Decizia nr. 219 din 16 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 350/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăguşin, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 22.667/3/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, contestatoarea formulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 27 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 22.667/3/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept: a. Dacă în anul 2021 salariul de încadrare şi celelalte drepturi salariale ale unei persoane încadrate într-o funcţie de execuţie (consilier relaţii, gradul I, gradaţia 4) în cadrul Institutului Diplomatic Român se raportează la drepturile băneşti şi obligaţiile prevăzute pentru membrii Corpului diplomatic şi consular al României conform art. 36 din capitolul VI al anexei nr. IV referitoare la familia ocupaţională de funcţii bugetare „Diplomaţie” la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; b. Dacă în anul 2021 salariul de încadrare şi celelalte drepturi salariale ale unei persoane încadrate într-o funcţie de execuţie (consilier relaţii, gradul I, gradaţia 4) în cadrul Institutului Diplomatic Român sunt egale cu cele ale personalului similar din cadrul Agenţiei de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare (RoAid); c. Dacă recalcularea salariului de bază şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare de care beneficiază personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice ale căror bugete sunt prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, aferente lunii în care intră în vigoare Legea nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială, cu modificările şi completările ulterioare (n.n. – luna martie 2018), prin eliminarea din cuantumul acestora a drepturilor constatate a fi acordate în mod necuvenit de către Curtea de Conturi sau alte structuri/instituţii cu atribuţii de control, poate fi efectuată şi de alt ordonator de credite decât cel principal conform art. 3 alin. (2) din legea sus-amintită. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): Capitolul I – Dispoziţii generale ” Principii Art. 6. – Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; (…)” Capitolul IV – Dispoziţii tranzitorii şi finale ” Reîncadrarea personalului Art. 36. – (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38. (…)” „Aplicarea tranzitorie Art. 39. – (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (…) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (…)” Anexa nr. IV – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Diplomaţie” – Ministerul Afacerilor Externe Capitolul VI – Sporuri, premii şi alte drepturi ” Art. 5. – Celelalte categorii de personal angajate în Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Românii de Pretutindeni şi instituţiile subordonate acestuia, personalul încadrat pe funcţii specifice Ministerului Afacerilor Externe, din cadrul Institutului Diplomatic Român, precum şi personalul încadrat pe funcţii şi grade diplomatice din administraţia centrală a Ministerului Economiei beneficiază de toate drepturile băneşti şi obligaţiile prevăzute pentru membrii Corpului diplomatic şi consular al României.”

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002): Capitolul I – Dispoziţii generale – Obiectul legii ” Art. 1. – (1) Prezenta lege stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. (2) Dispoziţiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării: a) bugetului de stat; b) bugetului asigurărilor sociale de stat; c) bugetelor fondurilor speciale; d) bugetului trezoreriei statului; e) bugetelor instituţiilor publice autonome; f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz; g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice; i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.”

Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 273/2006): Capitolul I – Dispoziţii generale – Obiectul legii ” Art. 1. – (1) Prezenta lege stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor publice locale. (2) Dispoziţiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării: a) bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti; b) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale, după caz; c) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; d) bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale şi care provin din: împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate autorităţilor administraţiei publice locale şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din subordinea acestora; împrumuturi contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi garantate de stat; împrumuturi externe şi/sau interne contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale; e) bugetului fondurilor externe nerambursabile.”

Legea nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 78/2018): ” Art. 3. (…) (2) Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a recalcula salariul de bază şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare de care beneficiază personalul prevăzut la art. 1 aferente lunii în care intră în vigoare prezenta lege, prin eliminarea din cuantumul acestora a drepturilor constatate a fi acordate în mod necuvenit de către Curtea de Conturi sau alte structuri/instituţii cu atribuţii de control.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, contestatoarea a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Institutul Diplomatic Român (IDR): – anularea parţială a Deciziei nr. 27 din 11.05.2021 a Institutului Diplomatic Român, respectiv pct. 10 din tabelul intitulat „Situaţie privind recalcularea drepturilor salariale ale personalului Institutului Diplomatic Român începând cu 10 mai 2021” referitoare la stabilirea valorii salariului de bază, a sporului pentru condiţii de muncă şi a salariului total brut; – anularea actului adiţional din 11.05.2021 la Contractul individual de muncă înregistrat în registrul de evidenţă a salariaţilor cu nr. 23/2 din 18.11.2005; – obligarea intimatului la plata diferenţelor dintre venitul salarial lunar total brut de care a beneficiat anterior emiterii deciziei menţionate şi actului adiţional la contractul individual de muncă şi cel stabilit de către intimat prin cele două acte a căror anulare a solicitat-o, începând cu data de 12.05.2021.

