Decizia nr. 4 din 24 aprilie 2023

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror şef serviciu al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu privire la următoarea problemă de drept: „ În interpretarea art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi art. 136 din Codul de procedură civilă, ce va determina competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar: competenţa materială procesuală a instanţei care a judecat litigiul în fond ori natura, obiectul sau valoarea pretenţiei deduse judecăţii?”.

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, s-au depus raportul întocmit de judecătorii raportori, opinii ale Institutului Naţional al Magistraturii, Universităţii de Vest din Timişoara şi Universităţii din Bucureşti şi punct de vedere din partea Ministerului Public.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în ceea ce priveşte problema de drept sesizată, arătând că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi 136 din Codul de procedură civilă, în situaţia în care la prima instanţă a existat o specializare pe secţii/complete şi nu s-a pronunţat un regulator de competenţă, competenţa materială procesuală a secţiei sau completului de la nivelul instanţei de control judiciar va fi determinată de competenţa materială procesuală a secţiei/completului care a judecat litigiul în fond.

Astfel, dacă la nivelul primei instanţe a existat o specializare, iar competenţa s-a consolidat, aceasta se transferă şi instanţei de control judiciar, fiind vorba de o competenţă derivată. În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei supreme, anume deciziile nr. 18/2016 şi 40/2020 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 27/2021 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în care s-a reţinut că verificarea trebuie făcută în stadiul incipient, în caz contrar păstrându-se această competenţă şi în căile de atac.

A doua orientare pune o problemă de recalificare a naturii juridice a litigiului, or această operaţiune poate conduce la o schimbare chiar a cauzei cererii de chemare în judecată, operaţiune interzisă de art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care nu a existat o critică făcută prin calea de atac cu privire la calificarea litigiului făcută de prima instanţă.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „ Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul de procedură civilă Excepţia de necompetenţă Art. 129. – (…) (2) Necompetenţa este de ordine publică: (…) 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; (…) Invocarea excepţiei Art. 130. – (…) (2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii. (…) Verificarea competenţei Art. 131. – (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (…) Conflictul de competenţă. Cazuri Art. 133. – Există conflict de competenţă: 1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece acelaşi proces; 2. când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente. Dispoziţii speciale Art. 136. – (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere. (2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul. (3) Conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 5 judecători. (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul completelor specializate. IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

Prin Hotărârea nr. 2 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi din 26 ianuarie 2023, titularul sesizării a arătat că problema supusă analizei a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti din ţară, fiind necesar ca printr-o decizie obligatorie să se stabilească modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cu privire la problema de drept, fiind identificate două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o primă opinie, se arată că va fi dată competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar de aceeaşi competenţă a instanţei care a judecat litigiul în fond. Altfel spus, litigiul urmează să fie judecat de secţia corespunzătoare celei a primei instanţe, anume apelul contra sentinţei pronunţate de secţia I civilă a tribunalului va fi judecat de secţia I a curţii de apel.

Justificarea teoretică a acestei soluţii porneşte de la unul dintre scopurile Codului de procedură civilă, respectiv accelerarea judecăţilor: prin modificările aduse regimului juridic al excepţiei de necompetenţă, legiuitorul a urmărit eliminarea unui motiv major de tergiversare a soluţionării cauzelor constând în folosirea excesivă a declinărilor de competenţă şi a conflictului de competenţă. În plus, este incidentă necesitatea asigurării stabilităţii sistemului judiciar (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 340 din 10 februarie 2022).

Astfel, deşi competenţa materială procesuală este de ordine publică [potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă], totuşi excepţia corespunzătoare a necompetenţei trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii [conform art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

Mai mult chiar, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă material să judece pricina [potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă], dar o va face exclusiv în faţa primei instanţe.

Rezultă că, dacă excepţia nu a fost invocată in limine litis, atunci competenţa primei instanţe s-a consolidat, chiar dacă este contrară regulilor referitoare la natura, obiectul sau valoarea pretenţiei dedusă judecăţii.

Exemplul practic al aplicării acestei teorii este oferit de Curtea de Apel Târgu Mureş, care a arătat că dosarele se repartizează la Secţia I civilă sau la Secţia a II-a civilă în funcţie de secţia tribunalelor la care dosarul a fost înregistrat şi soluţionat. Drept urmare, nu există hotărâri de declinare a competenţei între aceste două secţii civile şi nici nu au fost pronunţate regulatoare de competenţă.

