ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 363/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 506/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, în Dosarul nr. 781/305/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 12 decembrie 2024, în Dosarul nr. 781/305/2020, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în raporturile dintre executant și autoritatea contractantă, născute dintr-un contract de execuție de lucrări încheiat în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările și completările anterioare Legii nr. 279/2011, în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 122 lit. i) din actul normativ menționat pentru achiziționarea unor lucrări sau servicii suplimentare, neincluse în contractul inițial, contravaloarea lucrărilor suplimentare efectuate poate fi solicitată de către executant pe calea unei acțiuni în răspundere delictuală sau întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările și completările anterioare Legii nr. 279/2011 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006) " Art. 122. - Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare numai în următoarele cazuri: (...) i) atunci când este necesară achiziționarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiționale, care nu au fost incluse în contractul inițial, dar care datorită unor circumstanțe imprevizibile au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, și numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiții: - atribuirea să fie făcută contractantului inițial; - lucrările sau serviciile suplimentare/adiționale nu pot fi, din punct de vedere tehnic și economic, separate de contractul inițial fără apariția unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deși separabile de contractul inițial, sunt strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia; - valoarea cumulată a contractelor care vor fi atribuite și a actelor adiționale care vor fi încheiate pentru lucrări și/sau servicii suplimentare ori adiționale nu depășește 20% din valoarea contractului inițial; în cazuri temeinic motivate ordonatorul principal de credite poate aproba majorarea procentului până la limita maximă de 50% din valoarea contractului inițial pe baza unei note justificative în care vor fi precizate motivele care au condus la depășirea procentului de 20% și care este parte a dosarului achiziției publice; (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe cu nr. 781/305/2020, astfel cum a fost precizată pe parcursul procesului, reclamanta persoană juridică a solicitat obligarea pârâtului municipiul Sfântu Gheorghe, prin primar, la plata sumei de 62.361,66 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate conform situației de lucrări suplimentare până în luna decembrie 2017, lucrări necesare pentru execuția lucrărilor aferente contractului din 30 septembrie 2011, precum și a dobânzii legale penalizatoare.

Acțiunea a fost fundamentată pe răspunderea contractuală, iar, în subsidiar, pe răspunderea delictuală și, în terțiar, pe îmbogățirea fără justă cauză.

Prin Sentința civilă nr. 778 din 14 iunie 2023, Judecătoria Sfântu Gheorghe a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 194/A din 30 aprilie 2024, Tribunalul Covasna a admis apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 62.361,66 lei pentru repararea prejudiciului cauzat, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale deoarece art. 122 lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 impune ca manifestarea de voință a părților pentru executarea lucrărilor suplimentare să îmbrace forma scrisă a unei convenții.

În acest context, a reținut că poate fi angajată numai răspunderea delictuală, fiind întrunite condițiile acestui tip de răspundere, având în vedere că lucrările suplimentare au fost efectuate fără încheierea unui act adițional la contractul de achiziție publică.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs prin care a susținut că nu poate fi atrasă răspunderea sa delictuală în condițiile în care părțile se află într-un raport juridic contractual născut din atribuirea contractului în urma parcurgerii procedurii de achiziție publică.

A mai arătat că nu există dispoziții scrise ale achizitorului și nici un act adițional de modificare a obiectului și a prețului contractului, lipsind astfel temeiul pentru plata lucrărilor suplimentare, care au fost efectuate de executant pe propria răspundere.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

La termenul din 1 noiembrie 2024, instanța de recurs a respins excepția inadmisibilității recursului, iar la termenul din 12 decembrie 2024 a fost sesizată instanța supremă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că există o cauză aflată în curs de soluționare pe rolul Curții de Apel Brașov, care judecă cauza în ultimă instanță.

Chestiunea de drept invocată este una veritabilă, fiind susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite dispozițiilor art. 122 lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006.