În motivare, contestatoarea a dezvoltat critici de nelegalitate şi netemeinicie ale actelor contestate, având în vedere, în esenţă, salarizarea diferită a unor salariaţi ocupând funcţii echivalente în instituţii aflate în subordinea Ministerului Afacerilor Externe, în special a celor din cadrul Institutului Diplomatic Român şi al Agenţiei de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare – RoAid, susţinând greşita salarizare a sa în perioada 2011-2017 prin raportare la legile-cadru de salarizare – Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ulterior Legea-cadru nr. 153/2017. De asemenea, a susţinut greşita stabilire a drepturilor sale salariale, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, prin raportare la drepturile salariale ale personalului ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul Agenţiei de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare – RoAid şi care sunt încadrate în funcţii echivalente, având acelaşi grad profesional şi aceeaşi gradaţie de vechime, apreciind că au fost înfrânte atât dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, cât şi principiul nediscriminării consacrat de art. 6 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, dar şi prevederile generale din legislaţia muncii, cuprinse în art. 16 alin. (1) şi art. 41 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la principiul consensualismului la modificarea contractului individual de muncă, reclamând lipsa oricărui act adiţional convenit de părţi pentru modificarea drepturilor sale salariale. Nu în ultimul rând, contestatoarea a invocat încălcarea de către intimat a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 78/2018, deoarece obligaţia de a recalcula salariul de bază şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare de care beneficiază personalul ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice aplicabile anterior intrării în vigoare a acestei legi (31.03.2018) revine ordonatorului principal de credite care nu este institutul intimat, ci ministerul de resort.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, deoarece contestatoarea face parte din personalul de execuţie al unei instituţii publice (Institutul Diplomatic Român), este plătită din fonduri publice şi pretinde anularea unor acte prin care i se stabilesc drepturile băneşti cuvenite în temeiul Legii-cadru nr. 153/2017, aspect care vizează modul de stabilire a unor drepturi salariale sau de natură salarială.

Totodată, a considerat că, în temeiul ordonanţei de urgenţă în discuţie, sesizarea intervine în legătură cu orice problemă de drept dedusă judecăţii în cauzele care se încadrează la art. 1, indiferent de gradul de dificultate, instanţa de trimitere putând fi de la orice nivel, inclusiv instanţă de fond, concluzie ce derivă din caracterul imperativ al normelor în discuţie care exclude orice eventuale aprecieri ale instanţei de trimitere cu privire la dificultatea chestiunii de drept.

A punctat şi că instanţa supremă nu a statuat în legătură cu problemele în discuţie, iar acestea nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Contestatoarea consideră că numai ordonatorul principal de credite este cel care are obligaţia şi posibilitatea recalculării drepturilor salariale constatate a fi acordate necuvenit de Curtea de Conturi, indicând decizii ale instanţei supreme despre care afirmă că tranşează problemele de drept deduse judecăţii (deciziile nr. 8/2021, nr. 80/2023, nr. 3/2024 şi nr. 40/2024, toate pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Intimatul a arătat că în anul 2021 salariul de încadrare al personalului Institutului Diplomatic Român s-a raportat la personalul cu funcţii de execuţie specifice Ministerului Afacerilor Externe, nefiind egal cu nivelul de salarizare al angajaţilor din cadrul Agenţiei de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare – RoAid, iar recalcularea s-a efectuat de Institutul Diplomatic Român conform simulării transmise de minister. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere nu şi-a exprimat poziţia asupra chestiunii de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În raport cu conţinutul întrebărilor adresate instanţei supreme nu s-a apreciat necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la orientarea/orientările conturată/conturate în cadrul practicii judiciare a acestora asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării în cauza pendinte şi nici a Ministerului Public în legătură cu existenţa în lucru a unei propuneri pentru promovarea unui recurs în interesul legii. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Nu au fost identificate decizii relevante pentru soluţionarea sesizării. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea dispoziţiilor legale supuse interpretării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei problemei de drept se impune o lămurire cu privire la normele supuse interpretării în cadrul sesizării. Astfel, se constată că, în cuprinsul primei întrebări adresate, instanţa de trimitere a menţionat în mod eronat art. 36 din capitolul VI al anexei nr. IV referitoare la familia ocupaţională de funcţii bugetare „Diplomaţie” din Legea-cadru nr. 153/2017, în condiţiile în care capitolul VI din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 153/2017 are numai cinci articole.

În acest context, analiza sesizării se va realiza prin raportare la conţinutul art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi al prevederilor art. 5 din capitolul VI al anexei nr. IV referitoare la familia ocupaţională de funcţii bugetare „Diplomaţie” din Legea-cadru nr. 153/2017, invocate de către contestatoare atât în cuprinsul contestaţiei, cât şi în cadrul punctului de vedere exprimat privitor la admisibilitatea sesizării instanţei supreme. Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul sesizării îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun a mecanismului de prevenire a apariţiei jurisprudenţei neunitare reprezentat de hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, procedură reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect anularea unor acte juridice prin care s-au stabilit drepturi salariale ale contestatoarei, care are calitatea de consilier în cadrul Institutului Diplomatic Român.