Aşadar, regulile conflictului de competenţă (definit de art. 133 din Codul de procedură civilă), care sunt aplicabile chiar şi secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti (conform art. 136 din Codul de procedură civilă), se referă la verificarea naturii, obiectului sau valorii pretenţiei exclusiv în faţa instanţei care va judeca litigiul în fond, instanţa de control judiciar urmând a fi determinată în raport cu competenţa materială procesuală a primei instanţe.

Această primă opinie este susţinută explicit de considerentele cuprinse în Decizia nr. 40/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, la paragrafele 132 şi 133 se arată: „ De altfel, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a mai reţinut deja şi prin Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016 – Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 164) că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competenţa materială procesuală a instanţei care a judecat litigiul în fond. Aşadar, dacă legiuitorul a înţeles să stabilească în mod expres competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiilor decurgând din executarea contractelor administrative în favoarea instanţei civile de drept comun, este evident că şi calea de atac va fi de competenţa secţiei sau completului corespunzător de la instanţa mai mare în grad, cu respectarea normelor de competenţă materială procesuală”.

În doctrină se mai arată şi faptul că, dacă şi-ar declina competenţa în urma propriei analize a naturii, obiectului sau valorii pretenţiei, atunci instanţa de control judiciar ar repune în discuţie, indirect, însă dincolo de limita temporală impusă de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, însăşi competenţa materială procesuală a primei instanţe, deşi aceasta, prin ipoteză, s-a consolidat la momentul expirării termenului de invocare a excepţiei corespunzătoare.

Practica judiciară în favoarea primei opinii a fost identificată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, Secţiei I civile, Secţiei a II-a civile şi al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă, Curţii de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Iaşi – Secţia civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Curţii de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă şi al Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Într-o a doua opinie se arată că această competenţă va fi determinată de natura, obiectul sau valoarea pretenţiei dedusă judecăţii, întrucât nu există o interdicţie legală expresă de verificare a competenţei de către instanţa de control judiciar. Dimpotrivă, este unanim acceptat în doctrină şi jurisprudenţă că instanţa de apel sau de recurs îşi poate invoca propria sa necompetenţă. Desigur, va face acest lucru tot la primul termen de judecată şi cu respectarea tuturor celorlalte reguli specifice.

Apoi, regulile referitoare la competenţa materială procesuală sunt de ordine publică, deci pot fi invocate şi de instanţă din oficiu. Aşadar, dacă se recunoaşte posibilitatea instanţiei de control judiciar de a-şi verifica propria competenţă, atunci această verificare nu se poate face decât în funcţie de regulile specifice, respectiv în funcţie de natura, obiectul sau valoarea pretenţiei deduse judecăţii.

De altfel, ignorarea acestor reguli ar însemna, în anumite situaţii, şi încălcarea altor dispoziţii de ordine publică. De exemplu, în cazul stabilirii competenţei secţiei specializate, potrivit Deciziei nr. 13/2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, anterior menţionate, dacă dosarele respective nu ar fi fost declinate de la secţia civilă de drept comun, sub cuvânt că s-a depăşit termenul de invocare a necompetenţei materiale procesuale, atunci s-ar încălca dispoziţia expresă a art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dezlegarea dată prin recursul în interesul legii problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Nu în ultimul rând, judecarea unui anume litigiu de către o instanţă necompetentă poate determina şi greşita alcătuire a completului de judecată (de exemplu, atunci când un litigiu de dreptul muncii, care ar trebui să revină unui complet alcătuit dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari, ar fi judecat de un complet format dintr-un singur judecător care face parte din secţia civilă de drept comun). Or, greşita compunere a completului de judecată atrage anularea (sau casarea) hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Chiar dacă soluţia anulării (casării) este controversată în practica judiciară şi în doctrină, totuşi este evident că, atunci când se aplică, ea duce la tergiversarea procesului, ceea ce contravine flagrant scopului expus anterior, al accelerării judecăţilor.

