Decizia nr. 108 din 9 decembrie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.006/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 3.560/118/2023**, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 22 august 2024, în Dosarul nr. 3.560/118/2023**, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: „Dreptul reclamantei la plata salariului de bază maxim plătit în alte instituţii din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare «Cultură» conform cap. II pct. II lit. b) din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin Încheierea din 18 octombrie 2024, pronunţată în acelaşi dosar, instanţa de trimitere Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a clarificat chestiunea de drept cu care a sesizat instanţa supremă în sensul că se impune a se lămuri: „Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat şi la principiile reglementate de art. 6 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, dar şi la modalitatea de salarizare a funcţiei publice conform anexei nr. III cap. II pct. II lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, stabilirea nivelului de salarizare a personalului angajat în cadrul aparatului de specialitate al primarului în funcţia de bibliotecar I, gradaţia 5, se poate realiza la nivelul salariului maxim aflat în plată în alte instituţii publice subordonate aceluiaşi ordonator de credite, pentru funcţii similare din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare «Cultură».” II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: a) principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (…)” ” Art. 39. – Aplicarea tranzitorie (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (…) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (…)”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu nr. 3.560/118/2023, reclamanta a solicitat: – anularea dispoziţiilor emise de pârâtul primarul comunei Târguşor, ca fiind nelegale, printr-o stabilire incorectă a drepturilor salariale; – obligarea pârâtului primarul comunei Târguşor la plata diferenţelor nete dintre salariul de bază reprezentând salariul de bază maxim plătit în cadrul altor instituţii din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Cultură” – cap. II pct. II Alte biblioteci lit. b) – funcţii de execuţie, cu adăugarea procentului de 15% reprezentând sporul de condiţii vătămătoare asupra salariului de bază, drepturi cuvenite pe ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii, actualizate cu dobânda legală penalizatoare şi indicele de inflaţie la data plăţii efective; – obligarea pârâtului primarul comunei Târguşor la emiterea unei decizii de stabilire a salariului de bază, reprezentând salariul de bază maxim plătit în cadrul altor instituţii din cadrul Familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Cultură” – anexa nr. III cap. II pct. II lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 – şi la calcularea procentului de 15% a sporului de condiţii vătămătoare la salariul de bază.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este încadrată din 1 iulie 1992, cu contract individual de muncă, în cadrul compartimentului Administraţie, Întreţinere, Cultură, Tineret, Sport al aparatului de specialitate al pârâtului primarul comunei Târguşor, în funcţia publică de bibliotecar I, gradaţia 5.

Salarizarea personalului care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei instituţii a fost reglementată până la data de 1 iulie 2017 de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, iar ulterior de Legea-cadru nr. 153/2017; ambele acte normative de salarizare a personalului bugetar au prevăzut dispoziţii de egalizare a salariilor de bază pentru angajaţii care se află în situaţii identice/similare, respectiv pentru cei care ocupă aceeaşi funcţie, grad, gradaţie.

A mai arătat că, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice a fost introdus un nou alineat al art. 1, alin. (5 1 ), prin care legiuitorul a dispus remunerarea egală a salariaţilor care fac parte din aceeaşi familie de salarizare şi îndeplinesc aceleaşi criterii de salarizare la nivelul salariului maxim stabilit în cadrul instituţiei.

Regula egalizării cu salariul maxim în plată a fost cuprinsă ulterior în art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), text modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale. A invocat, de asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016.

Astfel, ca expresie a egalităţii de tratament, pentru toate categoriile de personal aflate în situaţii identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia publică unde sunt încadraţi sau din instituţia publică subordonată aceluiaşi ordonator de credite, nefiind permis ca şefii de birou juridic, care au acelaşi nivel de studii, aceeaşi vechime, grad şi gradaţie să beneficieze de salarii diferite, inclusiv din perspectiva formulei de calcul al salariului de bază.

A precizat reclamanta că, în cazul său, nu s-a procedat la stabilirea şi acordarea aceluiaşi salariu de bază de care beneficiau alţi bibliotecari I, gradaţia 5 din teritoriu, din subordinea aceluiaşi ordonator principal de credite.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de sesizare a arătat că, deşi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, faţă de scopul declarat al legiuitorului avut în vedere la adoptarea actului normativ, precum şi în raport cu modalitatea de reglementare, apreciază că, în concepţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept sunt diferite de cele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, instanţa de trimitere a apreciat că trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024: – obiectul cererii de chemare în judecată să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensii sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1) al articolului menţionat; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; – chestiunea de drept care formează obiectul judecăţii nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prin urmare, instanţa de sesizare a apreciat că acţiunea de faţă se încadrează în categoria proceselor prevăzute la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, iar asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nu a făcut obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, astfel că se impune sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au prezentat un punct de vedere, lăsând soluţia la aprecierea instanţei.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere a arătat că are în vedere dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi principiile aplicabile sistemului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, prevăzute la art. 6 din aceeaşi lege-cadru.

