10.05.2012, mandatul din 10.05.2012, mandatul din 21.06.2012, mandatul din 01.08.2012, mandatul din 01.08.2012, mandatul din 07.02.2013, mandatul din 07.02.2013, mandatul din 26.04.2013, mandatul din 05.11.2013, mandatul din 18.02.2010, mandatul din 10.11.2011, mandatul din 10.02.2012, mandatul din 02.08.2016, mandatul din 31.01.2017, mandatul din 29.08.2007, mandatul din 17.08.2009, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate.

În baza art. 139 1 alin. (3) din C. proc. pen., a fost suspendată procedura de cameră preliminară până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București a reținut că prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Infracțiunilor Asimilate Infracțiunilor de Corupție s-a dispus trimiterea în judecată, a inculpaților: - A., pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen., abuz în serviciu, prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap.

la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen., participație improprie în forma complicității la săvârșirea fără vinovăție a infracțiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori in numele ei, prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 48 C. pen. rap. la art. 18 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 și complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap.

la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.; - I., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen., abuz în serviciu, prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen.

și ale art. 5 alin. (1) C. pen., participație improprie în forma instigării la săvârșirea fără vinovăție a infracțiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori in numele ei, prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la 47 C. pen. rap. la art. 18 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen. și abuz în serviciu, prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen.

și ale art. 5 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.: - J., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.; - K., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.; - L., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.; - C., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen.

cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen., complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen. și complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen. - G., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen.

cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen. și complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.; - M., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen., evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen.

(10 acte materiale aferente fiecărei facturi fiscale înregistrate) și cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen., complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen. și complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.; - H., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de participație improprie în forma complicității la săvârșirea fără vinovăție a infracțiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori in numele ei, prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la 48 C. pen. rap. la art. 18 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen. și complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap.

la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen. ambele cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.; - S.C. N. S.A., CUI x, cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen., evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. (10 acte materiale aferente fiecărei facturi fiscale înregistrate) și cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen., complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen.

rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen. și complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 309 C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen. și ale art. 5 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. pen.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București la data de 17 octombrie 2022. În cauză, au fost formulate cereri și excepții privind verificarea legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală de către inculpații J., O., A., P., L., C., I., G., M. și S.C.

N. S.A. Inculpații, în cuprinsul cererilor și excepțiilor formulate, au solicitat verificarea legalității încheierilor prin care s-au autorizat activitățile specifice culegerii de informații, respectiv a mandatelor emise în baza acestora, a modului de punere în executare a autorizării precum și a înregistrărilor rezultate, potrivit dispozițiilor art. 139 1 C. proc. pen.., chestiune supusă dezbaterii contradictorii de către instanță. În dosarul de urmărire penală nr. x/2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat că au fost emise mandate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 21 din Legea nr. 535/2004 rap. la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost autorizat Serviciul Român de Informații să desfășoare activități privind interceptarea și înregistrarea convorbirilor privind pe inculpații din cauză.

Judecătorul de cameră preliminară a identificat în volumele 299 și 300 din dosarul de urmărire penală cu nr. x/2014 următoarele mandate emise de către Înalta Curte de Casație și Justiție: Mandatul din 29.08.2007 privind pe A. pe o perioadă de 6 luni, de la 29.08.2007 până la 28.02.2008; Mandatul din 26.02.2008 prin care s-a prelungit mandatul nr. x de 26.02.2008 până la 27.05.2008 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul din 25.11.2008 prin care a fost prelungit pe o perioadă de 3 luni mandatul x/26.08.2008 privind pe A. începând cu 25.11.2008 până la 24.02.2009 (prezentul mandat se regăsește și în volumul 300). Mandatul din 19.08.2009 prin care a fost prelungit mandatul nr. x/2009 pe o perioadă de 3 luni, de la 22.08.2009 la 21.11.2009 privind pe A.. Mandatul nr. x/19.11.2009 prin care s-a prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/2009, respectiv de la 21.11.2009 până la 20.02.2010 privind pe inculpatul A. (se regăsește și în volumul 300). Mandatul nr. x/08.11.2012 privind pe inculpatul A. prin care a fost prelungit pentru o durată de 3 luni mandatul nr. x/01.08.2012, respectiv de la 09.11.2012 la 08.02.2013 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul nr. x/18.02.2009 privind pe inculpatul A., prin care a fost prelungit pentru o perioadă de 3 luni mandatul nr. x/25.11.2008,