Se confirmă aşadar împrejurarea că pretenţiile deduse judecăţii în cauză se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare pe rolul unui complet de judecată specializat în materia conflictelor de muncă şi asigurărilor sociale din cadrul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Ca atare, se constată că primele două condiţii de admisibilitate ale sesizării sunt îndeplinite.

Cât priveşte însă condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe de admisibilitate trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei „chestiuni de drept”, este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul realizării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma supusă analizei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare, rolul instanţei supreme fiind acela de a asigura in abstracto interpretarea normelor juridice susceptibile de interpretări diferite, iar nu acela de aplicare a unor prevederi legale la circumstanţele concrete ale unui litigiu.

Caracterul dificil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare, care să prezinte dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite în practică.

Pe de altă parte, aşa cum s-a statuat deja în jurisprudenţa obligatorie anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluţionarea procesului (Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024).

Or, analiza de conţinut a primelor două întrebări ale instanţei de trimitere relevă faptul că aceasta nu identifică norma juridică ce ar putea fi susceptibilă de interpretări diferite, ci solicită instanţei supreme să valideze ori să infirme concluzia ce ar putea fi trasă din interpretarea corelată a unor dispoziţii legale (neindicate în sesizare), cu aplicare concretă la starea de fapt din speţă, respectiv: – dacă în anul 2021 salariul de încadrare şi celelalte drepturi salariale ale unei persoane încadrate într-o funcţie de execuţie (consilier relaţii, gradul I, gradaţia 4) în cadrul pârâtului Institutul Diplomatic Român se raportează la drepturile băneşti şi obligaţiile prevăzute pentru membrii Corpului diplomatic şi consular al României; – dacă în anul 2021 salariul de încadrare şi celelalte drepturi salariale ale unei persoane încadrate într-o funcţie de execuţie (consilier relaţii, gradul I, gradaţia 4) în cadrul pârâtului (Institutul Diplomatic Român) trebuie să fie sau nu egale cu cele ale personalului similar din cadrul Agenţiei de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare (RoAid).

Se constată aşadar că primele două întrebări au fost adresate instanţei supreme, fără identificarea normelor de drept pretins a fi deficitare, susceptibile de mai multe înţelesuri ori care ar fi neclare, ambigue sau lacunare şi de a căror corectă interpretare şi aplicare ar depinde soluţionarea cauzei. Instanţa de trimitere nu a identificat şi supus analizei o chestiune de drept veritabilă, reală şi dificilă legată de modul de interpretare a unei norme legale ori a unui principiu de drept, de natură să impună intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de prevenire a apariţiei unei jurisprudenţe neunitare reprezentat de hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ci a transferat către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contextul particular al cauzei cu care a fost sesizată, stabilirea efectivă a soluţiilor ce urmează a fi adoptate în dosar, aspect ce conturează inadmisibilitatea sesizării, nefiind întrunită condiţia existenţei unei chestiuni veritabile şi dificile de drept în sensul consacrat deja în jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dezvoltată în considerentele expuse supra.

De asemenea, se constată că instanţa de trimitere nu identifică, în raport cu claritatea şi precizia normei indicate în cea de-a treia întrebare, de unde rezultă dificultatea de interpretare şi de aplicare a acesteia. Elocventă în acest sens este maniera de adresare a întrebării, respectiv dacă recalcularea salariului de bază şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare de care beneficiază personalul din autorităţile sau instituţiile finanţate de la bugetul de stat, ca urmare a constatării de către Curtea de Conturi a unor drepturi acordate necuvenit, poate fi efectuată şi de alt ordonator de credite decât cel principal conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 78/2018.

Textul de lege al articolului menţionat prevede că: „Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a recalcula salariul de bază şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare de care beneficiază personalul prevăzut la art. 1 aferente lunii în care intră în vigoare prezenta lege, prin eliminarea din cuantumul acestora a drepturilor constatate a fi acordate în mod necuvenit de către Curtea de Conturi sau alte structuri/instituţii cu atribuţii de control.”

Aşadar, instanţa de sesizare nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, textul de lege menţionat fiind suficient de clar, ci urmăreşte mai degrabă obţinerea unei confirmări a soluţiei ce urmează a fi adoptată în cauza dedusă judecăţii prin raportare la solicitarea şi susţinerile contestatoarei.

Or, instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul acestui mecanism de asigurare a practicii judiciare unitare cu soluţionarea cauzei deduse judecăţii, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată.

Este de subliniat şi că, în absenţa identificării unei chestiuni de drept veritabile, conturată prin întrebarea adresată de instanţa de trimitere, nu se mai impune verificarea condiţiei referitoare la existenţa unei dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.