Practica judiciară în favoarea celei de-a doua opinii a fost identificată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, Secţiei I civile, Secţiei a II-a civile şi al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi al Secţiei a IV-a civile, Curţii de Apel Galaţi – Secţia I civilă, Curţii de Apel Iaşi – Secţia civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă, Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă şi al Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal. V. Opinia titularului sesizării

Titularul sesizării nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin cererea de recurs în interesul legii s-a arătat că împrejurările care au dat naştere problemei de drept pot fi sintetizate (exemplificativ) după cum urmează: – o cerere de chemare în judecată este soluţionată, în fond, de o primă instanţă necompetentă sub aspect material procesual; de exemplu, un litigiu având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul R.C.A., iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul R.C.A., litigiu în care competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate (potrivit Deciziei nr. 13/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii), este judecat în primă instanţă de secţia civilă (de drept comun sau, altfel spus, de secţia I civilă) a tribunalului; – în cauză se formulează apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, iar secţiile corespunzătoare ale curţii de apel (secţia I civilă, de drept comun, respectiv secţia a II-a civilă, specializată) îşi declină reciproc competenţa (problema se pune, în mod corespunzător, în calea de atac a recursului).

Totodată, s-a arătat că problema de drept este o componentă a chestiunii mai largi a stabilirii secţiei sau completului competent a judeca o cale de atac, ipotezele posibile fiind următoarele: – dacă la prima instanţă nu există secţii specializate, instanţa ierarhic superioară va stabili secţia sa competentă în funcţie de obiectul şi natura cauzei; – dacă la prima instanţă există secţii specializate, atunci: • când s-a pronunţat un regulator de competenţă, acesta va determina şi competenţa instanţei de control judiciar; • când nu există un astfel de regulator, atunci se iveşte problema de drept pusă în discuţie. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Prin opinia înaintată, Ministerul Public, în temeiul art. 517 din Codul de procedură civilă, a arătat că se impune, în principal, respingerea recursului în interesul legii ca inadmisibil, deoarece ipoteza faptică prezentată poate acoperi mai multe categorii de situaţii referitoare la aprecierea naturii sau obiectul litigiului (calificarea naturii juridice a litigiului), anume: a) natura sau obiectul litigiului au fost calificate din punct de vedere juridic corect de către prima instanţă, dar, în ciuda acestei calificări corecte (care ar fi atras competenţa altei secţii sau altui complet), cererea a fost judecată de secţia/completul necompetent; b) se invocă faptul că natura sau obiectul litigiului nu au fost calificate juridic corect, iar din cauza acestei calificări pretins incorecte, cererea a fost judecată de secţia/completul necompetent; în cadrul acestei situaţii se disting mai multe situaţii: (i) în faţa primei instanţe a fost invocată greşita calificare, dar aceasta nu a mai fost sau a fost invocată printre motivele căii de atac; (ii) în faţa primei instanţe nu a fost invocată această greşită calificare, dar aceasta a fost invocată ca motiv al căii de atac sau printre motivele căii de atac; (iii) în faţa primei instanţe nu a fost invocată această greşită calificare şi nici prin calea de atac, dar această împrejurare este invocată din oficiu de către instanţa de control judiciar.

Astfel, prin decizia în recurs în interesul legii a cărei pronunţare se solicită se creează premisele statuării în mod implicit, prin adoptarea celei de a doua opinii, asupra posibilităţii recalificării juridice a naturii sau obiectului cererii de chemare în judecată în calea de atac, într-o varietate de situaţii faptice ce pot reclama soluţii diferite, cu efecte asupra competenţei completului/secţiei din cadrul instanţei de control judiciar.

În consecinţă, se consideră că, în recursul în interesul legii cu care instanţa supremă a fost învestită, scopul procedurii, adică asigurarea interpretării şi aplicării unitare a textelor de lege supuse examinării, nu poate fi realizat printr-o dezlegare de principiu care să rezolve implicit întreaga problematică posibilă, cuprinzând variante faptice deosebite.

Pe fondul problemei de drept, cu titlu prealabil, având în vedere că problema vizează stabilirea competenţei materiale procesuale a secţiei sau completului din cadrul instanţei de control judiciar şi nu a instanţei în întregul său, precum şi faptul că, aşa cum se arată în sesizare, problema de drept pusă în discuţie se iveşte când nu s-a pronunţat un regulator de competenţă, Ministerul Public a propus reformularea întrebării, problema de drept vizând, în realitate, dacă: „în interpretarea art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi art. 136 din Codul de procedură civilă, în situaţia în care la prima instanţă a existat o specializare pe secţii/complete şi nu s-a pronunţat un regulator de competenţă, ce va determina competenţa materială procesuală a secţiei/completului din cadrul instanţei de control judiciar: competenţa materială procesuală a secţiei/completului care a judecat litigiul în fond ori natura, obiectul sau valoarea pretenţiei dedusă judecăţii?”.

