Decizia nr. 312 din 22 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 301/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăguşin, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă în Dosarul nr. 839/99/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 15 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 839/99/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu asupra următoarelor chestiuni de drept: Plafonările sporurilor permanente şi nepermanente reglementate de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, instituite prin art. I pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, art. I alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi în situaţia în care angajatul trece din gradaţia 0 în gradaţia 1 ori din gradaţia 1 în gradaţia 2 sau această schimbare a gradaţiei are semnificaţia trecerii angajatului pe o altă funcţie sau în alte condiţii de activitate? În interpretarea art. 8 alin. (1) şi (4), art. 11, art. 12 alin. (1) din Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, cu modificările şi completările ulterioare, este posibilă calcularea sporului pentru condiţii de muncă prevăzut de lit. A pct. 9 din anexa nr. 2 la regulamentul-cadru, proporţional cu întreg programul de lucru al unui angajat? II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2020) ” Art. I. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (…)

La articolul 34, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: ” (2) Începând cu luna ianuarie 2020, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2019, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.»” 9. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată prin Legea nr. 274/2022 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020) ” Art. I. – (…) (3) În anul 2021, începând cu luna ianuarie, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2020, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.” 10. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021) ” Art. I. – (…) (5) În anul 2022, începând cu data de 1 ianuarie, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2021, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.” 11. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022) ” Art. I. – (…) (5) În anul 2023, începând cu data de 1 ianuarie, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2022, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.” 12. Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018) ” Art. 8. – (1) Sporurile pentru condiţii de muncă se acordă corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă prevăzute în regulamentul-cadru. (…) (4) Sporul prevăzut în anexa nr. 2 la articolul unic lit. A pct. 9 teza a II-a, acordat pentru situaţia de risc epidemiologic determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, nu se poate acorda cumulat cu alte sporuri pentru condiţii de muncă deosebit de periculoase. În situaţia în care, pentru activitatea desfăşurată în cadrul programului normal de lucru, ar putea fi acordate sporuri pentru condiţii de muncă ce nu se pot cumula, personalul va beneficia de sporul al cărui cuantum este mai mare. (…) Art. 11. – Cuantumul sporului se stabileşte prin aplicarea cotei procentuale asupra salariului de bază din luna respectivă, corespunzător timpului efectiv lucrat la locurile de muncă prevăzute în anexele la prezentul regulament-cadru. Art. 12. – (1) Nominalizarea personalului care beneficiază de spor pe locuri de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului, precum şi condiţiile de acordare se stabilesc de ordonatorul de credite, cu consultarea sindicatelor reprezentative la nivel de unitate/sindicatelor afiliate la o federaţie reprezentativă pe grup de unităţi/sector sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor, în limita prevederilor din prezentul regulament-cadru.” Anexa nr. 2 la Regulamentul-cadru – Mărimea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase acordat în baza prevederilor art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare: ” Articol unic. – Personalul care îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebit de periculoase beneficiază de sporul prevăzut la art. 7 alin. (1) lit. b) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează: A. Spor de la 55% până la 85% din salariul de bază: (…) 9. personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare care participă efectiv la aplicarea măsurilor de limitare a unor epidemii deosebit de grave şi altele asemenea stabilite de Ministerul Sănătăţii şi declarate prin ordin. Pe durata situaţiilor de risc epidemiologic şi biologic prevăzute la art. 6 lit. a), c) şi d) din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în contextul riscului epidemiologic determinat de răspândirea virusului SARS-CoV-2 pe teritoriul României, pentru personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare publice sau din structurile acestora, după caz, inclusiv pentru personalul de specialitate din structurile paraclinice medico-sanitare, implicat direct în transportul, recoltarea probelor biologice/testarea rapidă, evaluarea, diagnosticarea şi tratamentul pacienţilor suspecţi şi confirmaţi cu COVID-19, mărimea sporului este de la 55% până la 85% din salariul de bază;”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă la 15 februarie 2023, astfel cum a fost modificată, reclamanta I.M. a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Municipal de Urgenţă Roman, solicitând: – recalcularea şi plata, începând cu 1 martie 2020 şi până la 31 decembrie 2021, a diferenţei dintre sporurile permanente cuvenite, calculate în raport cu salariul maxim stabilit în baza art. 38 alin. (3) lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), conform gradaţiei avute, şi sporurile efectiv plătite, diferenţe actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală la momentul plăţii efective; – recalcularea şi plata, începând cu 1 martie 2020 şi până la zi, a diferenţei dintre sporurile nepermanente cuvenite, raportate la o bază de calcul stabilită potrivit prevederilor art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 conform gradaţiei cuvenite, şi sporurile efectiv plătite, calculate în raport cu salariul de la 1 ianuarie 2018, fără ca acesta să mai fie actualizat conform prevederilor legale la reîncadrare, diferenţe actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală la momentul plăţii efective; – plata diferenţei dintre sporul de pericol deosebit în cuantum de 75% începând cu luna iulie 2020 şi până la 60 de zile de la data încetării stării de alertă, calculat proporţional cu întreg timpul lucrat în condiţii vătămătoare – respectiv întreg programul de lucru -, şi sporul efectiv plătit, sumă actualizată la momentul plăţii cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În susţinere s-a arătat că reclamanta este salariata pârâtului Spitalul Municipal de Urgenţă Roman, având în prezent funcţia de asistent medical principal, nivel de studii postliceale, gradaţia 2, în cadrul Unităţii de primiri urgenţe (U.P.U.).

La data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, reclamanta avea gradaţia 0, începând cu luna ianuarie 2020 a promovat în gradaţia 1, iar la 1 ianuarie 2022 a dobândit gradaţia 2, pârâtul aplicând greşit valorile de referinţă pentru calculul sporurilor permanente şi nepermanente. În privinţa sporului de pericol deosebit, reclamanta a învederat că acesta a fost acordat ocazional, fără a fi avut în vedere timpul efectiv lucrat în condiţiile de risc deosebit.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a menţionat că litigiul are legătură cu „stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice”, de vreme ce se solicită să se recalculeze şi să se plătească o serie de drepturi salariale către un angajat al unui spital public, atât prin cererea introductivă, cât şi prin cea completatoare.

Verificând şi îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni reale de drept, instanţa de trimitere a apreciat că este necesar a se lămuri dacă în privinţa sporurilor permanente plafonarea instituită prin art. I pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2020, care modifică art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, se aplică şi în situaţia în care angajatul trece din gradaţia 0 în gradaţia 1 sau dacă această trecere are semnificaţia trecerii angajatului pe o altă funcţie sau în alte condiţii de activitate.

În ceea ce priveşte sporurile nepermanente, a constatat aceeaşi problemă de drept, dar prin raportare la toate dispoziţiile succesive care au „îngheţat” salariul de bază de referinţă ca fiind cel din decembrie 2018 – art. I pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2020, art. I alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022.

În privinţa sporului de pericol deosebit în cuantum de 75%, instanţa de trimitere a reţinut că este posibil ca problema să fie în realitate una de fapt, decurgând din calcularea sporului prin raportare la întregul program de lucru, dacă modul de organizare a spitalului şi, implicit, de expunere la pericolul în discuţie presupune acest lucru.

În fine, completul de judecată al instanţei de trimitere a subliniat că şi ultima condiţie de admisibilitate este îndeplinită, de vreme ce chestiunea de drept nu a fost identificată printre cele deja soluţionate de instanţa supremă ori care s-ar afla în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctele de vedere ale părţilor sunt cele ce rezultă din cererea de chemare în judecată şi întâmpinare. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că plafonările instituite prin art. I pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2020, art. I alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 se aplică şi în situaţia în care angajatul trece din gradaţia 0 în gradaţia 1 ori din gradaţia 1 în gradaţia 2, deoarece această schimbare a gradaţiei nu are semnificaţia trecerii angajatului pe o altă funcţie sau în alte condiţii de activitate.

În opinia sa, schimbarea gradaţiei nu presupune schimbarea funcţiei sau a condiţiilor de activitate, astfel încât se impun plafonările reglementate de actele normative menţionate fie că este vorba despre sporuri permanente, fie că se pune problema sporurilor nepermanente.

În privinţa sporului de pericol deosebit în cuantum de 75%, instanţa de trimitere a considerat că dispoziţiile legale în discuţie presupun că, teoretic, sporul respectiv poate fi acordat prin raportare la întregul program de lucru, doar dacă se poate considera că angajatul este expus condiţiilor la care se raportează sporul pe întreaga durată a acestuia. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Constanţa, Alba Iulia şi Cluj au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării, iar curţile de apel Iaşi şi Bucureşti, precum şi Tribunalul Buzău au transmis puncte de vedere teoretice asupra aceloraşi chestiuni.

Cu privire la prima chestiune de drept s-au conturat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie majoritară, susţinută de Curtea de Apel Bucureşti şi tribunalele arondate, de Curtea de Apel Iaşi şi tribunalele arondate şi de Tribunalul Buzău, s-a apreciat că plafonările instituite prin art. I pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2020, art. I alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 se aplică şi în situaţia în care angajatul trece din gradaţia 0 în gradaţia 1 ori din gradaţia 1 în gradaţia 2.

S-a argumentat că această schimbare a gradaţiei nu are semnificaţia trecerii angajatului pe o altă funcţie sau în alte condiţii de activitate, astfel încât se impun plafonările reglementate de actele normative menţionate fie că este vorba despre sporuri permanente, fie că se pune problema sporurilor nepermanente.

Într-o a doua opinie, susţinută de Curtea de Apel Constanţa într-o singură hotărâre judecătorească, s-a argumentat că, în raport cu dispoziţiile art. 10 din Legea-cadru nr. 153/2017, din punct de vedere salarial, gradaţia este un element al funcţiei, astfel că nu se poate susţine că un funcţionar ocupă aceeaşi funcţie dacă a trecut în altă gradaţie a funcţiei.

Cu privire la a doua chestiune de drept au exprimat puncte de vedere Curtea de Apel Bucureşti şi tribunalele arondate, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Iaşi şi tribunalele arondate.

În esenţă, s-a apreciat că sporul pentru condiţii de muncă prevăzut de lit. A pct. 9 din anexa nr. 2 la regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 poate fi acordat efectiv prin raportare la întregul program de lucru al angajatului, numai dacă se poate stabili că respectivul salariat este expus condiţiilor în raport de care se acordă acesta, pe întreaga durată a prestării activităţii profesionale, într-un anumit interval de timp, acest aspect urmând a fi stabilit în baza materialului probator administrat în fiecare cauză, pornind de la evidenţa internă a angajatorului.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu au fost identificate hotărâri care să vizeze interpretarea dispoziţiilor relevante din cuprinsul chestiunii de drept. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale care să prezinte relevanţă pentru chestiunea de drept ce face obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; art. 2 alin. (1) statuează următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că prezenta sesizare îndeplineşte primele două cerinţe de admisibilitate, precum şi pe cea de-a patra.

Astfel, obiectul judecăţii priveşte plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în primă instanţă, fiind pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Iaşi.

Totodată, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a statuat anterior asupra acesteia la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte însă condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, analizând cele statuate anterior în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se constată că aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: „(…) punctul de vedere al instanţei trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu.”

Rolul completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, sigur şi categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare.

Aşadar, dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, devin imperative/obligatorii numai în situaţia în care instanţa verifică şi constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Actul normativ în discuţie nu scuteşte instanţa de judecată de a verifica îndeplinirea condiţiei de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept veritabile/dificile.

În cauză, în cadrul primei întrebări instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dezlege dacă plafonările sporurilor permanente şi nepermanente prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, instituite prin actele normative adoptate anual în domeniul salarizării, sunt aplicabile şi în cazul în care angajatul trece dintr-o gradaţie în alta sau dacă această trecere are semnificaţia schimbării funcţiei sau a condiţiilor de activitate.

Exprimându-şi punctul de vedere, prima instanţă a evocat dispoziţiile art. 7 lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora gradaţia reprezintă salariul de bază corespunzător funcţiei, acordat în raport cu vechimea în muncă, şi pe cele ale art. 10 alin. (4) din aceeaşi lege-cadru, din care rezultă că schimbarea gradaţiilor presupune doar trecerea unei anumite perioade de timp, fără legătură cu funcţia sau condiţiile de activitate. Acest raţionament a condus instanţa de trimitere la concluzia că schimbarea gradaţiei nu presupune reîncadrarea, respectiv schimbarea funcţiei sau a condiţiilor de activitate, astfel că se impun plafonările reglementate de actele normative menţionate atât în cazul sporurilor permanente, cât şi al celor nepermanente.

