Decizia nr. 363 din 20 octombrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 506/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, în Dosarul nr. 781/305/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 12 decembrie 2024, în Dosarul nr. 781/305/2020, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în raporturile dintre executant şi autoritatea contractantă, născute dintr-un contract de execuţie de lucrări încheiat în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările anterioare Legii nr. 279/2011, în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 122 lit. i) din actul normativ menţionat pentru achiziţionarea unor lucrări sau servicii suplimentare, neincluse în contractul iniţial, contravaloarea lucrărilor suplimentare efectuate poate fi solicitată de către executant pe calea unei acţiuni în răspundere delictuală sau întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările anterioare Legii nr. 279/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006) ” Art. 122. – Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare numai în următoarele cazuri: (…) i) atunci când este necesară achiziţionarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiţionale, care nu au fost incluse în contractul iniţial, dar care datorită unor circumstanţe imprevizibile au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, şi numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiţii: – atribuirea să fie făcută contractantului iniţial; – lucrările sau serviciile suplimentare/adiţionale nu pot fi, din punct de vedere tehnic şi economic, separate de contractul iniţial fără apariţia unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deşi separabile de contractul iniţial, sunt strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia; – valoarea cumulată a contractelor care vor fi atribuite şi a actelor adiţionale care vor fi încheiate pentru lucrări şi/sau servicii suplimentare ori adiţionale nu depăşeşte 20% din valoarea contractului iniţial; în cazuri temeinic motivate ordonatorul principal de credite poate aproba majorarea procentului până la limita maximă de 50% din valoarea contractului iniţial pe baza unei note justificative în care vor fi precizate motivele care au condus la depăşirea procentului de 20% şi care este parte a dosarului achiziţiei publice; (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe cu nr. 781/305/2020, astfel cum a fost precizată pe parcursul procesului, reclamanta persoană juridică a solicitat obligarea pârâtului municipiul Sfântu Gheorghe, prin primar, la plata sumei de 62.361,66 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate conform situaţiei de lucrări suplimentare până în luna decembrie 2017, lucrări necesare pentru execuţia lucrărilor aferente contractului din 30 septembrie 2011, precum şi a dobânzii legale penalizatoare.

Acţiunea a fost fundamentată pe răspunderea contractuală, iar, în subsidiar, pe răspunderea delictuală şi, în terţiar, pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin Sentinţa civilă nr. 778 din 14 iunie 2023, Judecătoria Sfântu Gheorghe a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 194/A din 30 aprilie 2024, Tribunalul Covasna a admis apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 62.361,66 lei pentru repararea prejudiciului cauzat, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale deoarece art. 122 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 impune ca manifestarea de voinţă a părţilor pentru executarea lucrărilor suplimentare să îmbrace forma scrisă a unei convenţii.

În acest context, a reţinut că poate fi angajată numai răspunderea delictuală, fiind întrunite condiţiile acestui tip de răspundere, având în vedere că lucrările suplimentare au fost efectuate fără încheierea unui act adiţional la contractul de achiziţie publică.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs prin care a susţinut că nu poate fi atrasă răspunderea sa delictuală în condiţiile în care părţile se află într-un raport juridic contractual născut din atribuirea contractului în urma parcurgerii procedurii de achiziţie publică.

A mai arătat că nu există dispoziţii scrise ale achizitorului şi nici un act adiţional de modificare a obiectului şi a preţului contractului, lipsind astfel temeiul pentru plata lucrărilor suplimentare, care au fost efectuate de executant pe propria răspundere.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

La termenul din 1 noiembrie 2024, instanţa de recurs a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, iar la termenul din 12 decembrie 2024 a fost sesizată instanţa supremă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că există o cauză aflată în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Braşov, care judecă cauza în ultimă instanţă.

Chestiunea de drept invocată este una veritabilă, fiind susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite dispoziţiilor art. 122 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.