În acest context, Ministerul Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii, urmând a se dispune că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi 136 din Codul de procedură civilă, în situaţia în care la prima instanţă a existat o specializare pe secţii/complete şi nu s-a pronunţat un regulator de competenţă, competenţa materială procesuală a secţiei sau completului de la nivelul instanţei de control judiciar va fi determinată de competenţa materială procesuală a secţiei/completului care a judecat litigiul în fond.

În motivarea acestei opinii, s-a arătat că nu se poate stabili competenţa materială a unei instanţe (secţie/complet) fără a particulariza competenţa sa materială funcţională prin competenţa sa materială procesuală, şi invers.

În ceea ce priveşte competenţa materială privind judecata în primă instanţă, potrivit normelor din Codul de procedură civilă, de regulă, norma de competenţă materială are un caracter dublu, în sensul că conţine atât componenta funcţională, cât şi componenta materială [de exemplu art. 94 pct. 1 lit. d)], astfel că cele două norme de competenţă, materială funcţională şi materială procesuală, se completează una pe cealaltă.

Referitor la norma ce stabileşte competenţa materială privind judecarea căii de atac a apelului sau recursului, în general, aceasta nu conţine, spre deosebire de normele de competenţă materială privind judecata în primă instanţă, o trimitere la componenta materială procesuală privind obiectul, natura sau valoarea cererii, ci se referă la calea de atac şi la obiectul acesteia, care nu sunt determinate de natura, obiectul sau valoarea cererii ce a atras competenţa primei instanţe, ci de hotărârile supuse căii de atac respective, determinarea componentei corespunzătoare competenţei materiale procesuale fiind făcută în funcţie de instanţa care a pronunţat această hotărâre, cu titlu exemplificativ fiind indicate prevederile art. 95 pct. 2 şi 3, art. 96 pct. 2, art. 97 pct. 1 şi ale art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Se apreciază că, prin referirea la instanţa care pronunţă hotărârea atacată, legiuitorul a dorit să stabilească competenţa judecării căii de atac în funcţie de instanţa (secţia/completul) care a pronunţat hotărârea atacată, independent de natura, obiectul sau valoarea cererii prin care a fost sesizată instanţa de fond, care, în calea de atac nu mai are relevanţă sub aspectul stabilirii competenţei instanţei de control judiciar şi, pe cale de consecinţă, nici a secţiei sau a completului din cadrul acesteia.

În ceea ce priveşte verificarea propriei competenţe de către instanţa (secţia/completul) care judecă calea de atac, Ministerul Public apreciază că, atunci când la prima instanţă cauza nu a fost judecată de o secţie sau complet specializat, pentru că nu existau astfel de secţii sau complete (de exemplu: în cazul judecătoriei), secţia sau completul din cadrul instanţei de control judiciar va face şi un examen al propriei competenţe din punctul de vedere al obiectului sau naturii litigiului, pentru că această chestiune nu a fost tranşată sub aspectul competenţei unei secţii sau a unui complet din cadrul primei instanţe.

Consideră că problema posibilităţii recalificării naturii juridice a litigiului de către instanţa de control judiciar constituie o problemă de drept distinctă de cea care face obiectul sesizării, ce nu va primi o soluţie prin adoptarea primei opinii, cum ar fi în situaţia în care s-ar statua fără rezerve în favoarea opiniei a doua, care vădeşte preocuparea instanţelor de a „corecta” în calea de atac competenţa.

Din punctul de vedere al Ministerului Public, o recalificare a naturii juridice a litigiului în calea de atac, inclusiv sub aspectul greşitei alcătuiri a completului, aspect aflat în strânsă legătură cu necompetenţa ce nu poate fi privit în mod separat, poate conduce la o schimbare chiar a cauzei cererii de chemare în judecată, operaţiune interzisă de dispoziţiile art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, consolidarea competenţei în favoarea completului/secţiei din cadrul primei instanţe are efect şi cu privire la competenţa completului/secţiei corespunzătoare acestora din cadrul instanţei de control judiciar, aceasta fiind soluţia legislativă adoptată şi din consideraţii de accelerare a judecăţilor şi de asigurare a continuităţii şi stabilităţii procesului.

