Decizia nr. 150 din 5 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.622/1/2025, este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Oana Cristina Popescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, prin Încheierea din data de 6 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 2.736/107/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor; părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Alba Iulia a dispus, prin Încheierea din data de 6 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 2.736/107/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă coroborat cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă, în situaţia unui angajat al cărui raport de muncă a încetat, devin aplicabile dispoziţiile art. 123 alin. (3) din Codul muncii, în condiţiile în care, pentru personalul plătit din fonduri publice în perioada incidentă 2016-2019, erau aplicabile dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind compensarea muncii suplimentare numai cu timp liber corespunzător.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 noiembrie 2024, cu nr. 2.622/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 5 mai 2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii „ Art. 123. – (1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. (2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condiţiile prevăzute la alin. (1), se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice „ Art. 21. – (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum şi munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (4) Plata muncii în condiţiile alin. (2) şi (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic în scris, fără a se depăşi 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare în anul 2016 „ Art. 9. – În anul 2016, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora, cu excepţia situaţiilor când prin prezenta ordonanţă de urgenţă se dispune altfel.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare „ Art. 8. – În perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2017, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora.” Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi în perioada 1 martie-31 decembrie 2017. [art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017]

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene „ Art. 8. – Prin derogare de la prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2018, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene „ Art. 35. – (1) Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, în perioada 2019-2021, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în anul 2019, pentru activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţişti, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, se acordă drepturile prevăzute de legislaţie aferente lunii iunie 2017. Baza de calcul pentru acordarea acestor drepturi o reprezintă solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul de bază cuvenit(ă). (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), munca suplimentară prestată în perioada 2019-2021 peste programul normal de lucru de către personalul cu statut special care are atribuţii pentru desfăşurarea activităţilor deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut în domeniul ordinii şi siguranţei publice, în respectarea regimului frontierei de stat a României, în situaţii de urgenţă, în personalizarea, emiterea şi evidenţa generală a documentelor de identitate şi a paşapoartelor simple, în emiterea şi evidenţa permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare ale autovehiculelor rutiere, precum şi de către funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, care nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se plăteşte cu o majorare de 75% din solda de funcţie/salariul de funcţie cuvenit(ă), proporţional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiţii. Plata majorării se efectuează în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în următoarele 60 de zile după prestarea muncii suplimentare. (4) Plata majorării prevăzute la alin. (3) se efectuează astfel încât să se încadreze în limita de 3% din suma soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă. (5) În cazul funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, limita de 3% prevăzută la alin. (3) se stabileşte la nivelul bugetului centralizat al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. (6) În situaţia prevăzută la alin. (3), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru se poate plăti numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic, în scris, fără a se depăşi 180 de ore anual. În cazuri cu totul deosebite, munca suplimentară se poate efectua şi peste acest plafon, dar nu mai mult de 360 de ore anual, cu aprobarea ordonatorului de credite şi cu acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii, precum şi cu încadrarea în fondurile bugetare aprobate. (7) Condiţiile de stabilire a majorării prevăzute la alin. (3), precum şi activităţile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut pentru care se acordă acest drept se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite. (8) Dispoziţiile alin. (3)-(7) nu aduc atingere prevederilor art. 35 alin. (2), care se aplică în mod corespunzător. (9) Ordonatorii de credite răspund în condiţiile legii de stabilirea şi acordarea drepturilor prevăzute la alin. (2)-(4) numai în condiţiile încadrării în cheltuielile de personal aprobate prin buget.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, reclamantul T.S.G., în calitate de angajat pe o perioadă determinată, respectiv 31.07.2013-31.07.2019, al UM P., a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 2016-2019, constând în ore suplimentare efectuate şi necompensate cu timp liber.