Astfel, în cazul efectuării unor lucrări suplimentare neprevăzute în contract şi fără a se urma procedura de atribuire, care însă sunt necesare pentru executarea contractului în cauză, se pune problema atragerii: – răspunderii contractuale a autorităţii contractante care refuză efectuarea plăţii, dat fiind că lucrările îşi au izvorul în contractul de execuţie iniţial, ce nu poate fi dus la îndeplinire în absenţa efectuării lor; – răspunderii extracontractuale a autorităţii contractante deoarece, în lipsa actului adiţional, lucrările suplimentare nu izvorăsc din contractul iniţial; – inadmisibilităţii acţiunii deoarece nu poate fi pretinsă contravaloarea lucrărilor efectuate în cazul nerespectării procedurii instituite de art. 122 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 şi în lipsa unui act adiţional.

De interpretarea normelor evocate anterior depinde soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere că instanţa de apel a reţinut că poate fi angajată numai răspunderea delictuală, iar recurentul a susţinut că nu poate fi atrasă această răspundere, în condiţiile în care părţile se află într-un raport contractual născut din atribuirea contractului în urma parcurgerii procedurii de achiziţie publică.

Deşi prevederile art. 122 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 nu au intrat în vigoare recent, acestea nu au primit o rezolvare substanţială în practica judiciară, fiind astfel îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept în mecanismele de unificare a practicii judiciare şi această chestiune nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că, în situaţia realizării unor lucrări suplimentare cu depăşirea limitelor contractului de achiziţie publică şi în lipsa încheierii unui act adiţional, sunt posibile două interpretări.

Pe de o parte, se poate considera că acţiunea în pretenţii este admisibilă, executantul putând recupera contravaloarea lucrărilor suplimentare fie în temeiul răspunderii delictuale, fie în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Pe de altă parte, se poate considera că acţiunea în pretenţii este inadmisibilă, având în vedere că aceste pretenţii nu pot fi valorificate în afara cadrului legal specific materiei achiziţiilor publice. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de instanţele consultate au rezultat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că, în cazul neîndeplinirii condiţiilor impuse de art. 122 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, pentru achiziţionarea unor lucrări suplimentare, neincluse în contractul iniţial, contravaloarea acestora nu poate fi solicitată de către executant pe calea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea delictuală sau pe îmbogăţirea fără justă cauză.

În acest sens s-a argumentat că raporturile juridice dintre executant şi autoritatea contractantă sunt reglementate de normele speciale din materia achiziţiilor publice de la care părţile nu pot deroga. Acceptarea posibilităţii ca executantul, care nu poate invoca răspunderea contractuală în absenţa unui act adiţional, să obţină contravaloarea lucrărilor suplimentare în temeiul răspunderii delictuale ar echivala cu eludarea dispoziţiilor de ordine publică ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006. Nu ar putea fi introdusă cu succes nicio acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză pentru lucrările suplimentare executate în absenţa unui act adiţional de vreme ce acestea au fost realizate în afara cadrului legal instituit de actul normativ anterior menţionat.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în cazul neîndeplinirii condiţiilor impuse de art. 122 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, pentru achiziţionarea unor lucrări suplimentare, neincluse în contractul iniţial, contravaloarea acestora poate fi solicitată de către executant pe calea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea delictuală sau pe îmbogăţirea fără justă cauză.

S-a argumentat că, de vreme ce lucrările suplimentare au fost solicitate de către autoritatea contractantă şi efectuate de către executant, acestuia din urmă trebuie să i recunoască dreptul de a pretinde contravaloarea lor. În lipsa unui act adiţional care să vizeze lucrările suplimentare, instanţele vor examina pretenţiile deduse judecăţii fie în temeiul răspunderii delictuale, fie în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. În concret, dacă există reaua-credinţă sau culpa autorităţii contractante obligate la restituire, pretenţiile pot fi întemeiate pe răspunderea delictuală. Dacă însă îmbogăţirea autorităţii contractante nu s-a realizat din cauze imputabile acesteia, pretenţiile pot fi fundamentate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă au fost identificate decizii pronunţate de secţiile civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul ambelor opinii. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ şi care pot fi enunţate astfel: – existenţa unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet din cadrul Curţii de Apel Braşov, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, având în vedere că, în materia supusă analizei, cererile sunt supuse atât apelului, cât şi recursului.