începând cu 24.02.2009 până la 23.05.2009 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul nr. x/18.02.2009 privind pe B. emis o perioadă de 3 luni, de la 24.02.2009 până la 23.05.2009 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul nr. x/14.05.2009 prin care a fost prelungit pe o perioadă de 3 luni, mandatul nr. x/18.02.2009 privind pe A., respectiv de la 23.05.2009 la 22.08.2009 . Mandatul nr. x/14.05.2009 privind pe B. prin care a fost prelungit mandatul nr. x/18.02.2009 privind pe B. respectiv de la 23.05.2009 la 22.08.2009 (se regăsește în volumul 300). Mandatul nr. x/17.08.2010 prin care a fost prelungit pentru o perioadă de 3 luni mandatul nr. x/2010 privind pe Q., respectiv de la 18.08.2010 la 17.11.2010 (se regăsește în volumul 300). Mandatul nr. x/16.11.2010 prin care a fost prelungit pe o perioadă de 3 luni mandatul nr. x/2010 privind pe Q., respectiv de la 17.11.2010 până la 16.02.2011 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul nr. x/11.08.2011 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul din 13.05.2011 privind pe C. pe o durată de 3 luni,

de la 14.08.2011 până la 13.11.2011 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul nr. x/11.08.2011 privind pe D. emis pe o durată de 3 luni începând cu 14.08.2011 până la 13.11.2011 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul nr. x/10.05.2012 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni a mandatului nr. x/10.02.2011 privind pe C. (se regăsește și în volumul 300). Mandatul nr. x/10.05.2012 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/10.02.2012 privind pe D., respectiv de la 11.05.2012 la 10.08.2012 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul nr. x/10.05.2012 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/10.02.2012 privind pe E., respectiv de la 11.05.2012 la 10.08.2012 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul x/21.06.2012 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/22.03.2012 privind pe R., respectiv de la 22.06.2012 până la 21.09.2012.

Mandatul nr. x/01.08.2012 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/10.05.2012 privind pe C., respectiv de la 10.08.2012 până la 09.11.2012 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul din 01.08.2012 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/10.05.2012 privind pe A., respectiv de la 10.08.2012 până la 09.11.2012 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul din 07.02.2013 privind pe F. emis pe o perioadă de 3 luni de la 08.02.2013 la 07.05.2013 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul din 07.02.2013 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/08.11.2012 privind pe A., de la 08.02.2013 la 07.05.2013 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul din 26.04.2013 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/07.02.2013 privind pe M., respectiv de la 07.05.2013 la 06.08.2013 (se regăsește și în volumul 300). Mandatul din 05.11.2013 emis pe o perioadă de 3 luni, începând cu 05.11.2013 până la 04.02.2014 privind pe C. (se regăsește și în volumul 300). Mandatul din 18.02.2010 emis pe o perioadă de 3 luni, începând cu 20.02.2010 până la 19.05.2010 privind pe M.. Mandatul din 10.11.2011 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/11/08.2011, privind pe C., respectiv de la 13.11.2011 până la 12.02.2012.

Mandatul din 10.02.2012 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul din 10.11.2011 privind pe C., respectiv de de 12.02.2012 până la 11.05.2012. Mandatul din 02.08.2016 emis pe o durată de 6 luni cu privire la C., începând de la 03.08.2016 până la 02.02.2017. Mandatul din 31.01.2017 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/02.08.2016 privind pe C., respectiv de la 02.02.2016 până la 01.05.2017. Mandatul din 29.08.2007 privind pe A. emis pe o perioadă de 6 luni, începând de la 27.08.2007 până la 28.03.2008. Mandatul din 17.08.2009 prin care a fost prelungit pe o durată de 3 luni mandatul nr. x/2009 privind pe A., respectiv de la 22.08.2009 până la 21.11.2009.

La filele x din volumul nr. 299 al dosarului de urmărire penală nr. x/2014 se află procesul-verbal de redare a unor convorbiri telefonice interceptate în baza mandatelor din 18.02.2010 privind pe inculpatul M., din 10.11.2022 privind pe inculpatul C., din 10.02.2012 privind pe inculpatul C., din 02.08.2016 privind pe inculpatul C., din 31.01.2017 privind pe inculpatul C., emise de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv 94 de convorbiri și comunicări telefonice. În volumul nr. 300, la fila x, se află procesul-verbal întocmit la 09.02.2018 ce face referire la activitățile efectuate în baza mandatului de supraveghere tehnică din 21.06.2012 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție. În volumul nr. 300, la fila x, se află procesul-verbal în care au fost redate în formă scrisă conținutul a 59 de convorbiri și comunicări telefonice obținute în baza mandatelor de siguranță națională enunțate anterior.

La fila x, din volumul nr. 300 al dosarului de urmărire penală nr. x/2014, se află procesul-verbal în care au fost redate în formă scrisă conținutul convorbirilor telefonice obținute în baza mandatului de supraveghere tehnică cu din 21.06.2012 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție. Față de cele arătate, judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în cauză, se impune parcurgerea procedurii prev. de art. 139 1 din C. proc. pen., având în vedere că au fost emise mandate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 21 din Legea nr. 535/2004 rap.

la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost autorizat Serviciul Român de Informații să desfășoare activități privind interceptarea și înregistrarea convorbirilor privind pe inculpații din cauză, motiv pentru care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea verificării legalității acestor activități și transmiterea dosarului cauzei, împreună cu cererile și excepțiile formulate.

Examinând actele și lucrările dosarului, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat următoarele: În cauză, organele de urmărire penală au valorificat ca mijloace de probă notele de redare a convorbirilor telefonice, a comunicărilor electronice și din mediu ambiental, interceptate și înregistrate în baza mandatelor de siguranță națională din 29.08.2007, din 26.02.2008, din 25.11.2008, din 19.08.2009, din 19.11.2009, din 08.11.2012, din 18.02.2009 (A.), din 18.02.2009 (B.), din 14.05.2009 (A.), din 14.05.2009 (B.), din 17.08.2010, din 16.11.2010, din 11.08.2011 (C.), din 11.08.2011 (D.), din 10.05.2012 (C.), din 10.05.2012 (D.), din 10.05.2012 (E.), din 21.06.2012, din 01.08.2012 (C.), din 01.08.2012 (A.), din 07.02.2013 (F.), din 07.02.2013 (A.), din 26.04.2013, din 05.11.2013, din 18.02.2010, din 10.11.2011, din 10.02.2012, din 02.08.2016, din 31.01.2017, din 29.08.2007, din 17.08.2009, din 02.07.2013, din 02.10.2013 și din 19.12.2013, emise în temeiul încheierilor pronunțate de judecătorii anume desemnați din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au autorizat Serviciul Român de Informații să realizeze, printre altele, interceptarea și înregistrarea comunicațiilor telefonice și a celor din mediu ambiental.

Potrivit dispozițiilor art. 139 1 din C. proc. pen., în cazul folosirii într-o cauză penală a informațiilor rezultate din punerea în executare a unui mandat de securitate națională, legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a probelor rezultate, se verifică în faza de cameră preliminară, în situația în care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, iar competența de a realiza această verificare de legalitate aparține în toate cazurile numai judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reprezintă însă o chestiune distinctă de verificarea legalității activităților din care au rezultat înregistrările și nu intră în competența judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți, ci a celui de la instanța sesizată cu rechizitoriu, analiza legalității utilizării ca mijloace de probă în susținerea acuzațiilor a notelor de redare a convorbirilor telefonice și a comunicărilor în condițiile deciziei Curții Constituționale nr. 55/2020 (publicată în M. Of., Partea I nr. 517 din 17 iunie 2020), prin s-a constatat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

