ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 24 aprilie 2025

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor din dosar constată următoarele:

Prin încheierea nr. 106, pronunțată de Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 12 martie 2025 s-a dispus respingerea sesizării formulate de inculpatul A. și s-a constatat legalitatea activităților din care au rezultat înregistrările autorizate prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție efectuate în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022.

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de cameră preliminară a reținut că prin încheierea din data de 26.02.2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024 al Judecătoriei Craiova, în baza art. 139

1

alin. (2) lit. a) și alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea verificării legalității activităților specifice culegerii de informații, desfășurate în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022, emis de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În baza art. 139

1

alin. (3) C. proc. pen., a fost suspendată procedura de cameră preliminară până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Craiova a reținut că prin rechizitoriul nr. 9270/221/P/2023/d1 din 17.09.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, înregistrat pe rolul instanței la data de 27.09.2024, sub nr. x/2024, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, printre alții, a inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale, prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 (activitate infracțională derulată în anul fiscal 2022).

Prin actul de sesizare s-a reținut în sarcina inculpatului A. că, în anul 2022, în calitate de agent de poliție în cadrul I.P.J. Dolj-Serviciul Rutier, a administrat în fapt societatea B. S.R.L., încheind în numele și interesul acestei societăți operațiuni de bancă și tranzacții comerciale, respectiv:

- și-a asumat calitatea de reprezentant al B. în relația cu clienții și furnizorii societății, ocupându-se de negocierea, obținerea unor contracte cu aceștia sau efectuând comenzi pe bază de facturi, având loc în acest sens discuții privind cantitatea de marfă, calitatea, prețul cerut/oferit, modalitatea de transport și plată, documentele justificative aferente;

- a coordonat activitatea angajaților (șoferilor) societății B., inclusiv cu privire la documentele necesare transportului, a acordat zile libere, a avizat transporturile, a stabilit rutele, ocupându-se inclusiv de plata salariilor acestora;

- a efectuat plăți/retrageri în numerar din conturile societății B., cu cardurile aferente acestor conturi;

- a întocmit avize, CMR-uri, facturi, tichete de cântar, toate acestea în desfășurarea obiectului de activitate al S.C. B. S.R.L., în scopul obținerii de venituri/profit.

La datele de 22.10.2024 și 23.12.2024, inculpatul C. a formulat cereri și excepții în procedura de cameră preliminară, inclusiv cu privire la legalitatea activităților specifice culegerii de informații desfășurate în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022, emis de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivare, inculpatul C. a solicitat, prin apărători aleși, să se constate că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru emiterea mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința excluderii probelor obținute în urma activității de culegere de informații potrivit Legii nr. 51/1991.

S-a arătat că, anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 201/2023, era aplicabilă Decizia Curții Constituționale nr. 55/2020.

S-a învederat că, ulterior, prin Legea nr. 201/2023 au fost reglementate dispozițiile art. 139

1

C. proc. pen., prin care s-a instituit un control judiciar special al legalității emiterii mandatelor de siguranță națională, potrivit normelor generale de aplicare a legii în timp prevăzute de art. 13 C. proc. pen., iar legea nouă nu poate valida retroactiv un act de procedură nul absolut la data efectuării acestuia.

S-a menționat că, potrivit legii în vigoare la data emiterii și a punerii în executare a mandatului de siguranță națională, respectiv 10.05.2022, dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală C. proc. pen. erau constituționale numai în măsura în care nu priveau înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Neavând valoarea juridică de probe în procesul penal, la data utilizării acestora în cursul urmăririi penale, rezultatele culegerii de informații prin mandatul de siguranță națională nu puteau sta la baza actelor și a măsurilor dispuse de procuror în prezenta cauză.

S-a mai arătat că în cauză nu a existat situația premisă ce a stat la baza autorizării activității de culegere de informații, conform Legii nr. 51/1991, întrucât niciodată în cadrul activităților premergătoare cercetării ori în cursul urmăririi penale nu a fost avut în vedere un minim de indicii cu privire la o posibilă destructurare din interior a I.P.J. Dolj - Serviciul Rutier, o deturnare a activității acestei structuri de polițiști despre care s-ar fi susținut că ar fi derulat activități private, vreo formă de implicare în activități de sabotaj, de subminare sau altele asemenea fapte ce ar fi putut constitui o amenințare directă la siguranță națională.