Prin Sentinţa civilă nr. 815/2023 pronunţată de Tribunalul Alba s-a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, instanţa reţinând, pe de-o parte, că numărul de ore lucrate lunar de reclamant este sub maximul convenit contractual ca durată a timpului de lucru, iar, pe de altă parte, că reclamantul nu ar fi susţinut că nu a fost respectat art. 56 din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.97/2014 pentru aprobarea Regulamentului serviciului interior, potrivit căruia militarii care execută serviciul de pază beneficiază de recuperare corespunzător numărului de ore lucrate suplimentar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul T.S.G.

Din probele administrate în faţa instanţei de apel a reieşit că reclamantul a efectuat un număr de 1.288 de ore suplimentare, iar acestea nu au fost compensate cu timp liber corespunzător, deoarece reclamantul şi-a încetat activitatea în cadrul unităţii angajatoare. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens s-a arătat că procesul pendinte are ca obiect plata unor drepturi de naturală salarială ale personalului plătit din fonduri publice; cauza se află în stadiul procesual al apelului; Înalta Curte nu a statuat asupra chestiunii de drept în discuţie şi aceasta nici nu formează obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; din probele administrate în cauză a reieşit că reclamantul a efectuat un număr de 1.288 de ore suplimentare, necompensate cu timp liber corespunzător, deoarece şi-a încetat activitatea în cadrul unităţii angajatoare, astfel că, ţinând seama de prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi art. 123 alin. (3) din Codul muncii, se impune a se stabili dacă, în situaţia unui angajat al cărui raport de muncă a încetat, devin aplicabile dispoziţiile art. 123 alin. (3) din Codul muncii, în condiţiile în care, pentru personalul plătit din fonduri publice în perioada incidentă 2016-2019 erau aplicabile dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi art. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind compensarea muncii suplimentare numai cu timp liber corespunzător. V. Punctul de vedere al părţilor

Părţile nu au prezentat puncte de vedere asupra chestiunilor de drept invocate. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

Instanţa de trimitere a apreciat că nu dispoziţiile generale ale Codului muncii privind regula în materie de repaus şi timp normal de lucru sunt aplicabile, ci cele privind situaţiile de excepţie prevăzute de art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 şi art. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, în condiţiile în care există reglementări speciale, derogatorii, privind personalul plătit din fonduri publice. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curtea de Apel Cluj a transmis hotărâri judecătoreşti definitive, însă acestea nu sunt relevante pentru dosarul de faţă, iar curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Iaşi şi Braşov au transmis puncte de vedere teoretice. Pe baza documentelor transmise au fost conturate două opinii.

Într-o opinie s-a apreciat că dispoziţiile generale ale Codului muncii privind regula în materie de repaus şi timp normal de lucru nu sunt aplicabile, raportat la circumstanţele de fapt reţinute în cauză, incidente fiind prevederile legale privind situaţiile de excepţie prevăzute de dispoziţiile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 şi art. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, în condiţiile în care există reglementări speciale, derogatorii privind personalul plătit din fonduri publice (Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Vaslui).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în ipoteza în care salariatul nu a putut beneficia de drepturile rezultate din aplicarea actelor normative speciale atât timp cât raportul de muncă se derula, la încetarea raportului de muncă se naşte dreptul salariatului la plata sporului prevăzut de art. 123 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, în raport de condiţiile specifice fiecărui raport de muncă. (Tribunalul Braşov, Tribunalul Iaşi)

La nivelul curţilor de apel Bacău, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara nu a fost identificată practică judiciară relevantă şi nici nu au fost comunicate opinii teoretice exprimate de către judecători.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că la nivelul Secţiei judiciare nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 730 din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea Constituţională, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111, ale art. 120, ale art. 121, ale art. 122 alin. (1), ale art. 123 şi ale art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, precum şi ale art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1153 din 3 decembrie 2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 111, ale art. 120, ale art. 121, ale art. 122 alin. (1), ale art. 123 şi ale art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate; a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituţionale. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Decizia nr. 98 din 25 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 14 februarie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.797/118/2024*, privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Este posibilă acordarea sporului pentru muncă suplimentară prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, unei persoane ale cărei raporturi de muncă sau de serviciu au încetat, având în vedere dispoziţiile art. II alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 5 din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. MS 34/2023 privind salarizarea şi alte drepturi băneşti cuvenite personalului militar şi civil din Ministerul Apărării Naţionale în anul 2023, precum şi pentru modificarea Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.S. 31/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice privind salarizarea personalului militar şi civil din Ministerul Apărării Naţionale?” Prin aceeaşi decizie a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.756/120/2023, privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Calcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor (funcţionari publici cu statut special – poliţişti), cu aplicarea sporurilor prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum şi munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, necompensată cu ore libere plătite”.