Astfel, în cazul efectuării unor lucrări suplimentare neprevăzute în contract și fără a se urma procedura de atribuire, care însă sunt necesare pentru executarea contractului în cauză, se pune problema atragerii: - răspunderii contractuale a autorității contractante care refuză efectuarea plății, dat fiind că lucrările își au izvorul în contractul de execuție inițial, ce nu poate fi dus la îndeplinire în absența efectuării lor; - răspunderii extracontractuale a autorității contractante deoarece, în lipsa actului adițional, lucrările suplimentare nu izvorăsc din contractul inițial; - inadmisibilității acțiunii deoarece nu poate fi pretinsă contravaloarea lucrărilor efectuate în cazul nerespectării procedurii instituite de art. 122 lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 și în lipsa unui act adițional.

De interpretarea normelor evocate anterior depinde soluționarea pe fond a cauzei, având în vedere că instanța de apel a reținut că poate fi angajată numai răspunderea delictuală, iar recurentul a susținut că nu poate fi atrasă această răspundere, în condițiile în care părțile se află într-un raport contractual născut din atribuirea contractului în urma parcurgerii procedurii de achiziție publică.

Deși prevederile art. 122 lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 nu au intrat în vigoare recent, acestea nu au primit o rezolvare substanțială în practica judiciară, fiind astfel îndeplinită condiția noutății chestiunii de drept.

A mai arătat că instanța supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept în mecanismele de unificare a practicii judiciare și această chestiune nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că, în situația realizării unor lucrări suplimentare cu depășirea limitelor contractului de achiziție publică și în lipsa încheierii unui act adițional, sunt posibile două interpretări.

Pe de o parte, se poate considera că acțiunea în pretenții este admisibilă, executantul putând recupera contravaloarea lucrărilor suplimentare fie în temeiul răspunderii delictuale, fie în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Pe de altă parte, se poate considera că acțiunea în pretenții este inadmisibilă, având în vedere că aceste pretenții nu pot fi valorificate în afara cadrului legal specific materiei achizițiilor publice. VI. Jurisprudența instanțelor naționale

Din răspunsurile transmise de instanțele consultate au rezultat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că, în cazul neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 122 lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, pentru achiziționarea unor lucrări suplimentare, neincluse în contractul inițial, contravaloarea acestora nu poate fi solicitată de către executant pe calea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea delictuală sau pe îmbogățirea fără justă cauză.

În acest sens s-a argumentat că raporturile juridice dintre executant și autoritatea contractantă sunt reglementate de normele speciale din materia achizițiilor publice de la care părțile nu pot deroga. Acceptarea posibilității ca executantul, care nu poate invoca răspunderea contractuală în absența unui act adițional, să obțină contravaloarea lucrărilor suplimentare în temeiul răspunderii delictuale ar echivala cu eludarea dispozițiilor de ordine publică ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006. Nu ar putea fi introdusă cu succes nicio acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză pentru lucrările suplimentare executate în absența unui act adițional de vreme ce acestea au fost realizate în afara cadrului legal instituit de actul normativ anterior menționat.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în cazul neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 122 lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, pentru achiziționarea unor lucrări suplimentare, neincluse în contractul inițial, contravaloarea acestora poate fi solicitată de către executant pe calea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea delictuală sau pe îmbogățirea fără justă cauză.

S-a argumentat că, de vreme ce lucrările suplimentare au fost solicitate de către autoritatea contractantă și efectuate de către executant, acestuia din urmă trebuie să i recunoască dreptul de a pretinde contravaloarea lor. În lipsa unui act adițional care să vizeze lucrările suplimentare, instanțele vor examina pretențiile deduse judecății fie în temeiul răspunderii delictuale, fie în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. În concret, dacă există reaua-credință sau culpa autorității contractante obligate la restituire, pretențiile pot fi întemeiate pe răspunderea delictuală. Dacă însă îmbogățirea autorității contractante nu s-a realizat din cauze imputabile acesteia, pretențiile pot fi fundamentate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate în exercitarea controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale supuse interpretării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă au fost identificate decizii pronunțate de secțiile civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul ambelor opinii. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiții de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ și care pot fi enunțate astfel: - existența unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet din cadrul Curții de Apel Brașov, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, având în vedere că, în materia supusă analizei, cererile sunt supuse atât apelului, cât și recursului.