S-a menționat că procurorii D.N.A. - S.T. Craiova nu au avut un minimum de informații obținut pe căi legale privind prezumtiva săvârșire a unor infracțiuni de către ofițerii sau agenții din cadrul I.P.J. Dolj - Serviciul Rutier, material probator care, de altfel, era imperios necesar în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică, în condițiile art. 139 C. proc. pen.

S-a mai arătat că procurorii din cadrul D.N.A. - S.T. Craiova s-au prevalat de dispozițiile în materia siguranței naționale, inaplicabile cauzei, deturnându-le de la scopul și finalitatea în vederea cărora au fost emise, obținând în mod artificial și în vădită contradicție cu garanțiile procesului echitabil mandate de siguranță națională, acte ce le-au permis supravegherea ofițerilor și agenților din cadrul I.P.J. Dolj - Serviciul Rutier pe o perioadă de 6 luni, urmând a formula sesizări din oficiu dacă, pe calea activității de culegere de informații, ar fi aflat că aceștia sunt implicați în săvârșirea unor infracțiuni.

S-a învederat că dispozițiile art. 3 pct. f) teza finală din Legea nr. 51/1991 au fost invocate de D.N.A. - S.T. Craiova în mod formal și fraudulos, pentru a induce ideea existenței unui eventual pericol de subminare a structurilor din M.A.I., scopul fiind, în realitate, acela de a eluda regimul juridic mai strict al procedurii de supraveghere tehnică, astfel cum este prevăzut în C. proc. pen.. Altfel, la această din urmă metodă de supraveghere nu ar fi avut acces, de vreme ce la data solicitării emiterii mandatului de siguranță națională nu exista nicio probă ori vreun minim de date din care să rezulte săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unei infracțiuni de către ofițerii sau agenții din cadrul I.P.J. Dolj - Serviciul Rutier.

S-a mai arătat că din activitatea de culegere de informații realizată în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022 nu rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 139

1

C. proc. pen., Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Craiova a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar, Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în vol. VI al dosarului de urmărire penală nr. 9270/221/P/2023/d1 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, se regăsesc mandatul de siguranță națională nr. x/10.05.2022 privind pe A. și D. și mandatul de siguranță națională nr. x/08.11.2022 privind pe D. .

Totodată, judecătorul a notat că, în cuprinsul rechizitoriului, la secțiunea "În fapt", privind activitatea inculpaților C. și D., procurorul de caz a făcut trimitere la mijloacele de probă constând în înregistrările convorbirilor telefonice puse la dispoziție de D.G.P.I., autorizate prin mandatul de siguranță națională nr. x/10.05.2022 (pag. 2 și pag. 55), iar la secțiunea "Mijloace de probă", a făcut referire la procesele-verbale de redare a conversațiilor telefonice (pag. 109).

De asemenea, după cum s-a arătat în cele ce preced, inculpatul A. a formulat cereri și excepții privind legalitatea activității specifice culegerii de informații, desfășurate în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, din care au rezultat înregistrările folosite în cauză ca mijloace de probă, solicitând excluderea tuturor probelor rezultate din punerea în executare a acestuia.

În drept, judecătorul a reținut că prevederile art. 139

1

au fost introduse prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 618/06.07.2023.

Potrivit art. 139

1

alin. ()1 C. proc. pen., înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări.

Conform alin. (2) al aceluiași text de lege, legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică, după caz: a) în procedura de cameră preliminară; (...).

Totodată, conform alin. (3) al aceluiași articol, în cazurile prevăzute la alin. (2) lit. a) și b), dacă s-au formulat cereri și excepții ori, după caz, judecătorul de cameră preliminară a ridicat din oficiu excepții cu privire la înregistrările rezultate din activitățile autorizate, acesta sesizează prin încheiere Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea verificării legalității acestor activități și transmite dosarul cauzei, împreună cu cererile și excepțiile formulate. Până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție, procedura de cameră preliminară ori, după caz, cea de soluționare a plângerii împotriva soluției de clasare se suspendă.