Astfel, instanţa de trimitere a fost învestită în mod legal cu soluţionarea recursului formulat de reclamantă împotriva deciziei Tribunalului Covasna, prin care s-a admis apelul declarat împotriva sentinţei Judecătoriei Sfântu Gheorghe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamantă şi, în consecinţă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 62.361,66 lei cu titlu de prejudiciu, la care se adaugă dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare.

În privinţa condiţiei ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că şi aceasta se verifică în cauză.

Astfel, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în această procedură trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii instanţei de trimitere, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.

Se impun, aşadar, cu necesitate, prealabil sesizării instanţei supreme, stabilirea şi evidenţierea existenţei unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept noi, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea cauzei pe fond, deoarece numai în această măsură se pot demonstra utilitatea şi interesul în promovarea acestui demers judiciar.

În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

Se constată că, în raport cu obiectul acţiunii formulate de reclamantă, cu soluţiile pronunţate de instanţa de fond şi cea de apel, cu motivele de recurs formulate în dosarul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu punctul de vedere al instanţei de trimitere, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căreia soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării.

Astfel, Judecătoria Sfântu Gheorghe a fost învestită cu o acţiune în pretenţii, întemeiată pe răspunderea contractuală în principal, pe răspunderea civilă delictuală în subsidiar şi, în final, pe îmbogăţirea fără justă cauză. Prin sentinţa pronunţată, această instanţă a respins acţiunea, reţinând că singurul temei de drept al acesteia poate fi doar contractul de execuţie lucrări încheiat cu pârâtul, reglementat de dispoziţii legale de strictă interpretare, plata lucrărilor suplimentare efectuate putându-se realiza doar în condiţiile stricte ale încheierii unui act adiţional, celelalte temeiuri de drept invocate fiind străine de raportul juridic existent între părţi.

Tribunalul Covasna a schimbat sentinţa apelată şi a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale ori ale îmbogăţirii fără justă cauză, în speţă fiind incidentă numai instituţia răspunderii delictuale.

În recursul declarat împotriva deciziei Tribunalului Covasna, una dintre criticile formulate de pârât se referă, în esenţă, la faptul că nu poate fi atrasă răspunderea sa delictuală, în condiţiile în care părţile se află într-un raport contractual special, născut ca urmare a atribuirii contractului în urma parcurgerii procedurii de achiziţie publică.

Instanţa de trimitere a concluzionat în sensul că se impune a se lămuri dacă dispoziţiile art. 122 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 permit recuperarea prejudiciului cauzat reclamantei pe calea răspunderii civile delictuale sau îmbogăţirii fără justă cauză ori dacă un astfel de demers nu poate fi primit întrucât ar reprezenta o modalitate de eludare a obligaţiilor contractuale şi a legislaţiei speciale în materia achiziţiilor publice.

Se constată aşadar că accentul în dezlegarea chestiunii de drept se pune pe admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei acţiuni în răspundere delictuală sau întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, ceea ce permite realizarea unei conexiuni între chestiunea de drept dedusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul unei asemenea sesizări se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a clarificat în nenumărate rânduri această noţiune. Astfel, prin Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că, în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii şi fără a-l raporta în mod exclusiv la momentul adoptării actului normativ vizat, se constată că ceea ce prezintă importanţă sub acest aspect sunt existenţa şi dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.

Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită şi în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Prin urmare, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici neunitare în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, care se întinde pe un interval de timp cuprins între anii 2017 şi 2024, trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situaţie scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

În aceste condiţii, întrucât problema de drept sesizată şi-a găsit dezlegare, chiar dacă nu în mod unitar, în jurisprudenţa instanţelor, concretizată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţa privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind, eventual, create premisele unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei.

Pentru aceste motive, constatând că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ,