Decizia nr. 339 din 29 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 187/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăguşin, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.013/109/2023*.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la termenul anterior dosarul a fost amânat în vederea redactării şi publicării Deciziei nr. 143 din 5 mai 2025 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 20 iunie 2025, iar pentru termenul de astăzi a fost refăcut raportul şi depus la dosar, fiind comunicat şi părţilor. Părţile au transmis la dosar puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 14 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 2.013/109/2023*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat şi la principiile reglementate de art. 6 din acelaşi act normativ, dar şi la modalitatea de salarizare a funcţionarilor publici din cadrul parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, stabilirea nivelului de salarizare a acestor funcţionari publici se poate realiza la nivelul salariului maxim aflat în plată pentru o funcţie similară (aceeaşi funcţie/grad/treaptă/gradaţie), din cadrul tuturor parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, prin luarea în considerare a drepturilor de natura suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază brut lunar şi a suplimentului treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază brut lunar, drepturi acordate prin hotărâri judecătoreşti unor persoane aflate în aceeaşi situaţie de încadrare profesională şi care exercită aceleaşi atribuţii, cu trimitere şi la art. 90 2 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare”. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017):

Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 567/2004):

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Argeş – Secţia civilă, reclamantul Sindicatul Proeresis MP, în numele mai multor membri de sindicat, a solicitat obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava la recalcularea salariului de bază brut lunar şi a celorlalte drepturi aferente, cu luarea în considerare a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti altor funcţionari publici din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază brut lunar şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază brut lunar, începând cu 9 aprilie 2015, raportat şi la data începerii activităţii în cadrul pârâţilor, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 83/2014), şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 57/2015), şi în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu ale fiecărui reclamant – membru de sindicat. Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumelor constând în diferenţa dintre drepturile salariale astfel stabilite şi drepturile salariale încasate efectiv, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu adăugarea dobânzii legale penalizatoare şi remuneratorie, de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâţilor la emiterea deciziei în sensul punerii în aplicare a celor solicitate.

În esenţă, a arătat că există, la nivelul familiei ocupaţionale, funcţionari publici, angajaţi ai unităţilor de parchet şi membri ai Sindicatului Proeresis MP din Piteşti, care au beneficiat de majorările reprezentate de suplimentul postului şi suplimentul treptei începând cu 1 ianuarie 2010 şi în continuare, prin punerea în aplicare a legilor succesive de salarizare.

În condiţiile în care la 9 aprilie 2015 existau funcţionari publici în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, şi chiar în cadrul aceleiaşi instituţii publice, care beneficiau de drepturile salariale menţionate în precedent, în condiţiile art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 şi ale art. 3 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Curtea Constituţională a României, a apreciat că se impune salarizarea membrilor de sindicat reprezentaţi, la acest nivel maxim de salarizare.

Pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 313 din data de 10 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la 24 august 2023 cu nr. 2.013/109/2023.

Prin Încheierea de şedinţă din 2 noiembrie 2023, instanţa a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta fiind angajatorul reclamantului G.C.

Pentru termenul de judecată din 7 decembrie 2023, reclamanţii au depus la dosar note de şedinţă prin care au solicitat admiterea acţiunii formulate la 4 iunie 2021, pe care au restrâns-o sub aspectul obiectului acesteia, respectiv sub aspectul perioadei vizate de cerere, care este 9 aprilie 2015-12 aprilie 2020.

Prin Sentinţa civilă nr. 857 din 21 decembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.013/109/2023 s-a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; s-a respins ca fiind prescrisă cererea pentru intervalul 9.04.2015-3.06.2018, iar pentru intervalul 4.06.2018-12.04.2020 s-a respins cererea, ca nefondată.

Prin Încheierea de şedinţă pronunţată la 17 ianuarie 2024 de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.013/109/2023 s-a dispus admiterea sesizării din oficiu şi îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta din 21 decembrie 2023.

Împotriva Sentinţei nr. 857/2023 şi a Încheierii de îndreptare din 17 ianuarie 2024 au formulat recurs reclamanţii.

Prin Decizia nr. 325 din 13 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Suceava s-a admis recursul, s-a casat în parte sentinţa recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu privire la pretenţiile recurenţilor-reclamanţi pentru intervalul 4.06.2018-12.04.2020.

Pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal dosarul a fost reînregistrat la 21 iunie 2024 cu nr. 2.013/109/2023*.

La 23 septembrie 2024, reclamanţii au formulat note de şedinţă, arătând că prin Ordinul nr. 569 din 21.04.2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv prin Decizia nr. 48 din 26.04.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava le-au fost recunoscute cele două sporuri de 25% (suplimentul postului) plus 25% (suplimentul treptei de salarizare), de la 12 aprilie 2020.

La 10 octombrie 2024, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note de şedinţă, menţionând că în cauză sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009.