Așadar, dacă procurorul putea sau nu să-și întemeieze acuzațiile pe aceste mijloace de probă (chiar dacă toate activitățile care au stat la baza obținerii lor ar fi apreciate legale) rămâne în sfera de analiză a judecătorului de cameră preliminară care a dispus sesizarea. Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți a reținut că un prim motiv de nelegalitate, invocat de apărarea inculpatului J., a vizat lipsa sau insuficienta motivare a încheierilor prin care au fost autorizate activitățile specifice culegerii de informații care au presupus restrângeri ale drepturilor fundamentale. În acest sens, s-a susținut că necesitatea motivării rezultă, atât din dispozițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 prin raportare la prevederile art. 91 1 din C. proc.

pen. anterior (pentru măsurile dispuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013), cât și din dispozițiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 (pentru măsurile dispuse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013), astfel că judecătorii care au dispus măsurile trebuiau să analizeze condițiile prevăzute de lege și dacă autorizarea era necesară, proporțională, nu existau alte posibilități ori existau posibilități limitate în sensul celor solicitate de către Serviciul Român de Informații. S-a mai reținut că, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 139 1 alin. (6) din C. proc.

pen., criticile pot privi inclusiv încheierea judecătorului care a autorizat activitatea specifică culegerii de informații, însă prezenta procedură nu poate fi asimilată căii de atac a contestației, controlul a posteriori fiind circumscris doar unui examen de fond în care se evaluează îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru autorizarea măsurii, respectiv legalitatea ingerinței în drepturile sau libertățile fundamentale precum și legalitatea actelor de punere în executare.

Chestiunile formale, vizând lipsa sau insuficienta motivare, chiar dacă ar fi întemeiate, nu pot conduce în sine la concluzia nelegalității măsurii, ci atrag obligația judecătorului de cameră preliminară ca, în cadrul examinării exigențelor prevăzute de lege pentru autorizarea măsurilor, dacă constată (în raport cu dispozițiile legale în temeiul cărora au fost autorizate și pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror alte mijloace de probă) că acestea erau îndeplinite, să suplinească această deficiență a hotărârii. În același sens este și jurisprudența instanței supreme, lipsa de motivare, deși invocată distinct, a fost examinată prin prisma neîndeplinirii exigențelor art. 139 alin. (1) lit. a) din C. proc.

pen. (Încheierea nr. 62/17 octombrie 2017, dosar nr. x/2015, încheierea nr. 14/din 12 aprilie 2018, dosar nr. x/2018, cu mențiunea că în cazul măsurilor de supraveghere tehnică întemeiate pe dispozițiile art. 139 din C. proc. pen., controlul este unul similar). De altfel, și deciziile Curții Constituționale care s-au aflat la baza modificării dispozițiilor procesual penale și a introducerii controlului a posteriori se referă tot la un examen de fond, de verificare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii.

Un al doilea motiv de nelegalitate, invocat de apărarea tuturor inculpaților, a vizat lipsa unui temei legal constituțional al măsurilor dispuse, în condițiile în care dispoziția pe care s-au întemeiat încheierile prin care au fost autorizate activitățile specifice culegerii de informații care au presupus restrângeri ale drepturilor fundamentale, respectiv art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, a fost declarată neconstituțională prin deciziile Curții Constituționale nr. 91/2018 și nr. 802/2018.

Astfel, s-a susținut că încheierile nu sunt motivate sub aspectul tezei din art. 3 lit. f) care a fost considerată incidentă în cauză, iar din considerentele acestora nu rezultă referiri exprese la subminare, sabotaj ori alte acțiuni care au ca scop înlăturarea instituțiilor democratice, acțiuni care pot aduce atingere capacității de apărare a țării, acte de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții sociale, economice sau apărării naționale. În consecință, faptele puteau fi circumscrise doar celor două sintagme pentru care s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege, respectiv "atingerea gravă a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români", cu privire la care este incidentă decizia nr. 91/2018 a Curții Constituționale și "altor asemenea interese ale țării" în privința căreia este incidentă decizia Curții Constituționale nr. 802/2018.

