ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1262/2021

Ședința publică din data de 2 martie 2021

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 14.12.2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informații, solicitând instanței:

- Obligarea pârâtului la comunicarea datei încetării interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor purtate de reclamanți, respectiv l convorbirilor telefonice, sms-urilor și înregistrărilor ambientale, autorizate de Curtea de Apel București, prin autorizația nr. x/23.02.2012, în dosarul nr. x/2012 al DNA – Structura Centrala și reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA - Serviciul Teritorial Oradea.

- Obligarea pârâtului la comunicarea înregistrărilor efectuate de către acesta, în baza autorizației nr. x/25.01.2012 a Curții de Apel București, conform încheierii 10/25.01.2012 în perioada 26.01.2012 - 06.02.2012, înregistrări care au lipsit de la dosarul cauzei și DNA - Serviciul Teritorial Oradea a refuzat să le comunice la dosarul cauzei, rezultând din corespondența purtată de Curtea de Apel Cluj și DNA - Serviciul Teritorial Oradea că SRI nu a efectuat înregistrările autorizate în acea perioadă, în virtutea aceleiași decizii a CCR, solicitând comunicarea pentru a lua act de conținutul acestora.

- Obligarea pârâtului la plata daunelor morale, de câte 1 leu/zi întârziere, începând cu data de 09.08.2017 și până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor conform petitului cererii de chemare în judecată (124 de RON calculați începând cu data 09.08.2017 și până la data de formulării cererii de chemare în judecata).

Prin sentința nr. 60/CA/2018 - PI din 16 aprilie 2018, Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Român de Informații, cu privire la al doilea petit al cererii de chemare în judecată.

A admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații și a obligat pârâtul la comunicarea datei încetării interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor purtate de reclamanți, respectiv al convorbirilor telefonice, sms-urilor și înregistrărilor ambientale, autorizate de Curtea de Apel București, prin autorizația nr. x/23.02.2012, în dosarul nr. x/2012 al DNA – Structura Centrală și reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA – Serviciul Teritorial Oradea.

A obligat pârâtul Serviciul Român de Informații la comunicarea către reclamanți a înregistrărilor efectuate de către acesta, în baza autorizației nr. x/25.01.2012 a Curții de Apel București, conform încheierii nr. 10/25.01.2012, în perioada 26.01.2012 – 06.02.2012.

A obligat pârâtul la plata unor daune morale de câte 1 leu/zi întârziere începând cu data de 09.08.2017 și până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor, conform petitului cererii de chemare în judecată.

A obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamanților, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței nr. 60/CA/2018 - PI din 16 aprilie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Serviciul Român de Informații prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Aspectele reținute de instanța de judecată în cuprinsul hotărârii menționate și care au stat la baza soluției adoptate apreciem că sunt "contradictorii" și date "cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fapt care constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., menționează că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților.

Față de acestea, apreciază că abordarea instanței este mult prea confuză, recunoscând pe de o parte legalitatea activităților întreprinse de SRI, în sensul că "operațiunile tehnice pentru operaționalizarea interceptărilor efectuate sunt conforme legii speciale aplicabile, precum și cu dispozițiile de forță juridică superioară pe care S.R.I. este chemat să le aplice", dar pe de altă parte apreciază, în mod eronat că este "nejustificată afirmația pârâtului în sensul că eventuala încălcare a drepturilor reclamanților decurge din chiar aceste dispoziții și nu reprezintă o faptă a S.R.I., ci a autorităților publice care au edictat acele dispoziții, în cauza de față, S.R.I. nu contestă faptul că a efectuat activitățile solicitate de DNA, ceea ce nu o absolvă, în opinia instanței, de responsabilitatea circuitului activităților înregistrate și de comunicare a acestora cu reclamanții, neexistând un temei legal care să interzică SRI comunicarea acestor informații cu persoanele care au făcut obiectul interceptărilor efectuate conform Legii nr. 14/1992". În măsura în care SRI ar fi refuzat punerea în aplicare a măsurilor dispuse pentru interceptarea și înregistrarea comunicațiilor efectuate de reclamanți, atunci instituția noastră ar fi fost în culpă pentru nerespectarea dispozițiilor organelor de urmărire penală.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., învederează faptul că textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la aceste norme juridice ce sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care Ie-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

În corespondența purtată cu intimații și care a premers acțiunii în justiție, SRI a formulat un răspuns în acord cu prevederile art. 9 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, care precizează că "în situația în care aspectele sesizate prin petiție necesită o cercetare mai amănunțită, conducătorul autorității sau instituției publice poate prelungi termenul prevăzut la art. 8 cu cel mult 15 zile".

Instanța în mod eronat a admis primul petit al cererii de chemare în judecată comunicarea datei interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor, deși pârâtul a precizat în cuprinsul întâmpinării depuse la fondul cauzei, data la care a avut loc încetarea interceptării și înregistrării comunicațiilor purtate de reclamanți.

Instanța în mod eronat a admis al doilea petit al cererii de chemare în judecată, comunicarea interceptărilor efectuate. După cum a arătat și în apărările formulate la fondul cauzei, pârâtul afirmă că este un organ administrativ ce face parte din categoria autorităților administrative autonome (art. 116 alin. (2) din Constituție), iar potrivit Legii nr. 14/1992 care reglementează organizarea si funcționarea acestuia, activitatea S.R.I. este organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării și controlată de Parlament (art. 1 din legea menționată), sens în care, S.R.I. nu a întreprins niciun act de cercetare penală, demersurile sale în raport cu organul de urmărire penală fiind derivate din îndeplinirea unor obligații legale.

În ceea ce privește măsurile de interceptare și înregistrare audio sau video, solicitate de Direcția Națională Anticorupție, Serviciul a oferit exclusiv sprijin tehnic pentru unitatea de parchet solicitantă (care a obținut autorizațiile în cauză).

Analiza concludenței, pertinenței și utilității aspectelor rezultate din punerea în executare a autorizațiilor, precum și transformarea acestora în mijloace de probă s-a realizat exclusiv la nivelul organului de urmărire penală deținător al autorizațiilor în cauză.

Întregul material rezultat din sprijinul tehnic, acordat unităților de parchet în scopul efectuării măsurilor autorizate de instanță, a fost pus la dispoziția Direcției Naționale Anticorupție.

În consecință, operațiunile tehnice pentru operaționalizarea interceptărilor efectuate sunt conforme legii speciale aplicabile, precum și cu dispozițiile de forță juridică superioară pe care S.R.l. este chemat să le aplice, eventuala încălcare a drepturilor reclamanților decurgând din chiar aceste dispoziții și nu reprezintă o faptă a S.R.I., ci a autorităților publice care au edictat acele dispoziții.

Un alt motiv de critică este legat de faptul că instituția pârâtă, deși la termenul din 02.04.2018 și-a manifestat disponibilitatea declasificării și punerii la dispoziția a înscrisurilor solicitate de reclamanți și relevante pentru soluționarea cauzei, solicitând în acest sens un termen mai îndelungat, instanța a respins cererea de probe, rămânând în pronunțare încă de la primul termen.

Față de aceasta, învedererează că S.R.I. a fost obstrucționat în exercitarea drepturilor procesuale, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, recurentul susține că, având în vedere că intimații nu au făcut dovada unei vătămări se impune respingerea cererii reclamanților de acordare a daunelor morale, precum și a cheltuielilor de judecată aferente acestui proces ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât în susținerea cererii de recurs a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți C. și B. au depus întâmpinare la cererea de recurs prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 25 mai 2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 16 februarie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Înalta Curte reține cu privire la situația de fapt reține că, intimații-reclamanți invocând dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 244/06.04.2017 privind neconstituționalitatea art. 145 din C. proc. pen. au formulat prin adresele nr. x/18.08.2017 și nr. y/08.09.2017 o cerere prin care au solicitat comunicarea datei interceptărilor și înregistrărilor purtate, respectiv al convorbirilor telefonice, sms-urilor și înregistrărilor ambientale, autorizate de Curtea de Apel București, prin autorizația nr. x/23.02.2012, în dosarul nr. x/2012 al DNA – Structura Centrală și reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA – Serviciul Teritorial Oradea.

Recurentul-pârât SRI, prin adresa nr. x/01.11.2017 a respins aceste solicitări potrivit art. 14 din Legea nr. 14/1992, deși dosarul este soluționat definitiv din data de 25.11.2015. Împotriva acestui răspuns, reclamanții au formulat plângere, care a fost respinsă prin adresa nr. x/22.11.2017.

În ceea ce privește situația de fapt, Înalta Curte reține că relevanță în cauză o au și următoarele evenimente ce țin de evoluția procedurii de interceptare și înregistrare a comunicațiilor purtate de către intimații-reclamanți în instrumentarea dosarului penal nr. x/2012 al DNA - Structura Centrală și reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA - Serviciul Teritorial Oradea.

Astfel, la data de 24.01.2012, DNA - SCICIC a solicitat Curții de Apel București și a obținut (Încheierea nr. 10 și Autorizația nr. x din data de 25.01.2012), autorizarea interceptării, înregistrării și localizării convorbirilor și comunicărilor efectuate de la anumite posturi telefonice, utilizate de avocat și de alte persoane, respectiv autorizarea efectuării de înregistrări audio-video în mediu ambiental a convorbirilor dintre aceștia, inclusiv cu alte persoane, pe o perioadă de 30 de zile (până la data de 24.02.2012).

La data de 02.02.2012 DNA, secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție (SCICIC) a emis Ordonanța nr. 1, iar în baza datelor obținute, la data de 03.02.2012, unitatea de parchet a solicitat Curții de Apel București confirmarea ordonanței și a obținut autorizarea (Încheierea nr. 18 și Autorizația nr. x din 03.02.20112) interceptării, înregistrării și localizării convorbirilor și comunicărilor efectuate de la posturile telefonice utilizate de aceasta, pe o perioadă de 30 de zile (până la 04.03.2012).

La data de 24.02.2012, Direcția Națională Anticorupție București, secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a transferat dosarul nr. x/2012 la Serviciul Teritorial Oradea al DNA, unde a fost înregistrat sub nr. x/2012. Prin Ordonanța din 14.03.2012, dată în dosarul x/2012, DNA – Serviciul Teritorial Oradea a solicitat încetarea activităților autorizate.

Deoarece autorizațiile au fost solicitate și obținute de Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, recurentul a susținut că sistarea interceptării s-a făcut după ce structura specializată din cadrul SRI a fost notificată prin adresa din 15.03.2012, cu privire la faptul că activitățile din dosarul x/2012 au fost preluate la nivelul DNA - ST Oradea în dosarul x/2012 instrumentat de procurorul D..

Față de această situație, Înalta Curte constată că a existat o decalare între actele de procedură penală dispuse de procuror de caz în legătură cu durata procedurii de înterceptare și înregistrare a comunicațiilor ce vizau pe intimații-reclamanți, astfel că din perspectiva normelor de contencios administrativ, recurentul-pârât avea obligația de a oferi un răspuns concret și întemeiat, pe cale administrativă în raport de cererea reclamanților privitoare la perioada de începere a interceptărilor și data efectivă la care acestea au fost sistate.

Existând așadar un decalaj între măsura dispusă în dosarul penal de sistare a înterceptărilor respectiv la data de 14.03.2012 și comunicarea acesteia la data de 15.03.2012 prin adresa S/122 există un dubiu rezonabil privitor la data la care recurentul-pârât a sistat efectiv procedura de interceptare a comunicațiilor reclamanților, astfel că instanța de fond în mod corect a reținut că refuzul pârâtului de a oferi această informație are caracterul unui refuz nejustificat astfel cum acesta este definit în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Așadar în ceea ce privește primul petit al cererii reclamanților referitor la obligarea Serviciului Român de Informații la comunicarea datei încetării interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor purtate de reclamanți, respectiv al convorbirilor telefonice, sms-urilor și înregistrărilor ambientale, autorizate de Curtea de Apel București, prin autorizația nr. x/23.02.2012, în dosarul nr. x/2012 al DNA – Structura Centrală și reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA – Serviciul Teritorial Oradea, soluția instanței de fond este una justă și corectă în acord prevederile legale prevăzute de Legea nr. 554/2004 privitoare la măsurile ce se pot dispune în constatarea unui refuz nejustificat.