La termenul din 14 noiembrie 2024, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a suspendat judecata până la soluţionarea sesizării. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a menţionat că obiectul litigiului constă în calculul drepturilor salariale – drepturi băneşti solicitate de reclamanţi şi a subliniat faptul că asupra problemei de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii au apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pârâţii nu au exprimat un punct de vedere. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Tribunalul Suceava nu a formulat un punct de vedere referitor la chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, motivat de împrejurarea că sesizarea nu este din iniţiativa instanţei şi pentru a nu se antepronunţa. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În raport cu conţinutul întrebării adresate instanţei supreme, nu s-a apreciat necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la orientarea/orientările conturată/conturate în cadrul practicii judiciare a acestora asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării în cauza pendinte şi nici a Ministerului Public în legătură cu existenţa, în lucru, a unei propuneri pentru promovarea unui recurs în interesul legii. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 143 din 5 mai 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 20 iunie 2025, a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, art. 30 alin. (5) şi (6) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, art. II art. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare, art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, stabileşte că: Egalizarea salariilor la nivel maxim nu poate include în salariul plătit sumele corespunzătoare drepturilor privind suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare reglementate de dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recunoscute altor funcţionari cu funcţii similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti.” Prin aceeaşi decizie a fost respinsă, în rest, ca inadmisibilă, sesizarea privind chestiunea de drept: „dacă dispoziţiile art. 2.523 din Codul civil se interpretează în sensul că dreptul la acţiunea de stabilire a salariilor la nivel maxim se naşte de la momentul în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti de lămurire a dispozitivului/actele administrative care au recunoscut salariul maxim aflat în plată în raport cu care se face compararea sau dreptul la acţiune se naşte de la momentul încasării salariilor”. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri asupra constituţionalităţii textelor de lege supuse interpretării, respingând excepţiile de neconstituţionalitate ridicate (de exemplu, Decizia nr. 329 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1300 din 29 decembrie 2020, şi Decizia nr. 185 din 4 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 20 iulie 2023). X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei problemei de drept, se impune o lămurire cu privire la normele supuse interpretării în cadrul sesizării. Astfel, se constată că, în cuprinsul întrebării adresate, instanţa de trimitere a menţionat în mod eronat art. 6 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în condiţiile în care acest articol nu cuprinde mai multe alineate.

În acest context, analiza sesizării se va realiza prin raportare la conţinutul integral al art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Temeiul sesizării îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, ” (…) prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În acest context normativ, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv obligarea la emiterea actelor administrative sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând întrunirea acestor cerinţe legale, în raport cu elementele sesizării, se constată că acestea se regăsesc numai parţial.

Primele două condiţii legale sunt îndeplinite, cauza în care s-a formulat sesizarea aflându-se pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu o acţiune având ca obiect drepturi salariale, formulată de reclamantul-sindicat în numele mai multor membri de sindicat în contradictoriu cu angajatorul, instituţie publică, fiind vorba astfel despre plata unor drepturi salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Ultima dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizează nestatuarea de către instanţa supremă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În consecinţă, ori de câte ori chestiunea de drept invocată a fost dezlegată anterior printr-o hotărâre obligatorie a instanţei supreme, sesizarea care vizează aceeaşi chestiune nu mai poate fi soluţionată pe fond.

Verificându-se această cerinţă, în raport cu elementele sesizării pendinte, se constată că ea nu este întrunită, întrucât, prin Decizia nr. 143 din 5 mai 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 20 iunie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra chestiunii de drept expuse prin această întrebare prealabilă, în sensul că egalizarea salariilor la nivel maxim nu poate include în salariul plătit sumele corespunzătoare drepturilor privind suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare reglementate de dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recunoscute altor funcţionari cu funcţii similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, relevante fiind paragrafele 74-79 din această decizie, prin care s-au reţinut următoarele: ” 74. Prin urmare, rezultă din aceste considerente că principiile egalizării şi nediscriminării, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, au fost integrate în principiile care stau la baza edictării normelor Legii-cadru nr. 153/2017, astfel încât principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică stabilit prin lege sau hotărâri judecătoreşti ce vizează norme cu aplicabilitate generală nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă cu dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii. 75. Totodată, în dezlegarea acestei chestiuni sunt aplicabile mutatis mutandis şi dezlegările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept conţinute în Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015 şi Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024. 76. Astfel, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat în sensul că: «(…) atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alţi salariaţi cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe diferite, nu există discriminare în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată. (…) Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre.» 77. De asemenea, prin Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a constatat că: «92. (…) principiul egalităţii împreună cu principiul nediscriminării nu poate opera împotriva principiului legalităţii.» şi că: «124. (…) persoanele care nu se găsesc în situaţia premisă a unei dispoziţii legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătoreşti pronunţate în beneficiul unor persoane aflate în situaţie similară sau identică, principiul egalităţii neputând opera în favoarea lor împotriva sensului şi scopului normei, cu atât mai mult aceste persoane nu se pot prevala de existenţa unor atari hotărâri judecătoreşti pentru a obţine un drept salarial cu privire la care s-a statuat cu caracter obligatoriu în sens contrar printr-o decizie pronunţată în cadrul unui instrument de unificare a practicii.» 78. De vreme ce dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 188/1999 în interpretarea dată prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nu au o suficientă bază în dreptul intern, în absenţa criteriilor legale de cuantificare a acestora, existenţa unei hotărâri judecătoreşti contrare nu poate avea ca efect aplicabilitatea generală a interpretării conţinute în respectiva hotărâre judecătorească, câtă vreme, astfel cum s-a statuat deja în jurisprudenţa de unificare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocarea principiilor egalităţii şi nediscriminării nu este suficientă pentru o atare egalizare. 79. Prin urmare, cum opţiunea legiuitorului a fost să nu concretizeze în legile de salarizare dreptul virtual în discuţie, principiile egalizării şi nediscriminării nu pot opera împotriva principiului legalităţii şi nu pot, singure, să fundamenteze acordarea dreptului ce constituie obiect al sesizării. Persoanele care nu se găsesc în situaţia premisă a unui dispoziţii legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătoreşti pronunţate în beneficiul altor persoane aflate în situaţie similară sau identică, principiul egalităţii neputând opera în favoarea lor împotriva sensului şi scopului normei.”