În ceea ce privește temeiul prevăzut la art. 3 lit. l) din același act normativ, s-a susținut că acesta nu are o existență de sine stătătoare ci se coroborează cu lit. a)-k) din art. 3, în speță cu tezele declarate neconstituționale din art. 3 lit. f). Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți a constatat că temeiurile de drept pe care s-au întemeiat încheierile care au stat la baza emiterii mandatelor de securitate națională au fost reprezentate de dispozițiile art. 3 lit. f) (în toate cazurile) și lit. l) (încheierile din 18.02.2009 privindu-i pe A. și B. și toate încheierile pronunțate începând cu data de 10.11.2011 și până la 31.01.2017).

Potrivit art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, constituie amenințări la adresa securității naționale a României subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale, textul fiind declarat, în parte, neconstituțional. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 91/2018 publicată în M.Of.

nr. 348/20.04.2018, s-a constatat că sintagma "aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români" cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României este neconstituțională, întrucât încalcă prevederile constituționale din art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității, art. 26 referitor la viața privată și art. 53 care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, prin decizia Curții Constituționale nr. 802/2018 publicată în M.Of.

nr. 218/20.03.2019 s-a constatat că sintagma "ori altor asemenea interese ale țării" cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 este neconstituțională întrucât încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității - în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, art. 26 referitor la viața privată și art. 53 care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Din examinarea încheierilor care au stat la baza emiterii mandatelor de securitate națională judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți a constatat că niciuna din acestea nu a fost motivată sub aspectul tezei din art. 3 lit. f) din lege care a fost considerată aplicabilă în cauză.

Ca atare, analiza care se impune în continuare este de a stabili căreia dintre variantele alternative se puteau circumscrie faptele care au fundamentat autorizarea activităților specifice culegerii de informații, pentru a verifica incidența în cauză a deciziilor Curții Constituționale invocate de apărare. Având în vedere că încheierile nu au fost declasificate, fiind astfel imposibilă expunerea bazei factuale care a fost avută în vedere la momentul pronunțării lor, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți s-a limitat să menționeze că faptele se circumscriu chiar infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, respectiv constituirea unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și (2) C. pen., abuz în serviciu, prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap.

la art. 297 alin. (1) C. pen., folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori in numele ei, prev. de art. 18 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Din examinarea acestora, s-a constatat că este exclusă reținerea variantelor care privesc subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului, întrucât nimic din starea de fapt prezentată în încheieri nu poate fi circumscris unor asemenea acțiuni.

De asemenea, aceasta nu poate fi încadrată nici în teza referitoare la distrugerea, degradarea ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice, astfel cum s-a susținut de către reprezentantul Ministerului Public cu ocazia dezbaterilor, având în vedere următoarele considerente: Din analiza de ansamblu a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 51/1991 se constată că o parte din faptele care constituie amenințări la adresa securității naționale se circumscriu și unor infracțiuni contra securității naționale și, totodată, că, astfel cum s-a subliniat și în decizia Curții Constituționale nr. 802/2018, termenii utilizați sunt folosiți de legiuitor cu precădere în materie penală.

Art. 163 din C. pen. din 1969, în vigoare la data adoptării Legii nr. 51/1991, incrimina actele de diversiune care constau în distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendiere sau orice alt mod, a uzinelor, instalațiilor industriale, mașinilor, căilor de comunicație, mijloacelor de transport, mijloacelor de telecomunicație, construcțiilor, produselor industriale sau agricole, ori a altor bunuri, dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranței statului (textul fiind preluat cu mici modificări în art. 403 din actualul C. pen.). Noțiunile de distrugere, degradare, aducere în stare de neîntrebuințare (care se regăsesc ca element material al laturii obiective și în cazul infracțiunilor de distrugere) au o interpretare constantă atât în doctrina cât și în practica judiciară, iar aceasta nu este diferită de sensul curent al termenilor.