Pornind de la aceste dispoziții legale, Judecătorul de cameră preliminară a reținut că prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. pen. reglementează principiul imediatei aplicări a legii de procedură (tempus regit actum), conform căruia legea procesual penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până la momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii.

Astfel, judecătorul a constatat că art. 139

1

alin. (3) C. proc. pen. consacră o normă atributivă de competență, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește verificarea legalității activităților specifice culegerii de informații, efectuate în baza mandatelor de siguranță națională emise în temeiul Legii nr. 51/1991, iar Legea nr. 201/2023 nu conține norme tranzitorii sub acest aspect.

De asemenea, a notat că prezenta cauză se află în procedura de cameră preliminară, iar inculpatul A. a formulat cereri și excepții privind legalitatea activității specifice culegerii de informații, desfășurate în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În consecință, judecătorul a constat că, în cauză, se impune parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul art. 139

1

alin. (2) lit. a) și alin. (3) C. proc. pen., sens în care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea verificării legalității activităților specifice culegerii de informații, desfășurate în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022, emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere cererile și excepțiile formulate de inculpatul A..

În baza art. 139

3

alin. (3) C. proc. pen., a dispus suspendarea procedurii de cameră preliminară până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând legalitatea activităților specifice culegerii de informații desfășurate în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022, în baza actelor și lucrărilor dosarului, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a arătat următoarele:

Potrivit art. 139

1

C. proc. pen., cu denumirea marginală Înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații, în cazul folosirii într-o cauză penală a informațiilor rezultate din punerea în executare a unui mandat de securitate națională, legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a probelor rezultate, se verifică în faza de cameră preliminară, în situația în care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, iar competența de a realiza această verificare de legalitate aparține în toate cazurile numai judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prevederile alin. (6) al articolului 139

1

C. proc. pen. indică obiectul procedurii speciale incidentale celei prevăzute de art. 342 și urm. C. proc. pen., respectiv judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță, prin încheiere, asupra legalității activităților din care au rezultat înregistrările.

Astfel, intră în competența judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanței supreme analiza îndeplinirii tuturor condițiilor legale pentru autorizarea activităților specifice culegerii de informații ori pentru punerea acestuia în executare (existența încheierii și a mandatului emis de judecător, durata totală a măsurii prin raportare la limitele legale, efectuarea activităților în perioada de timp pentru care a fost emis mandatul etc.).

Prin urmare, în funcție de acest obiect de analiză, judecătorul de cameră preliminară evaluează relevanța și utilitatea probelor solicitate a fi administrate de părți, persoana vătămată sau de procuror.

Deși, pe calea procedurii reglementate de art. 139

1

C. proc. pen., criticile pot privi inclusiv încheierea judecătorului care a încuviințat/autorizat activitatea specifică culegerii de informații, acestea nu pot fi asimilate unei căi de atac a contestației, controlul ex post îmbrăcând forma unei proceduri speciale în care se evaluează legalitatea ingerinței în drepturile sau libertățile fundamentale, precum și legalitatea actelor de punere în executare. Un simplu argument ar fi acela că art. 139

1

C. proc. pen. nu face referire la activitățile specifice culegerii de informații care nu presupun restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale.

Se cuvine sublinierea că încheierea pronunțată în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, de judecătorul anume desemnat din cadrul instanței supreme, se subsumează obiectului de reglementare al acestei legi, acela al cunoașterii, prevenirii și înlăturării amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securității naționale, diferit de obiectul dispozițiilor procesual penale care reglementează mandatele de supraveghere tehnică și care urmăresc prevenirea și obținerea probelor cu privire la anumite infracțiuni expres prevăzute de lege.

Existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni (eventual contra securității naționale), mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la securitatea națională neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor.

Numai când informațiile din domeniul securității naționale privesc săvârșirea unei infracțiuni, acestea pot fi comunicate organelor de urmărire penală, conform art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991.

Textul art. 139

1

C. proc. pen. a fost edictat pentru a clarifica modul în care pot fi valorificate în dosarele penale, ca mijloace de probă, înregistrările rezultate din activitatea desfășurată de serviciile de informații.