În sprijinul definitivării competenţei, inclusiv în căile de atac, este şi configurarea dată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, care arată, încă o dată, că necompetenţa jurisdicţională de ordine publică poate fi motiv de recurs, însă doar în condiţiile invocării necompetenţei în condiţiile legii, adică în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Per a contrario, dacă necompetenţa nu a fost invocată în aceste condiţii, competenţa completelor/secţiei din cadrul primei instanţe s-a consolidat, ceea ce influenţează şi competenţa completelor/secţiei corespunzătoare acestora din cadrul instanţei de control judiciar, astfel că singurul mod de a înlătura competenţa de soluţionare a cauzei a secţiei/completului din cadrul primei instanţe şi, pe cale de consecinţă, a completului/secţiei corespunzătoare acestora din cadrul instanţelor de control judiciar este prin invocarea corespunzătoare a excepţiei de necompetenţă materială procesuală în faţa primei instanţe, în condiţiile art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care, în cazul căii de atac, va fi analizată de completul/secţia corespunzătoare celor din cadrul primei instanţe.

În cazul în care instanţa de control judiciar va considera că excepţia este întemeiată, va anula/casa hotărârea primei instanţe şi va trimite cauza spre rejudecare completului/secţiei competente din cadrul primei instanţe.

Stabilirea competenţei secţiei/completului din cadrul instanţei de control judiciar corespunzător competenţei secţiei/completului care a pronunţat hotărârea atacată pune în valoare într-un mod mai pregnant şi se armonizează pe deplin cu „aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă”, sistem propriu Codului de procedură civilă, aşa cum se arată în considerentele Deciziei nr. 40/2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraful 143). VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 11/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi ale art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.244/1/2018 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.142/1/2019 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă. VIII. Opinia specialiştilor

Institutul Naţional al Magistraturii, prin opinia înaintată, a arătat că, în raport cu prevederile legale incidente, anume art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) şi art. 136 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă, competenţa specializată a completului de judecată învestit cu soluţionarea unei căi de atac declarate împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă este determinată de competenţa specializată a completului de judecată ce a soluţionat respectivul proces în primă instanţă, iar nu de natura sau obiectul acestuia.

Astfel, competenţa specializată a completului de judecată învestit cu soluţionarea unui proces, competenţă subsumată competenţei materiale procesuale, constituie un aspect care se analizează în etapa judecăţii în primă instanţă, fie cu ocazia verificării competenţei în condiţiile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fie cu aceea a soluţionării excepţiei de necompetenţă.

În cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 31/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020, s-a statuat, la paragrafele 54, 57 şi 58, după cum urmează: „ De asemenea, chiar şi în situaţia în care nu există o astfel de încheiere interlocutorie prin care s-a reţinut competenţa, de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul repartizării la secţii sau completuri specializate, asimilate sub aspectul regimului competenţei materiale procesuale. […] Referitor la regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă trebuie menţionat că una dintre inovaţiile actualului Cod de procedură civilă, prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil, acela al accelerării judecăţii, reglementat de art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepţiei de necompetenţă materială, şi anume, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, adică termenul la care părţile, legal citate, pot pune şi concluzii (deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, precum cel prevăzut de art. 222 din Codul de procedură civilă). Procedând astfel se evită desfiinţarea tardivă a unor hotărâri pronunţate asupra fondului cauzei, prin efectul invocării excepţiei de necompetenţă direct în căile de atac sau chiar în primă instanţă, după ce se intră în cercetarea fondului procesului. Se produce, de asemenea, o responsabilizare atât a părţilor, cât şi a instanţei, impunându-se verificarea, în condiţii de contradictorialitate, a competenţei instanţei la primul termen la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, putându-se acorda un singur termen pentru lămuriri şi probe suplimentare, şi aceasta, cu titlu de excepţie, în condiţiile art. 131 alin. (2) din Codul de procedură civilă.”

Prin urmare, într-o primă ipoteză, aceea în care excepţia de necompetenţă în discuţie nu a fost invocată în faţa primei instanţe şi indiferent dacă s-a statuat sau nu asupra competenţei în condiţiile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, completul de judecată respectiv îşi consolidează competenţa specializată în mod definitiv.

În schimb, în a doua ipoteză, aceea în care excepţia de necompetenţă a fost respinsă de prima instanţă prin intermediul unei încheieri de şedinţă, subiectul de drept interesat în reformarea acestei soluţii trebuie să declare cale de atac atât împotriva hotărârii de dezînvestire, cât şi împotriva încheierii de şedinţă prin care s-a soluţionat excepţia procesuală respectivă, aceasta din urmă atacându-se odată cu fondul.