Astfel, prin acțiunea de distrugere se înțelege atingerea adusă integrității unui bun prin nimicirea sau dezintegrarea acestuia, astfel încât bunul nu mai corespunde destinației sale. Degradarea presupune atingerea adusă stării anterioare a bunului, prin pierderea uneia sau unora din calitățile sale, iar aducerea în stare de neîntrebuințare constă în atingerea adusă potențialului de utilizare a bunului, astfel încât, acesta, fără a fi distrus sau degradat, nu mai corespunde destinației sale (în acest sens, V. Dongoroz, Explicații teoretice ale C. pen. Român, vol. III, pag. 95-96). Ca atare, toate aceste acțiuni pot viza doar un bun (mobil sau imobil).

Potrivit Ministerului Public, faptele care au determinat autorizarea activităților de culegere de informații se circumscriu unei acțiuni de aducere în stare de neîntrebuințare a instituțiilor publice și autorităților cu competențe în efectuarea investițiilor, cu atribuții în obținerea fondurilor europene și gestionarea acestora. În opinia judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți o atare interpretare nu poate fi acceptată, și, dincolo de sensul sintagmei din materie penală (de unde a și fost preluată), înțelesul curent al termenilor "a întrebuința", "întrebuințare", "neîntrebuințare" exclude varianta susținută de parchet. Astfel, potrivit Dex, în funcție de context, "a întrebuința" înseamnă "a aplica, folosi, utiliza, uza", prin "neîntrebuințare" înțelegându-se "nefolosire". Ca atare, prin aducerea în stare de neîntrebuințare se înțelege aducerea în imposibilitate de folosire, de utilizare.

Având în vedere că distrugerea, degradarea ori aducere în stare de neîntrebuințare trebuie să vizeze "structurile necesare bunei desfășurări a vieții social-economice", rezultă că prin această din urmă sintagmă se înțeleg orice bunuri mobile sau imobile prin natura sau destinația lor (cum sunt cele enumerate de art. 163 din C. pen. anterior și 403 din C. pen. actual) care sunt necesare desfășurării vieții social economice, pentru că numai acestea pot fi supuse unor atare categorii de acțiuni. Atunci când o instituție, o autoritate publică (sau orice altă persoană juridică) este victima unor acțiuni ale propriilor angajați care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, încalcă legea în organizarea unor proceduri de licitație publică sau în situația în care este indusă în eroare prin prezentarea unor documente ori declarații false, inexacte sau incomplete aceasta nu este distrusă, degradată sau adusă în stare de neîntrebuințare.

Folosința este un atribut al dreptului de proprietate și numai un bun poate fi adus în imposibilitate de folosire (în stare de neîntrebuințare), nu și o persoana fizică sau juridică. Prin asemenea fapte se aduce atingere, se vatămă drepturile si interesele legitime ale respectivelor persoane, instituții sau autorități publice, iar legiuitorul folosește noțiuni corespunzătoare descrierii unui asemenea rezultat (ex. "sunt vătămate interesele de stat"- art. 406 C. pen., "cauzează o vătămare drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane"- art. 297 C. pen., "împiedică normala desfășurare a activității unei unități din cele la care se referă art. 145"- art. 165 C. pen. anterior).

De altfel, termeni similari sunt folosiți și în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 "atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării". Așadar, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți a apreciat că, în raport cu starea de fapt descrisă în încheierile analizate, singura teză care putea justifica autorizarea interceptării și înregistrării comunicațiilor electronice și emiterea mandatelor de siguranță națională este cea referitoare la alte acțiuni care pot aduce atingere ... altor asemenea interese ale țării, și care a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 802/2018.

În ceea ce privește aplicabilitatea acestei decizii în prezenta cauză (chestiune cu privire la care apărarea și parchetul au avut poziții diferite), judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți a reținut că în numeroase decizii instanța de contencios constituțional a explicat efectele hotărârilor sale, reamintind caracterul erga omnes și pentru viitor, astfel cum este prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție: "Curtea reține că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, ..., acele situații care au devenit facta praeterita.