În considerarea celor anterior expuse, în cadrul procedurii reglementate de art. 139

1

C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra legalității în sine a încheierii emise de judecătorul de drepturi și liberăți în baza Legii nr. 51/1991, dar nici nu poate fi exclusă de plano examinarea acestei încheieri prin prisma obiectului procedurii speciale analizate.

Pot exista situații în care pronunțarea în temeiul 139

1

C. proc. pen. să se realizeze, în funcție de particularitățile cauzei, în lipsa desecretizării încheierii dispuse în baza dispozițiilor Legii nr. 51/1991, posibilitate oferită de legiuitor prin alin. (6) al art. 139

1

C. proc. pen. care prevede că judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra legalității activităților din care au rezultat înregistrările furnizate într-o cauză penală, în raport cu dispozițiile legale în temeiul cărora acestea au fost autorizate și pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror alte mijloace de probă.

În speță, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți constată că organele de urmărire penală au valorificat ca mijloace de probă procesele-verbale de redare a conversațiilor telefonice (pag. 109) rezultate din înregistrările convorbirilor telefonice puse la dispoziție de D.G.P.I., autorizate prin mandatul de siguranță națională nr. x/10.05.2022 (pag. 2 și pag. 55), emis în temeiul art. 14, 15, 17 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 51/1991 și art. 12

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 506/2004, raportat la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în baza încheierii pronunțate de judecătorul anume desemnat din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a autorizat Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală de Protecție Internă să realizeze, printre altele, interceptarea și înregistrarea comunicațiilor electronice.

Analizând, în procedura prevăzută de art. 139

1

C. proc. pen., legalitatea activităților din care au rezultat înregistrările autorizate prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, efectuate în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție apreciază că, în cauză, au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea activităților specifice culegerii de informații.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară constată că, la momentul luării măsurii, judecătorul anume desemnat din cadrul Înaltei Curți a apreciat că existau date sau informații din care rezulta o amenințare la adresa securității naționale dintre cele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991 (în speță, teza referitoare la actele de aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale), efectuând și analiza testului de proporționalitate și subsidiaritate a măsurii cu scopul urmărit prin acesta, în sensul că nu existau alte posibilități pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale.

Deopotrivă, au fost respectate dispozițiile legale referitoare la emiterea mandatului subsecvent încheierii, dar și normele de competență, precum și durata desfășurării activității specifice (6 luni, de la data de 10.05.2022 până la data de 09.11.2022), existând totodată indicii ce susțineau necesitatea acestor activități.

Totodată, faptele ce fac obiectul prezentei cauze penale, încadrate în infracțiunile de efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale, prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, puteau fi subsumate autorizării interceptării și înregistrării comunicațiilor electronice și a celorlalte activități autorizate prin emiterea mandatului de siguranță națională, urmare a circumscrierii lor dispozițiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, teza referitoare la "actele de aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale".

Referitor la critica potrivit căreia din conținutul mandatului nu rezultă că la momentul emiterii actului ar fi existat indicii cu privire la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară o apreciază ca nefondată pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prioritar, judecătorul de cameră preliminară, analizând mandatul de siguranță națională nr. x/10.05.2022, constată că acesta conține toate elementele prevăzute la art. 17 alin. (1) lit. a) și c)-h) din Legea nr. 51/1991, respectiv (denumirea instanței, data, ora și locul emiterii, activitățile specifice autorizate, identitatea persoanei care este afectată de activitățile specifice, prin restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, organele care efectuează activitățile autorizate, persoanele fizice sau juridice care au obligația de a acorda sprijin la executarea activităților autorizate, precizarea locului sau a localităților în care se vor desfășura activitățile autorizate, precum și durata de valabilitate a autorizației).

Dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind conținutul mandatului, nu fac trimitere și la dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. b), respectiv date și informații din care să rezulte existența unei amenințări la adresa securității naționale, prin prezentarea faptelor și circumstanțelor care justifică măsura, sens în care judecătorul anume desemnat din cadrul Înaltei Curți nu avea obligația includerii acestor date în cadrul mandatului.