În sesizarea ce a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 143 din 5 mai 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reclamanţii, având calitatea de funcţionari publici în cadrul Curţii de Apel Cluj, Tribunalului Cluj, Tribunalului Maramureş, Tribunalului Sălaj şi Tribunalului Bistriţa-Năsăud, au solicitat obligarea instituţiilor pârâte la plata drepturilor lor salariale la nivel maxim, începând cu data de 9 aprilie 2015 şi în continuare, prin acordarea sporului privind suplimentul postului în procent de 25% şi a sporului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% aplicat la salariile de bază, sporuri stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau acte administrative pentru funcţii similare din cadrul altor instanţe, respectiv Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Mureş şi Tribunalul Harghita.

În situaţia de faţă, reclamantul Sindicatul Proeresis MP, în numele mai multor membri de sindicat, a solicitat obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava la recalcularea salariului de bază brut lunar şi a celorlalte drepturi aferente, cu luarea în considerare a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti altor funcţionari publici din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază brut lunar şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 9 aprilie 2015, raportat şi la data începerii activităţii în cadrul pârâţilor, în temeiul O.U.G. nr. 83/2014 şi al O.U.G. nr. 57/2015 şi în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu ale fiecărui reclamant-membru de sindicat.

Fiind vorba, în esenţă, despre una şi aceeaşi problemă de drept care a fost soluţionată printr-o hotărâre prealabilă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept anterior soluţionării prezentei sesizări, devine evident că intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în scopul rezolvării de principiu a acestei chestiuni de drept nu se mai impune.

Prin urmare, prezenta sesizare nu întruneşte condiţia distinctă negativă a nepronunţării anterioare a instanţei supreme asupra problemei de drept.

Totodată, judecătorii-raportori subliniază că, în conţinutul încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată al instanţei de trimitere nu a argumentat de nicio manieră necesitatea existenţei unei dezlegări din partea instanţei supreme privind chestiunea de drept dedusă analizei.

Completul de judecată al instanţei de trimitere s-a limitat să arate că sesizarea nu a fost formulată din iniţiativa organului judiciar şi că nu se impune formularea unui punct de vedere cu privire la chestiunea de drept, pentru a evita antepronunţarea.

O asemenea interpretare nu poate fi primită.

Art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu conţine prevederi derogatorii de la această dispoziţie. Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă. Prin urmare, instanţa de trimitere avea obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală, având vocaţie de a convinge şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării.

Faţă de cele mai sus expuse rezultă neîndoielnic din conţinutul încheierii caracterul deficitar al sesizării ce nu cuprinde nicio motivare a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa chestiunii de drept reale şi veritabile, ci se rezumă la o prezentare a conţinutului textelor legale invocate şi a obiectului cauzei fără a se argumenta dificultatea interpretării dispoziţiilor în legătură cu care este formulată sesizarea, care să fie susceptibilă de o interpretare in abstracto, şi nici conturarea riscului unei practici judiciare neunitare.

Aşadar, în condiţiile existenţei statuării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte interpretarea normelor legale invocate prin intermediul sesizării şi în lipsa identificării de către instanţa de judecată a problemei de interpretare a textelor legale, de natură a constitui izvor al jurisprudenţei divergente, cerinţele de admisibilitate reglementate de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2004 nu sunt îndeplinite, sesizarea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.