Astfel, instanța de trimitere a fost învestită în mod legal cu soluționarea recursului formulat de reclamantă împotriva deciziei Tribunalului Covasna, prin care s-a admis apelul declarat împotriva sentinței Judecătoriei Sfântu Gheorghe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamantă și, în consecință, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 62.361,66 lei cu titlu de prejudiciu, la care se adaugă dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare.

În privința condiției ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că și aceasta se verifică în cauză.

Astfel, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în această procedură trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii instanței de trimitere, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluționării pe fond a litigiului.

Se impun, așadar, cu necesitate, prealabil sesizării instanței supreme, stabilirea și evidențierea existenței unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept noi, în raport cu interpretările posibile prefigurate, și soluționarea cauzei pe fond, deoarece numai în această măsură se pot demonstra utilitatea și interesul în promovarea acestui demers judiciar.

În jurisprudența sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecății.

Se constată că, în raport cu obiectul acțiunii formulate de reclamantă, cu soluțiile pronunțate de instanța de fond și cea de apel, cu motivele de recurs formulate în dosarul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cu punctul de vedere al instanței de trimitere, este îndeplinită condiția prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căreia soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării.

Astfel, Judecătoria Sfântu Gheorghe a fost învestită cu o acțiune în pretenții, întemeiată pe răspunderea contractuală în principal, pe răspunderea civilă delictuală în subsidiar și, în final, pe îmbogățirea fără justă cauză. Prin sentința pronunțată, această instanță a respins acțiunea, reținând că singurul temei de drept al acesteia poate fi doar contractul de execuție lucrări încheiat cu pârâtul, reglementat de dispoziții legale de strictă interpretare, plata lucrărilor suplimentare efectuate putându-se realiza doar în condițiile stricte ale încheierii unui act adițional, celelalte temeiuri de drept invocate fiind străine de raportul juridic existent între părți.

Tribunalul Covasna a schimbat sentința apelată și a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale ori ale îmbogățirii fără justă cauză, în speță fiind incidentă numai instituția răspunderii delictuale.

În recursul declarat împotriva deciziei Tribunalului Covasna, una dintre criticile formulate de pârât se referă, în esență, la faptul că nu poate fi atrasă răspunderea sa delictuală, în condițiile în care părțile se află într-un raport contractual special, născut ca urmare a atribuirii contractului în urma parcurgerii procedurii de achiziție publică.

Instanța de trimitere a concluzionat în sensul că se impune a se lămuri dacă dispozițiile art. 122 lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 permit recuperarea prejudiciului cauzat reclamantei pe calea răspunderii civile delictuale sau îmbogățirii fără justă cauză ori dacă un astfel de demers nu poate fi primit întrucât ar reprezenta o modalitate de eludare a obligațiilor contractuale și a legislației speciale în materia achizițiilor publice.

Se constată așadar că accentul în dezlegarea chestiunii de drept se pune pe admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei acțiuni în răspundere delictuală sau întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, ceea ce permite realizarea unei conexiuni între chestiunea de drept dedusă interpretării și soluționarea pe fond a cauzei.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul unei asemenea sesizări se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a clarificat în nenumărate rânduri această noțiune. Astfel, prin Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că, în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii și fără a-l raporta în mod exclusiv la momentul adoptării actului normativ vizat, se constată că ceea ce prezintă importanță sub acest aspect sunt existența și dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial.

Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită și în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Prin urmare, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei practici neunitare în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, care se întinde pe un interval de timp cuprins între anii 2017 și 2024, trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situație scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

În aceste condiții, întrucât problema de drept sesizată și-a găsit dezlegare, chiar dacă nu în mod unitar, în jurisprudența instanțelor, concretizată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătorești, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerința privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind, eventual, create premisele unui alt mecanism de unificare a jurisprudenței.

Pentru aceste motive, constatând că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din același act normativ,