Însă, în ceea ce privește soluția adoptată de către instanța de fond privitoare la celelalte două petite formulate prin cererea introductivă, respectiv obligarea pârâtului la comunicarea către reclamanți a înregistrărilor efectuate de către acesta, în baza autorizației nr. x/25.01.2012 a Curții de Apel București, conform încheierii nr. 10/25.01.2012, în perioada 26.01.2012 – 06.02.2012 și obligarea sa la plata unor daune morale de câte 1 leu/zi întârziere începând cu data de 09.08.2017 și până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, recursul formulat de către recurentul-pârât împotriva acestor soluții fiind fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că deși, recurentul-pârât invocă în susținerea cererii sale de recurs și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constată că acest motiv de casare nu este întemeiat. Față de acest motiv de casare, instanța de recurs constată că instanța de fond a pronunțat o sentință ce respectă îndeaproape prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, arătând în cuprinsul său motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, reieșind în mod clar raționamentul juridic propriu judecătorului însărcinat cu soluționarea cauzei pentru care s-au admis cererile reclamanților. Mai mult instanța de recurs constată din analiza sentinței că nu se identifică argumente confuze în cuprinsul considerentelor sentinței recurate, contrar criticilor invocate de către recurentul-pârât.

În schimb în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererilor prin care reclamanții solicită obligarea la remiterea efectivă a conținutului înregistrărilor efectuate de către recurentul-pârât și obligarea acestuia la plata unor daune morale de 1 leu pe zi îtârziere începând cu data de 09.08.2017, Înalta Curte apreciază că soluția adoptată de instanța de fond a fost dată cu încalcarea normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte reține că recurentul-pârât este un organ administrativ ce face parte din categoria autorităților administrative autonome care potrivit Legii nr. 14/1992 care reglementează organizarea si funcționarea acestuia, este organizat și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Tării și controlat de Parlament.

În conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 14/1992: "În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, Serviciul Român de Informații colaborează cu Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Vămilor precum și cu celelalte organe ale administrației publice.

Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să-și acorde reciproc sprijinul necesar în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege."

În speță, activitățile recurentului-pârât de interceptare și înregistrare video în mediu ambiental și ale comunicărilor efectuate de reclamanți prin diverse mijloace au fost efectuate în urma emiterii de către Curtea de Apel București a încheierii nr. 10 și Autorizației nr. x din 25 ianuarie 2012 la solicitarea Direcției Naționale Anticorupție – secția de Combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție (SCICIC), proceduri prelungite prin confirmarea Ordonanței nr. 1/02.02.2012 prin încheierea nr. 18 și Autorizația nr. x din 03.02.2012 și autorizația nr. x/23.02.2012 emise de Curtea de Apel București.

Așadar în temeiul art. 14 din Legea nr. 14/1992, recurentul-pârât a efectuat o serie de activități în beneficiul Direcției Naționale Anticorupție. Or, față de această situație procedurală, Înalta Curte apreciază că recurentul, nu este în măsură și nu deține un temei legal pentru a putea elibera conținutul înterceptărilor și înregistrărilor efectuate față de reclamanți în condițiile în care acestea nu au fost făcute în legătură cu activitatea efectivă a acestei instituții.

Înalta Curte apreciază că nu este relevant dacă, recurentul-pârât deține, sau nu deține pe mijloce de stocare proprii înregistrările la care reclamanții fac referire, ci problema de drept care se impune a fi analizată o presupune: dacă în contextul efectuării unei activități de urmărire penală, de competența unei instituții publice distincte și față de care pârâtul are obligația să respecte principiul colaborării inter-instituționale declarat prin însăși conținutul Legii de funcționare a Serviciului Român de Informații, acesta poate elibera direct conținutul acestor înregistrări către persoanele solicitante?

În raport de scopul pentru care au fost solicitate efectuarea acestor activități în baza pricipiului sus-amintit și a faptului că înregistrările respective nu au legătură cu activitatea proprie a recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea acestuia la la comunicarea către reclamanți a înregistrărilor efectuate de către acesta, în baza autorizației nr. x/25.01.2012 a Curții de Apel București, conform încheierii nr. 10/25.01.2012, în perioada 26.01.2012 – 06.02.2012.

În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata unor daune morale de câte 1 leu/zi întârziere începând cu data de 09.08.2017 și până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor, conform petitului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că și față de acest petit de cerere instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material.

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: "În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."

Din modalitatea în care instanța se exprimă în acordarea unor despăgubiri, respectiv 1 leu pe zi de întârziere începând cu data de 09.08.2017 și până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor, daunele acordate de această instanță nu pot avea caracterul unor daune morale.

Mai mult, în practica juridică și în jurisprudență, daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, demnității, onoarei, imaginii publice ori prejudiciului profesional al persoanei vătămate, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie nici o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna, nici un venit nejustificat pentru victima acesteia. Spre deosebire de situația despăgubirilor pentru prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, daunele morale nu pot fi cuantificate prin probe materiale certe, luându-se în considerare, pe de o parte, conduita autorității emitente a actului administrativ nelegal și, pe de altă parte, diligențele rezonabile ale persoanei lezate pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întinderea.

În speță, Înalta Curte în raport de modalitatea de aplicare a daunelor morale exprimată de către instanța de fond, confirmă că acestea au un caracterul daunelor cominatorii. Or, în practica judiciară există o diferențierea clară între daunele cominatorii și daunele-interese, și cu atât mai mult ele nu pot fi asimilate cu daunele morale. Daunele cominatorii reprezintă un mijloc juridic de constrângere, prin care rezistența debitorului este înfrântă, iar acesta este determinat să execute obligația.

În al doilea rând, asimilarea daunelor cominatorii cu daunele morale ar însemna acordarea unei despăgubiri în viitor, pentru un prejudiciu viitor, incert în ceea ce privește reducerea și întinderea lui. Acest lucru nu este posibil, în cadrul răspunderii civile admițându-se, cel mult, despăgubiri actuale pentru un prejudiciu viitor. Însă atunci când se admit daune morale, acestea se acordă în legătură cu unele prejudicii morale sau nepatrimoniale cauzate personalității sociale a creditorului, prin atingerea adusă, de regulă, unor drepturi nepatrimoniale. Sub nici o formă, aceste daune morale nu pot avea caracterul unor măsuri de constrângere patrimonială pentru a-l determina pe debitor să execute o obligație în natură. Prin urmare, nu poate fi obligat recurentul-pârât la plata unor daune morale sub forma daunelor cominatorii.

Cu privire la același aspect, instanța de recurs subliniază și faptul că și în contenciosul administrativ pentru acordarea daunelor morale trebuie îndeplinite o serie de condiții, respectiv existența faptei ilicite vătămătoare și existența prejudiciului care trebuie dovedit, și numai după raportarea la aceste condiții, judecătorul are dreptul să aprecieze asupra modalității echitabile de reparare a prejudiciului moral, luând în calcul toate circumstanțele pricinii. Or, în speță așa cum am arătat mai sus, daunele morale urmăresc în concret nu repararea unui prejudiciu suferit de către intimații-reclamanți, ci mai degrabă constrângerea pe cale pecuniară a pârâtului de a executa o obligație.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Serviciul Român de Informații prin Oficiul Juridic - Unitatea Militară 0198 București împotriva sentinței nr. 60/CA/2018 - PI din 16 aprilie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa în partea sentința și în rejudecare va respinge ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea pârâtului la comunicarea către reclamanți a înregistrărilor efectuate, precum și pe cel privind obligarea pârâtului la daune morale.

Față de cererea recurentului-pârât de obligare a intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de recurs, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte obligă intimații-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat recurentul în cauză în acest ciclu procesual, respectiv taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII PRIN OFICIUL JURIDIC - UNITATEA MILITARĂ 0198 BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 60/CA/2018 - PI din 16 aprilie 2018 a Curții de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând cauza:

Respinge capetele de cerere privind obligarea pârâtului la comunicarea către reclamanți a înregistrărilor efectuate, precum și pe cel privind obligarea pârâtului la daune morale.

Menține resul dispozițiilor sentinței.

Obligă intimații-reclamanți la 100 RON cheltuieli de judecată către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2021.