Se constată, aşadar, că în încheierea de sesizare nu a fost indicată o dificultate de interpretare a normelor incidente, ci a fost expus un raţionament clar, care se regăseşte, de altfel, şi în opiniile exprimate de majoritatea instanţelor din ţară. Simpla contestare de către reclamantă a modului de calcul al sporurilor ce i se cuveneau, la trecerea de la o gradaţie la alta, fără a fi prezentată o interpretare a textelor de lege care să îi susţină opinia şi să contureze o dificultate a completului de a-şi însuşi un anumit raţionament, nu poate determina declanşarea mecanismului instituit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Din modul în care este formulată sesizarea se constată că instanţa de trimitere nu a invocat o chestiune de interpretare a textelor de lege incidente în cauză, ci a solicitat o îndrumare pentru a gestiona soluţionarea litigiului, deşi interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei sunt atributul său exclusiv.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, completul de judecată este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară, iar încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia acestuia asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Prin urmare, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului său de vedere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept, a cărei dezlegare o solicită instanţei supreme, este una reală, având vocaţie de a convinge, şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării.

Se mai impune a fi notat că ceea ce este definitoriu pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete un caracter coerent şi unitar.

O astfel de dificultate de interpretare a normei nu a fost invocată de instanţa de trimitere. Mai mult, pentru soluţionarea cauzei, aceasta avea la dispoziţie şi jurisprudenţa anterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care oferă linii directoare în privinţa aplicării normelor invocate în cauză.

Astfel, prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, pronunţându-se asupra interpretării şi aplicării prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat următoarele: ” 110. În concret, reîncadrarea se realizează prin numirea/încadrarea personalului pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38 din Legeacadru nr. 153/2017. 111. Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că reîncadrarea la care se referă art. 36 nu are ca efect schimbarea calităţii personalului din numit sau încadrat, după caz, în personal reîncadrat. În consecinţă, după realizarea acestei operaţiuni, cei reîncadraţi îşi păstrează calitatea obţinută, în condiţiile legii, de personal numit/încadrat şi nu se transformă într-un nou tip de personal, «reîncadrat».”

Cât priveşte caracterul plafonat al sporurilor prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, prin Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: ” 103. Interpretarea sistematică, logică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 38 alin. (2), (3), (4) şi (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind aplicarea etapizată a legii, în corelare cu prevederile art. 23 din aceeaşi lege şi cu prevederile actelor normative mai sus prezentate conduce la concluzia că, deşi salariile de bază ale personalului plătit din fonduri publice au crescut etapizat, prin raportare la ipotezele de aplicare în timp a Legii-cadru nr. 153/2017, până la atingerea valorii nominale a salariilor de bază conform anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, sporurile şi celelalte categorii de elemente ale sistemului de salarizare ce fac parte din salariul brut, inclusiv sporul pentru condiţii de muncă, ce interesează prezenta cauză, au rămas plafonate întrucât, prin legile anuale de salarizare, nivelul acestora s-a raportat la anul precedent, posibilitatea ordonatorilor de credite de a le majora şi de a le acorda în alte limite fiind suspendată succesiv prin dispoziţiile legale anterior menţionate. 104. În condiţiile în care plafonarea sporurilor s-a produs prin voinţa legiuitorului exprimată explicit în cuprinsul actelor normative adoptate anual în domeniul salarizării, iar dispoziţiile speciale ale acestora au în vedere, cu caracter general, sporurile, indemnizaţiile, compensaţiile, primele şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, enumerarea fiind exhaustivă şi nu limitativă, fără a face vreo distincţie nici din perspectiva destinatarilor acestor norme, înseamnă că ele sunt general aplicabile, pentru toate categoriile de drepturi salariale mai sus menţionate şi pentru toate categoriile de personal plătite din fonduri publice. (…) 114. Dat fiind specificul sporului în discuţie, anume sporul pentru condiţii de muncă, stabilirea sensului sintagmei îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii impune raportarea la dispoziţiile Regulamentului-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017 care reglementează modalitatea de stabilire a locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete, precum şi a condiţiilor de acordare a sporului pentru condiţii de muncă pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare «Administraţie» din administraţia publică centrală, interpretarea coroborată a acestor prevederi legale conducând la concluzia că reperul avut în vedere de către legiuitor atunci când a condiţionat menţinerea, începând cu 1 ianuarie 2024, a cuantumului sporului pentru condiţii de muncă la nivelul celui acordat pentru luna decembrie 2023 de împrejurarea ca personalul să îşi desfăşoare activitatea în aceleaşi condiţii, l-au constituit, în esenţă, condiţiile de la locul de muncă, mai precis factorii de risc pentru sănătate, iar nu condiţiile salariale.”