În aceste condiții, Curtea reține că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes"(Decizia 126/2016, publicată în M. Of.

nr. 185 din 11 martie 2016); "pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se însă în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată" (Decizia nr. 51/2016, publicată în M. Of. nr. 190 din 14.03.2016). De asemenea, în Decizia nr. 874/2018 publicată în M. Of. nr. 2 din 03 ianuarie 2019, Curtea a reiterat principiile dezvoltate în jurisprudența sa anterioară în legătură cu efectele deciziilor sale.

Astfel, s-a arătat că "excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății (Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret.

Așadar, Curtea a reținut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere) și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita, respectiv cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica și acestora (a se vedea Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27-29).

(...) 51. Așadar, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, singura situație în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a Curții Constituționale, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita, este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, cauzele fiind soluționate până la acest moment, și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță constatată neconstituțională." Însă, Decizia Curții nr. 874/2018 prezintă relevanță și prin aceea că s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 27 din C. proc.

civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, soluționându-se o problemă similară celei invocate în prezenta cauză de către parchet (aplicabilitatea deciziilor doar pentru situațiile juridice născute după publicarea acesteia în Monitorul Oficial). Astfel, Curtea Constituțională a constatat că interpretarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituție, realizată de către instanța supremă, în sensul că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se vor produce numai în cazul situațiilor juridice viitoare - procese începute după data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar nu și în cazul situațiilor juridice în curs - procese aflate în curs de desfășurare, este neconstituțională.

Curtea a reținut că "o asemenea soluție interpretativă are semnificația prelungirii, în timp, a efectelor unei norme constatate neconstituționale, cu consecința aplicării acesteia în cadrul proceselor în curs, ceea ce conduce la încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră efectul imediat și general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale" (par. 67) și că interpretarea dată de instanța supremă "este de natură a contraveni efectelor de ordin constituțional ale deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme legale, iar o înlăturare a acestor efecte, în cauzele deduse soluționării instanțelor de judecată, echivalează cu nerespectarea principiului constituțional al valorii obligatorii și opozabilității erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, consacrată de art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală" (par. 74). Concluzionând, în raport cu principiile rezultate din jurisprudența Curții, fie că decizia vizează o normă de drept substanțial, fie o normă procedurală, aceasta are aplicabilitate imediată pentru procesele în curs, pentru a împiedica definitivarea efectelor unei norme constatate neconformă cu actul fundamental, neputându-i-se opune principiul tempus regit actum care are la bază prezumția de constituționalitate a textului la momentul întocmirii actului.

De altfel, în același sens există o jurisprudență consolidată la nivelul Înaltei Curți (ex. Decizia penală nr. 92 din 30.05.2018 a Î.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia penală nr. 177 din data de 15 iulie 2019 a Î.C.C.J., Completul de 5 judecători). Ca atare, respectarea efectului direct și general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale prevăzut la art. 147 alin. (4) din legea fundamentală impune ca acestea să se aplice și cu privire la situațiile juridice născute anterior publicării lor în Monitorul Oficial, dar care produc efecte juridice în continuare.

Prin urmare, Decizia nr. 802/2018 prin care s-a constatat neconstituționalitatea sintagmei "ori altor asemenea interese ale țării" din art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, care, în speță, a constituit temeiul de drept al autorizării interceptării și înregistrării comunicațiilor electronice și din mediul ambiental, al emiterii mandatelor de siguranță națională de referință, punerii în executare a autorizării și obținerii înregistrărilor redate în notele de consemnare valorificate în faza de urmărire penală, face parte din ordinea juridică normativă și, prin efectul său, prevederile constatate neconstituționale își încetează aplicabilitatea pentru viitor în cauzele pendinte, având efect erga omnes, fiind pe deplin incidentă în cauză.