A mai arătat că se impune a fi avute în vedere considerentele Curţii Constituţionale reţinute în cadrul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, cât şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, în privinţa dispoziţiilor art. 3 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. Chiar dacă cele două decizii au fost pronunţate raportat la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, mecanismul de determinare a nivelului la care se poate realiza egalizarea salariului între persoane care ocupă funcţii similare este aplicabil mutatis mutandis şi în aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017.

Din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 reiese că acestea au avut în vedere exclusiv faptul că la aplicarea dispoziţiilor privind maximizarea trebuie avute în vedere hotărârile judecătoreşti care au ca efect majorarea indemnizaţiei de încadrare şi care vizează întreaga familie ocupaţională.

Doar în aceste situaţii maximizarea se face la nivelul categoriei profesionale şi familiei ocupaţionale, reţinând Curtea Constituţională cu acea ocazie că o hotărâre care are legătură cu modul de stabilire a drepturilor salariale/indemnizaţiilor lunare care este comun la nivelul familiei ocupaţionale trebuie avută în vedere şi recunoscută cu ocazia maximizării la nivelul întregii familii ocupaţionale.

Apoi, prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional”.

Prin urmare, instanţa de trimitere a apreciat că şi sub imperiul Legii-cadru nr. 153/2017 egalizarea drepturilor salariale între persoanele care ocupă funcţii similare se poate realiza în cadrul instituţiilor sau autorităţilor publice, la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar.

În concluzie, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât prezentul litigiu are ca obiect stabilirea şi plata drepturilor salariale, reclamanta are calitatea de funcţionar public fiind plătită din fonduri publice, iar asupra chestiunii de drept ce face obiectul cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat următoarele aspecte:

Într-o opinie unanimă s-a apreciat că este aplicabil art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, în ce priveşte stabilirea unui nivel maxim de salarizare la nivelul mai multor instituţii sau autorităţi publice, cu respectarea următoarelor condiţii: acele entităţi să se afle în subordinea unui ordonator de credit comun, să aibă acelaşi scop, să îndeplinească aceleaşi funcţii şi atribuţii, să se situeze la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar. Toate aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Această opinie se regăseşte în practica judiciară transmisă de instanţele naţionale, precum şi în punctele de vedere teoretice exprimate de judecători.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunţate următoarele decizii ce prezintă relevanţă în dezlegarea prezentei chestiuni de drept, în ordine cronologică: – Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional”; – Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, prin care s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017″; – Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale”; – Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, prin care s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept”; – Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, prin care s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ”. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale. În considerentele de la paragraful 32 din această decizie s-a reţinut că: „În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Pentru a evalua dacă sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul dispoziţiilor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, aceea de a se pronunţa o decizie interpretativă de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care le-au generat, cât şi a condiţiilor legale care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

Condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, sunt: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în prima instanţă sau în calea de atac; – cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Analiza condiţiilor de admisibilitate se face în temeiul dispoziţiilor speciale ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, observându-se că art. 4 din acest act normativ prevede completarea dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 62/2024, dispoziţiile ordonanţei de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal.

Potrivit art. 1 alin. (3) din acest act normativ, ordonanţa de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

De asemenea, în art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a prevăzut că dispoziţiile art. 1 şi 2 se aplică şi proceselor în curs la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.

Sesizarea pentru pronunţarea hotărârii prealabile este formulată de un complet al Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, instanţă învestită cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect atât anularea dispoziţiilor de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantei (personal angajat cu contract individual de muncă în cadrul Compartimentului administraţie, întreţinere, cultură, tineret, sport al aparatului de specialitate al primarului comunei Târguşor, funcţia publică de bibliotecar I, gradaţia 5) ca fiind nelegale, precum şi alinierea la nivelul maxim rezultat prin includerea unor majorări salariale, inclusiv a unor sporuri recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi din cadrul altor instituţii din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Cultură”, cât şi obligarea la recalcularea şi plata retroactivă a drepturilor salariale cuvenite.

Se confirmă deci că pretenţiile deduse judecăţii în cauza aflată în curs de judecată în prima instanţă se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Verificându-se îndeplinirea cerinţelor legale prevăzute prin dispoziţiile antereferite ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în raport cu motivarea sesizării, au fost identificate o serie de neregularităţi de natură a contura concluzia neîndeplinirii exigenţelor procedurale pentru declanşarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare, din mai multe perspective.