Astfel cum s-a arătat anterior, judecătorul de cameră preliminară, apreciază că, în mod corect, judecătorul anume desemnat din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 cu privire la existența unor amenințări referitoare la actele de aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale. Totodată, este de menționat în analiza legalității activităților specifice culegerii de informații, faptul că noțiunea de amenințare la adresa securității naționale nu se suprapune peste cea de infracțiune.

În ceea ce privește criticile referitoare la nelegalitatea probelor rezultate din măsurile de supraveghere dispuse în cauză, prin raportare la decizia Curții Constituționale nr. 55/2020, în vigoare de la 17 iunie 2020, pe baza căreia s-a stabilit că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu privesc înregistrările efectuate ca urmare a activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți notează că omisiunea legislativă vizând verificarea legalității înregistrărilor rezultate în urma desfășurării activității specifice culegerii de informații a fost înlăturată prin introducerea procedurii prev. de art. 139

1

C. proc. pen. care face parte din fondul activ legislativ, alin. (1) al articolului prevăzând, printre alte condiții, că înregistrările furnizate de serviciile de informații pot fi folosite ca mijloace de probă dacă informațiile se referă la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.. Inculpatul are în prezent acces în mod real și efectiv la această procedură, chiar dacă la momentul emiterii mandatului aceasta nu era reglementată.

În continuare, s-a susținut că, ignorând decizia Curții Constituționale nr. 55/2022, procurorul a utilizat în procesul penal mijloace de probă nepermise de lege, prin raportare la împrejurarea că exploatarea mijloacelor de siguranță națională s-a realizat anterior începerii urmăririi penale, prin lucrători din cadrul Ministerului Afacerilor Interne - D.G.P.I., care nu au acționat în calitate de organe de cercetare penală competente funcțional a administra probe în cadrul procesului penal.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți apreciază nefondată această critică, având în vedere că decizia Curții Constituționale nr. 55/2022 a avut ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum și a dispozițiilor art. I pct. 1 fraza a doua, ale art. II pct. 1, ale art. IV pct. 1 fraza a treia și ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, concluzionându-se că atribuirea calității de organ de cercetare penală specială S.R.I. încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 și ale art. 28 din Constituție.

Astfel, în ceea ce privește înregistrările, se poate distinge între înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit C. proc. pen. și înregistrările rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, în cadru extraprocesual penal.

În acest din urmă caz, scopul pentru care sunt utilizate activitățile întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității procesual penale deoarece Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională cuprinde dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Având în vedere aceste considerente, se notează că mandatul de siguranță națională nr. x/10.05.2022 a fost emis de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o procedură specială, diferită de cea de drept comun, respectiv în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României având ca obiectiv cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe cu scopul realizării securității naționale.

Scopul activităților întreprinse în baza dispozițiilor C. proc. pen. constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, iar obiectul excepției de neconstituționalitate (aferent deciziei Curții Constituționale nr. 55/2022), a fost reprezentat de acordarea calității de organe de cercetare penală speciale organelor S.R.I. în ceea ce privește punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza dispozițiilor C. proc. pen.

Aceste diferențe au fost semnalate chiar de către instanța de contencios constituțional în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 55/2022, paragraf 153: Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, realizarea securității naționale se înfăptuiește prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din același act normativ. Astfel, complexul de activități derulat de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale se circumscrie acestei sfere și are ca scop obținerea de informații care să asigure cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe la securitatea națională. Pe de altă parte, Curtea a observat că activitatea procesual penală este destinată constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni, identificării persoanei care a săvârșit-o, cunoașterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluționare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Așa fiind, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activitățile întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității procesual penale. Primele se axează pe cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe cu scopul realizării securității naționale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică și teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 și C. proc. pen. au finalități diferite, care se reflectă și în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor.

Deopotrivă, judecătorul de cameră preliminară reține că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, instanța de contencios constituțional a reținut că "actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale" (paragraful 34).

În analiza criticilor vizând competența funcțională a organelor de siguranță națională în activitatea de strângere a probelor, judecătorul de cameră preliminară reține că nu se va putea raporta la dispozițiile art. 142 C. proc. pen. (care sunt incidente în materia mandatului de supraveghere tehnică emis potrivit prevederilor art. 140 C. proc. pen.), ci la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, potrivit cărora: Organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale sunt: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, prin structuri interne specializate.

Astfel, realizarea propriu-zisă a activității de informații pentru asigurarea securității naționale revine Serviciului Român de Informații (S.R.I.), Serviciului de Informații Externe (S.I.E.) și Serviciului de Protecție și Pază (S.P.P.).

În cuprinsul art. 9 din Legea nr. 51/1991 se menționează că în afara organelor de stat menționate anterior, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției au de asemenea, atribuții specifice domeniilor lor de activitate și își organizează structuri de informații. Activitatea de informații desfășurată de aceste organe se va realiza în conformitate cu prevederile acestei legi și este supusă controlului exercitat de Parlamentul României.

Dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 prevăd că: Activitatea de informații pentru realizarea securității naționale se execută de Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora, iar art. 9 alin. (1) din aceeași lege: Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate, (2) Activitatea de informații a acestor organe se desfășoară în conformitate cu prevederile prezentei legi și este controlată de Parlament.

Așadar, atât timp cât lucrătorii din cadrul structurii Ministerului Afacerilor de Interne (în speță D.G.P.I.) au calitatea de organe de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, respectiv sunt lucrători specializați în cadrul acestui minister, nu se identifică niciun viciu de legalitate care să afecteze probele invocate de apărare.

Deopotrivă, nici criticile referitoare la nelegalitatea obținerii mijloacelor de probă în prezenta cauză, în lipsa unui proces penal în curs, nu sunt întemeiate, având în vedere că autorizarea activităților specifice culegerii de informații și emiterea mandatului pot fi dispuse și anterior începerii urmăririi penale, tocmai prin raportare la scopul reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, constând în cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din același act normativ.

Ca atare, având în vedere aceste dispoziții speciale care se aplică în situațiile strict reglementate de lege, dispozițiile de drept comun referitoare la obligația instituită în sarcina organelor judiciare de a începe urmărirea penală prealabil administrării probelor [prev. de art. 306 alin. (3) C. proc. pen.), nu sunt incidente în prezenta procedură.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpatul A., care a învederat că nu a avut acces la încheierea de autorizare emisă de judecătorul desemnat din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a putea verifica dacă descrierea faptelor și circumstanțelor avute în vedere au justificat măsurile dispuse, respectiv dacă din datele și informațiile expuse rezulta existența unei amenințări la adresa securității naționale, în condițiile în care singurul document declasificat este mandatul de siguranță națională nr. x/10.05.2022.

În plus, nu a putut verifica nici existența unei eventuale incompatibilități a judecătorului care a soluționat cauza în primă instanță în procedura de față.

Tocmai de aceea, judecătorul de cameră preliminară era obligat să facă demersuri în vederea declasificării încheierii de autorizare, în considerarea art. 345 alin. (1

1

) din C. proc. pen. și a Deciziei nr. 55/2020 a Curții Constituționale, verificarea legalității mandatului de siguranță națională neputându-se realiza fără o analiză efectivă a acesteia.

Contestatorul a mai arătat că judecătorul de cameră preliminară nu a realizat controlul de legalitate al mandatului de siguranță națională în sensul Deciziei nr. 55/2020 a Curții Constituționale, control care presupunea în mod necesar verificarea existenței și a conținutului datelor și informațiilor care au stat la baza solicitării.

Or, în cauză nu a existat o amenințare reală și iminentă pentru securitatea națională, mandatul de siguranță națională fiind emis în scopul strângerii de probe pentru tragerea la răspundere penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 78/2000. Relevant în acest sens este faptul că actele premergătoare, cât și urmărirea penală efectuată în cauză nu au evidențiat un minim de indicii privind un risc de destructurare din interior a Inspectoratului de Poliție Dolj - Serviciul Rutier sau orice altă faptă ce ar fi putut constitui o amenințare directă la siguranța națională, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova prevalându-se formal și fraudulos de dispozițiile art. 3 pct. f) teza finală din Legea nr. 51/1991 pentru a induce în eroare judecătorul învestit cu emiterea mandatului.

În altă ordine de idei, contestatorul a criticat încheierea atacată susținând că în cauză nu s-a clarificat în ce măsură fapta ce face obiectul acuzației se încadrează în "acte de aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale", lipsind descrierea faptelor concrete care au relevat existența unui astfel de risc. Or, infracțiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 78/2000 nu poate constitui o astfel de amenințare, contestatorul menționând în acest sens că "nu orice infracțiune poate fi transformată într-o amenințare la adresa securității naționale", sens în care a evocat Deciziile nr. 91/2018 și nr. 802/2018 ale Curții Constituționale.

În fine, contestatorul a solicitat să se constate nelegalitatea utilizării informațiilor obținute în baza mandatului de siguranță națională nr. x/10.05.2022, în aplicarea Deciziei nr. 55/2022 a Curții Constituționale.

La termenul de dezbateri, cu titlu suplimentar, contestatorul a invocat ca motiv de contestație și faptul că încheierea atacată a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor legale privind citarea, în contextul în care a fost citat doar contestatorul, iar nu și coinculpatul D..

Analizând încheierea atacată prin prisma dispozițiilor art. 139

1

alin. (8) cu referire la alin. (4) și la alin. (2) al aceluiași articol din C. proc. pen. și în limitele devolutive prevăzute de art. 347 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 2 Judecători de Cameră Preliminară constată contestația formulată ca nefiind fondată, pentru următoarele considerente:

Se impune analizarea cu prioritate a motivului de contestație ce antamează însăși procedura în urma căreia s-a pronunțat încheierea atacată și care vizează o soluție de trimitere spre rejudecare.

Cu privire la lipsa de procedură cu coinculpatul D., Înalta Curte - Completul de 2 Judecători de Cameră Preliminară constată că inculpatul A. nu justifică niciun interes în invocarea acesteia, neputând pretinde încălcarea unor drepturi procesuale proprii.

Totodată, în condițiile în care cererea ce face obiectul prezentei cauze a fost formulată în cursul procedurii de cameră preliminară exclusiv de contestator, acesta este singura persoană care justifică un interes procesual având în vedere că, în procedura reglementată de art. 139

1

din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți este legal învestit exclusiv cu soluționarea cererii formulate în procedura de cameră preliminară ce se derulează la instanța sesizată, fără a putea avea în vedere eventuale alte cereri formulate de alte părți rechizitoriu, chestiune pe care o vom detalia în cele ce urmează.

Ca atare, în concret, nu există drepturi procesuale care să reclame citarea coinculpatul D. în această procedură.

Cât privește celelalte critici, cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că procedura reglementată de art. 139

1

din C. proc. pen. a fost introdusă prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, fiind adoptată - așa cum se menționează și în expunerea de motive a actului normativ, urmare a Deciziei nr. 55/2020 a Curții Constituționale prin care s-a stabilit că, "dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991".

Ca atare, interpretarea teleologică a normei procesual penale incidente trebuie circumscrisă în mod necesar considerentelor deciziei amintite, general obligatorii în măsura în care fundamentează dispozitivul, în cuprinsul cărora s-a argumentat, în esență, că utilizarea ca mijloace de probă a acestor înregistrări este neconstituțională dată fiind lipsa unei proceduri de verificare a legalității acestora. Astfel, s-a reținut că "reglementarea posibilității conferirii calității de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului nu este însoțită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalității acestora în condiții de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilității conferirii calității de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate. Or, lipsa de claritate și previzibilitate a cadrului normativ incident în materia contestării legalității înregistrărilor - mijloc de probă - ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal și lipsit de efectivitate, cu consecința încălcării drepturilor și a libertăților fundamentale prevăzute de Constituție. Or, conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora. Astfel, conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfășurării activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoțită de o procedură clară și explicită referitoare la verificarea legalității acestui element...(...)... Așa fiind, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent și previzibil aplicabil în cazul contestării legalității mijloacelor de probă obținute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de claritate și previzibilitate a procedurii contestării legalității administrării probelor determină lipsa de eficiență a acesteia cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil".

Astfel, procedura instituită de art. 139

1

din C. proc. pen. este reglementată ca un remediu procesual menit să supună evaluării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii, conformitatea activității culegerii de informații realizate de alte organe decât cele de urmărire penală cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței supreme nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată, pe de o parte, la dispozițiile legale care reglementează activitatea de strângere de informații, în speță Legea nr. 51/1991 și, pe de altă parte, la conținutul cererii formulate de persoana care pretinde încălcări ale unor dispoziții legale reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul actului normativ menționat, prin prisma normelor procesual penale ce instituie sancțiunea nulității.

Specificitatea acestei proceduri, reglementată ca un control a posteriori de legalitate, determină și o altă limitare intrinsecă, respectiv aceea că remediul procesual analizat nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către judecătorul anume desemnat de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție care a soluționat propunerea de autorizare a unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului și care, contrar alegațiilor contestatorului, nu îndeplinește funcția judiciară echivalentă judecătorului de drepturi și libertăți, ci o funcție distinctă, specifică, a cărei exercitare se realizează exclusiv în considerarea legii speciale aplicabile, iar nu a C. proc. pen., cu toate consecințele ce decurg din aceasta în privința analizei de legalitate.

Astfel, norma ce instituie procedura de verificare a legalității nu conferă judecătorului de cameră preliminară sesizat în temeiul art. 139

1

din C. proc. pen. competența de a reevalua chestiunea existenței unei amenințări la adresa securității naționale a României, dintre cele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, chestiune ce antamează temeinicia, iar nu legalitatea actelor emise de judecătorul anume desemnat, asupra căreia acesta din urmă are competență exclusivă, statuările sale sub acest aspect fiind definitive atât timp cât legea procesual penală nu prevede posibilitatea reevaluării lor. Interpretarea contrară ar fi una extensivă fără fundament legal, având în vedere că procedura penală este guvernată de principiul legalității. În plus, o astfel de interpretare ar exceda scopului urmărit de legiuitor, acela de a conferi persoanei interesate dreptul de a cere un control de legalitate al activităților din care au rezultat înregistrările realizate în baza mandatului de siguranță națională, fără a transforma însă acest control într-o cale de atac integral devolutivă împotriva încheierii pronunțate de judecătorul anume desemnat de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. De altfel, acesta este și motivul pentru care împotriva încheierii de verificare a legalității pronunțată de judecătorul de cameră preliminară competent s-a prevăzut posibilitatea exercitării căii de atac a contestației.

Așadar, în procedura instituită de art. 139

1

din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu judecă o cale de atac integral devolutivă împotriva modului de soluționare a propunerii de autorizare a unor activități specifice de culegere de informații, ci verifică numai dacă activitățile din care au rezultat mijloacele de probă folosite în procesul penal respectă, din punct de vedere al dreptului, normele ce guvernează această activitate.

În acest sens, se reține că, potrivit art. 139

1

alin. (1) și (2) din C. proc. pen., înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări, iar legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică, după caz: a) în procedura de cameră preliminară; b) în procedura plângerii împotriva soluției de clasare, în condițiile art. 341 alin. (7); c) în procedura prevăzută la art. 139

2

.

În conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, în cazul în care s-au formulat cereri și excepții ori, după caz, judecătorul de cameră preliminară a ridicat din oficiu excepții cu privire la înregistrările rezultate din activitățile autorizate, acesta sesizează prin încheiere Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea verificării legalității acestor activități.

În ce privește limitele în care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înalta Curte de Casație și Justiție este învestit a analiza legalitatea actelor și activităților respective, dispozițiile art. 139

1

alin. (6) din C. proc. pen. dispun expres "Ținând seama de cererile și excepțiile formulate și luând concluziile procurorului, precum și ale părților și persoanei vătămate, dacă sunt prezente, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță, prin încheiere, asupra legalității activităților din care au rezultat înregistrările, în raport cu dispozițiile legale în temeiul cărora acestea au fost autorizate și pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror alte mijloace de probă. Prevederile art. 345 alin. (1

1

) și (1

2

) se aplică în mod corespunzător".

De asemenea, alin. (8) al aceluiași articol prevede explicit că în contestație se aplică în mod corespunzător "dispozițiile alin. (4) - (6), precum și cele ale art. 347 alin. (4)". Or, dispozițiile art. 347 alin. (4) din C. proc. pen. trasează limitele devolutive astfel:

"În soluționarea contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută."

Ca atare, obiectul prezentei contestații se circumscrie exclusiv cererilor adresate judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, privind legalitatea activităților s