Pe cale de consecință, s-a constatat că încheierile prin care, în baza art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, au fost autorizate activități de culegere de informații constând în interceptări și înregistrări de comunicații sunt lipsite de un temei legal conform standardelor constituționale, respectiv nu au la bază o dispoziție care să îndeplinească exigențele de claritate și previzibilitate, textul încălcând prevederile art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității, art. 26 referitor la viața privată și art. 53 care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți. Aceeași concluzie s-a impus și cu privire la încheierile în care, alături de temeiul prev. de art. 3 lit. f), au) fost reținute și dispozițiile art. 3 lit. l) din același act normativ.

Potrivit textului, constituie amenințări la adresa securității naționale a României inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) - k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii. Astfel cum s-a statuat în jurisprudența Înaltei Curți "acesta nu are o incidență de sine stătătoare, ci poate fi reținut doar în condițiile raportării sale la activitățile desfășurate conform art. 3 lit. a) - k) din aceeași lege" (Î.C.C.J., s.p. nr. 400 din 09 octombrie 2020, în același sens Î.C.C.J., înch.

nr. 388 din 17 septembrie 2024). Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți a constatat că dispozițiile art. 3 lit. l) din Legea nr. 51/1991 se completează cu cele de la art. 3 lit. a)-k), iar în prezenta cauză au fost aplicabile prin raportare la "acțiuni care pot aduce atingere … altor asemenea interese ale țării", teză ce a fost declarată neconstituțională și care, astfel, lipsește de suport legal ingerința în viața privată a persoanei. Pe cale de consecință, s-a apreciat că nici temeiul prevăzut la art. 3 lit. l) nu poate fi reținut pentru a legitima autorizarea activității de culegere de informații prin atingeri aduse vieții private, în condițiile în care el se completează chiar cu teza din lege constatată neconformă cu legea fundamentală.

În aceste condiții, declararea neconstituționalității sintagmei "ori altor asemenea interese ale țării" din art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, text de lege pe care s-au întemeiat măsurile dispuse în cauză, conduce la concluzia nelegalității tuturor încheierilor prin care a fost autorizată interceptarea și înregistrarea comunicațiilor electronice și din mediul ambiental și, pe cale de consecință, a mandatelor emise în baza acestora și a mijloacelor de probă rezultate, respectiv notele de redare a convorbirilor telefonice și comunicărilor efectuate în baza acestor mandate.

Constatarea lipsei unei dispoziții care să poată să fie considerată lege, în sensul art. 1 alin. (5) și art. 53 din Constituția României și care să constituie temeiul autorizării interceptării și înregistrării comunicațiilor conduce la inutilitatea analizării condițiilor generale pentru ca aceste măsuri să poată să fie dispuse, respectiv necesitate, proporționalitate și imposibilitatea obținerii informațiilor într-un alt mod, care, astfel cum s-a arătat, au fost invocate de către apărare din perspectiva lipsei de motivare a încheierilor. Un alt motiv de nelegalitate a fost invocat de apărătorul din oficiu al inculpaților A., C., S.C. N. S.A., G., I., L., H., K. și M. și a vizat nerespectarea duratei maxime de 2 ani a autorizărilor dispuse în cauză.

Având în vedere că încheierile nu au fost declasificate, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți s-a limitat a menționa faptul că nu există o încălcare a dispozițiilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 51/1991, criticile fiind în mod vădit neîntemeiate. Astfel, potrivit textului legal, durata maximă a autorizărilor cu privire la aceleași date și informații din care să rezulte existența unei amenințări la adresa securității naționale este de doi ani. Or, în cauză nu a fost identificată nicio situație în care, pe baza acelorași date și informații, autorizările emise să depășească durata maximă prevăzută de lege. Cu privire la aceleași persoane (inculpații A., S.) au fost autorizate măsuri în spețe diferite, însă durata acestora nu se poate cumula pentru a se susține încălcarea legii.

În fine, o ultimă chestiune ce se impune a fi examinată vizează sfera controlului efectuat de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți în procedura prevăzută de art. 139 1 din C. proc. pen. Din analiza dispozițiilor legale rezultă că acesta este unul limitat doar la "verificarea legalității activităților din care au rezultat înr