Instanţa de trimitere arată că legiuitorul delegat ar fi instituit obligaţia de a sesiza instanţa supremă în vederea pronunţării hotărârii prealabile, fără a fi lăsat la latitudinea titularului sesizării analiza privind dificultatea interpretării chestiunii de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite.

O asemenea interpretare nu poate fi primită. Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, subzistă condiţia de admisibilitate ca sesizarea să vizeze o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi „lămurită”, deci care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu. În preambulul actului normativ menţionat anterior se arată, de altfel, expres că „măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care încă dintr-o etapă incipientă s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut seama la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, potrivit principiilor expuse în preambulul acesteia, de configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională, de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti din ţară.

În acest context legislativ, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate este în continuare de actualitate şi după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare uniforme şi unitare şi care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme, obiectul procedurii pentru pronunţarea hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară.

Totodată, în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 legiuitorul a prevăzut în sarcina titularului sesizării şi obligaţia prealabilă de „verificare” în sensul unei prime analize a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale acesteia.

Prin urmare, din încheierea de sesizare a instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, la fel ca şi în cazul unei sesizări întemeiate pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit art. 520 din acelaşi act normativ cu care dispoziţiile ordonanţei de urgenţă se completează, este necesar să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita. Cerinţa normei impune ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit şi care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu.

În procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne şi în cazul sesizărilor formulate în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 unul excepţional şi subsecvent, putând fi îngăduit doar atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

Art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu permite ca învestirea instanţei supreme să aibă ca obiect orice problemă de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere. Interpretarea contrară ar conduce, pe de o parte, la situaţia în care rolul instanţelor de drept comun s-ar rezuma, în toate dosarele a căror rezolvare implică probleme privind drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, la o activitate mecanică de trimitere a sesizării şi de preluare ulterioară în considerentele hotărârii a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile. Pe de altă parte, instanţa supremă ar exercita atribuţii similare unei instanţe de fond, întrucât nu ar dezlega o chestiune de drept care presupune o anumită dificultate, ci ar evidenţia care este sensul, deja clar, al unui text legal.

Sesizarea de faţă reproduce obiectul acţiunii cu care este învestită instanţa de trimitere, privind stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare, prin includerea unui spor recunoscut altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive, vizând tranşarea aspectelor litigioase aflate pe rolul acesteia.

Rezultă neîndoielnic din conţinutul încheierii caracterul deficitar al sesizării ce nu cuprinde nicio motivare a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa chestiunii de drept reale şi veritabile, ci se rezumă la o prezentare a conţinutului textelor legale invocate şi a obiectului cauzei fără a se argumenta dificultatea interpretării dispoziţiilor în legătură cu care este formulată sesizarea, care să fie susceptibilă de o interpretare in abstracto, şi nici conturarea riscului unei practici judiciare neunitare.

În acelaşi cadru al analizei prealabile asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cerinţa nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează inexistenţa unor dezlegări de principiu ale aceleiaşi chestiuni de drept sau ale unei chestiuni similare date de instanţa supremă în cadrul competenţei specifice de asigurare a practicii unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti din ţară prin mecanismele reglementate de lege în acest scop, hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, respectiv, recursul în interesul legii.

Întrebarea dacă, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată, se poate ţine seama de majorările salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi care prestează aceeaşi activitate în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice a mai fost adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Pe calea mai multor interpretări de principiu menite să asigure practica judiciară unitară şi previzibilă, jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a oferit reperele concrete de interpretare a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4), precum şi ale art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, dispoziţii legale în legătură cu care instanţa de trimitere solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis cu caracter obligatoriu că „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale”.

Totodată, prin Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis cu caracter obligatoriu că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.”

De asemenea, în legătură cu reperul de comparaţie în vederea egalizării drepturilor salariale, determinat de nivelul unor sporuri recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, este relevantă şi Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a decis că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ.”

Aşadar, în lipsa problemei de interpretare din partea instanţei a textelor legale, de natură a constitui izvor al jurisprudenţei divergente şi care să justifice pronunţarea hotărârii prealabile, sesizarea urmăreşte doar o confirmare a soluţiei care se prefigurează în cauza cu care instanţa de trimitere a fost învestită, abordare ce are semnificaţia nesocotirii sensului şi raţiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile. Operaţiunile de identificare, interpretare şi aplicare a textelor de lege circumstanţelor care caracterizează fiecare litigiu, deci de realizare a raţionamentului judiciar, rămân în atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea litigiului, neputând fi transferate completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În consecinţă, constatând că sesizarea pendinte nu îndeplineşte cerinţa de a supune dezlegării o chestiune de drept, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024,