Decizia nr. 33 din 10 februarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 8 aprilie 2025, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate de Tribunalul Vaslui – Secţia civilă în Dosarul nr. 306/89/2024 şi de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.463/118/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „ Dacă dispoziţiile art. 120 alin. (1), art. 123 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, art. 21 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 137 alin. (3) şi ale art. 142 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (referitoare la plata şi sporul pentru munca suplimentară, respectiv pentru munca prestată în zilele de sâmbătă şi duminică şi de sărbătoare legală), sunt aplicabile asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap, faţă de conţinutul contractelor individuale de muncă prevăzut de art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 38 lit. c) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 448/2006, în condiţiile în care salariatul desfăşoară activitatea la domiciliul persoanei cu handicap şi nu are o obligaţie legală de întreţinere. Modalitatea de interpretare a prevederilor art. 121 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul dacă asigurarea serviciilor de îngrijire personală în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, conform prevederilor legale, nu se lucrează poate fi considerată efectuare de ore suplimentare, în situaţia asistentului personal care asigură îngrijire la domiciliul său?” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prezenta sesizare este formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024. Acest act normativ cuprinde norme parţial derogatorii de la procedura de drept comun privind hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dispoziţiile sale aplicându-se cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, şi urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, după cum se indică la art. 4.

În acest context normativ, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând întrunirea acestor cerinţe legale, în raport cu elementele sesizării, se constată că acestea se regăsesc numai parţial.

Primele două condiţii legale sunt îndeplinite. Cauza în care s-a formulat sesizarea se află pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă, care judecă pricina în apel, conform art. 96 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, curtea de apel fiind învestită cu o acţiune vizând drepturi de natură salarială, formulată de un fost salariat în contradictoriu cu angajatorul, instituţie publică, fiind vorba despre plata unor drepturi salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce priveşte cerinţa existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că, în concret, aceasta instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept” din cadrul cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă (aplicabile prin translatare şi în ceea ce priveşte sesizarea întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că pentru a fi o problemă de drept reală trebuie ca: a) chestiunea de drept care necesită, cu pregnanţă, a fi lămurită să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii; b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să ridice serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflecţie mai aprofundată a judecătorului cauzei; c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile. Sub acest aspect s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege.

Prin urmare, sesizarea trebuie să conducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei.

Aplicând aceste considerente sesizării de faţă, se constată în primul rând modul defectuos în care a fost formulată întrebarea, instanţa de trimitere indicând în mod expres că doreşte să afle dacă, în situaţia unui angajat al cărui raport de muncă a încetat, devin aplicabile dispoziţiile art. 123 alin. (3) din Codul muncii, în condiţiile în care art. 123 din Codul muncii are numai două alineate.

Cu toate acesta, având în vedere situaţia de fapt prezentată de instanţa de trimitere – reclamantul este un angajat al cărui raport de muncă a încetat şi care doreşte plata orelor suplimentare, deoarece nu mai este posibilă compensarea acestor ore suplimentare prin ore libere plătite -, Înalta Curte apreciază că instanţa de trimitere a avut în vedere la momentul formulării sesizării prevederile art. 123 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, citate de altfel şi în Încheierea de sesizare din data de 6 noiembrie 2024.

În aceste coordonate, mergând mai departe în analiza sa, Înalta Curte constată din modalitatea de formulare a întrebării, dar şi din menţiunile inserate de instanţa de trimitere în cuprinsul punctului de vedere asupra modului de dezlegare a problemei de drept că aceasta nu constituie o veritabilă problemă de drept susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în cadrul mecanismului de unificare a practicii reglementat prin dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, întrucât nu vizează interpretarea in abstracto a vreunei dispoziţii legale, ci se solicită instanţei supreme să indice dacă, în situaţia concretă a reclamantului, al cărui raport de muncă a încetat, se aplică normele speciale edictate de art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu limitările prevăzute de alte acte normative, sau prevederile dreptului comun reprezentate de dispoziţiile art. 123 din Codul muncii. Altfel spus, instanţa de trimitere solicită instanţei supreme să indice dacă, în situaţia concretă a reclamantului, se aplică norma generală reprezentată de Codul muncii sau legislaţia specială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, reclamantul fiind o persoană plătită din fonduri publice.

Aşadar, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă chestiune de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile.

Textele de lege a căror interpretare se solicită sunt clare, nefiind susceptibile de interpretări diferite sau contradictorii, aspect ce reiese din încheierea de sesizare în care instanţa de trimitere a interpretat dispoziţia legală în discuţie, fără nicio dificultate, reţinând că nu dispoziţiile generale ale Codului muncii privind regula în materie de repaus şi timp normal de lucru sunt aplicabile, ci cele privind situaţiile de excepţie prevăzute de art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 şi art. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 188/2018, în condiţiile în care există reglementări speciale, derogatorii, privind personalul plătit din fonduri publice.

Astfel, verificarea premiselor sesizării relevă faptul că aceasta nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală a normelor de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci urmăreşte, mai degrabă, o validare a opiniei exprimate de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei.

Or, aplicarea concretă a legii la elementele de fapt ale cauzei constituie un atribut care intră în sfera de competenţă a instanţei de judecată, neputând fi transferat, pe calea întrebării prealabile, instanţei supreme.

În acest context se impune a se aminti şi Decizia nr. 98 din 25 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 14 februarie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.797/118/2024*, privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Este posibilă acordarea sporului pentru muncă suplimentară prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, unei persoane ale cărei raporturi de muncă sau de serviciu au încetat, având în vedere dispoziţiile art. II alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 5 din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. MS 34/2023 privind salarizarea şi alte drepturi băneşti cuvenite personalului militar şi civil din Ministerul Apărării Naţionale în anul 2023, precum şi pentru modificarea Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.S. 31/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice privind salarizarea personalului militar şi civil din Ministerul Apărării Naţionale?”

Deşi prin respectiva decizie sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa a fost respinsă ca inadmisibilă, Înalta Curte, într-o situaţie similară celei din dosarul în care s-a formulat sesizarea de faţă, a subliniat că textele legale supuse interpretării sunt clare, iar instanţa de trimitere, fără să aibă vreun echivoc asupra normelor de drept aplicabile litigiului, a supus dezlegării instanţei supreme cazul punctual cu care a fost învestită, şi anume acela al reclamantului care, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, încetase raporturile de muncă cu pârâtul, prin trecerea în rezervă la 31 decembrie 2023.

Important de amintit este şi paragraful 86 din Decizia nr. 98 din 25 noiembrie 2024, prin care Înalta Curte a statuat că problema pentru care s-a formulat întrebarea prealabilă nu are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, deşi la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanţe reclamantul încetase raporturile de muncă cu angajatorul, în perioada pentru care s-a solicitat recunoaşterea majorărilor salariale se afla în activitate. Ca atare, încetarea raporturilor de muncă dintre angajat şi angajator la data promovării demersului judiciar nu reprezintă un impediment pentru soluţionarea pretenţiilor reclamantului, răspunsul la întrebarea prealabilă nefiind astfel relevant.

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor în curs de judecată, având un grad de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, urmează a se respinge, ca inadmisibilă, sesizarea, astfel cum a fost formulată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,