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 104 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 6 februarie 2025, s-au statuat următoarele: ” 178. Voinţa legiuitorului, exprimată explicit în actele normative adoptate anual în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, a fost aceea de a plafona cuantumul sporurilor prin raportare la nivelul acordat în luna decembrie 2018, măsură menţinută pentru întregul interval 2019-2024. Normele juridice de plafonare au caracter general, fără a face distincţie în funcţie de personalul bugetar beneficiar, fără a se face referire la un anumit spor, indicându-se categoria generică a sporurilor, şi fără a fi reliefată vreo raţiune care să justifice un regim derogatoriu în privinţa sporului pentru condiţii de muncă.”

Constatând, potrivit celor expuse anterior, că prima întrebare adresată de instanţa de trimitere nu priveşte interpretarea unor norme de drept neclare sau lacunare, se constată că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate enunţate anterior.

Cât priveşte cea de-a doua întrebare, aceasta a avut în vedere interpretarea art. 8 alin. (1) şi (4), a art. 11 şi a art. 12 alin. (1) din regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, în sensul de a se stabili dacă este posibilă calcularea sporului pentru condiţii de muncă prevăzut de lit. A pct. 9 din anexa nr. 2 la regulamentul-cadru, proporţional cu întreg programul de lucru al unui angajat.

Exprimându-şi punctul de vedere, prima instanţă a considerat că dispoziţiile legale în discuţie permit, teoretic, acordarea sporului prin raportare la întreg programul de lucru doar dacă se poate considera că angajatul este expus condiţiilor la care se raportează sporul pe întreaga durată a acestuia.

Aceeaşi opinie teoretică, susţinută şi de câteva hotărâri judecătoreşti, a fost exprimată şi de celelalte instanţe din ţară.

Se constată, aşadar, că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanţa de trimitere însăşi a reţinut că dispoziţiile legale invocate de reclamantă ca temei al acţiunii sale nu sunt, în principiu, dificil de interpretat, deoarece sporul pretins de reclamantă poate fi acordat cât timp angajatul este expus condiţiilor la care se raportează sporul. Totodată, a reţinut instanţa de trimitere faptul că analiza temeiniciei acţiunii ţine exclusiv de probatoriul administrat şi de situaţia particulară a reclamantei, iar nu de interpretarea textelor legale ce reglementează sporul pretins de aceasta.

Din această perspectivă se reţine că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Aşadar, se constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii. Astfel, premisa de la care instanţa de trimitere porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării îşi găseşte izvorul în starea de fapt particulară în care se află reclamanta şi care are legătură cu faptul că, printr-un act administrativ intern al Spitalului Municipal de Urgenţă Roman, s-au stabilit, în limitele impuse de Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 şi, ulterior, de Hotărârea Guvernului nr. 1.035/2020 privind modificarea şi completarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, sporurile cuvenite fiecărui sector de activitate în parte, respectiv, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în sectorul COVID-19 din cadrul Spitalului Municipal de Urgenţă Roman. Or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară şi nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme, întrucât ar fi afectată independenţa judecătorului fondului cauzei.

În aceste condiţii, sesizarea instanţei supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrisă situaţiei factuale specifice reclamantei, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării şi în privinţa celei de-a doua întrebări.

În considerarea argumentelor expuse, rezultă că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.