În acest caz, în care încheierea prin care a fost respinsă excepţia de necompetenţă a fost atacată, completul care a soluţionat procesul în primă instanţă se consideră competent specializat până la momentul eventual al anulării în calea de atac a încheierii respective.

În măsura în care însă subiectul de drept nu a declarat cale de atac împotriva încheierii de şedinţă prin care prima instanţă a respins excepţia de necompetenţă, aceasta din urmă dobândeşte caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac şi nu mai poate fi reformată, competenţa specializată a completului respectiv consolidându-se în mod definitiv.

Prin urmare, singurul moment în care se poate constata că procesul a fost judecat în primă instanţă de un complet necompetent specializat este cel al soluţionării căii de atac declarate împotriva încheierii de şedinţă prin care a fost respinsă excepţia de necompetenţă.

Anterior acestui moment, completul învestit cu soluţionarea căii de atac nu poate considera că procesul a fost judecat în primă instanţă de un complet necompetent specializat.

De asemenea, completul învestit cu soluţionarea căii de atac nu poate face abstracţie de competenţa completului ce a soluţionat procesul în primă instanţă şi, cu încălcarea limitei temporale prevăzute de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, să îşi aprecieze, în mod contrar, competenţa specializată în funcţie de natura şi obiectul procesului.

Competenţa specializată a completului de judecată învestit cu soluţionarea unei căi de atac declarate împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în procesul respectiv este determinată de competenţa specializată a completului de judecată ce a soluţionat procesul în primă instanţă, acest aspect fiind reţinut şi în cuprinsul paragrafului 164 al Deciziei nr. 18/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, potrivit căruia în căile de atac se păstrează, în mod corespunzător, competenţa materială procesuală a completului care a judecat procesul în primă instanţă.

Art. 131 din Codul de procedură civilă nu este incident şi în etapa judecăţii căilor de atac; una dintre raţiunile ce stau la baza acestei soluţii legislative este aceea că instanţa de control judiciar îşi apreciază competenţa nu în funcţie de criteriile aplicabile în etapa judecăţii în primă instanţă pentru determinarea competenţei generale, materiale şi teritoriale, ci prin raportare la competenţa instanţei care a judecat, în concret, procesul în primă instanţă.

Aşadar, completul învestit cu soluţionarea căii de atac îşi va verifica competenţa specializată prin raportare la aceea a completului care a soluţionat procesul în primă instanţă.

Soluţionarea unui proces de către un complet necompetent specializat poate determina, în anumite cazuri prevăzute de lege, şi greşita alcătuire a acestui complet [de exemplu, potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari], însă, în măsura în care competenţa acestuia a fost definitivată, hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă nu poate fi desfiinţată în calea de atac pentru motivul nelegalei alcătuiri a completului respectiv.

Universitatea de Vest Timişoara – Facultatea de Drept, reţinând admisibilitatea sesizării, a arătat că, la nivelul acestei instituţii de învăţământ, s-au formulat două puncte de vedere.

Astfel, într-o opinie majoritară, s-a apreciat că, raportat la dispoziţiile legale incidente, competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar este dată de competenţa pe care şi-a reţinut-o prima instanţă de fond, prin încheiere interlocutorie, în condiţiile art. 131 sau ale art. 132 din Codul de procedură civilă, după caz, litigiul urmând a fi judecat de secţia corespunzătoare celei a primei instanţe.

În susţinere, s-a arătat că instanţa de judecată îşi consolidează competenţa după primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, pronunţând o încheiere interlocutorie, astfel încât căile de atac declarate împotriva hotărârii pe care prima instanţă a pronunţat-o vor fi judecate de instanţa ierarhic superioară primei instanţe care s-a pronunţat în cauză, fără ca, în căile de atac, competenţa instanţei de control judiciar să se mai poată raporta la natura, obiectul sau valoarea pricinii, aceste chestiuni fiind avute în vedere exclusiv în cadrul stabilirii competenţei primei instanţe, în acelaşi sens fiind şi cele statuate prin Decizia nr. 28/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 a instanţei supreme – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Interdicţia de a invoca excepţia necompetenţei materiale în căile de atac nu se referă la situaţia în care s-a respins excepţia în primă instanţă şi s-a formulat o critică în calea de atac şi nici situaţia în care instanţa de control judiciar se consideră necompetentă să soluţioneze calea de atac, ci, exclusiv, la posibilitatea ca instanţa de control judiciar să analizeze, pe calea excepţiei de necompetenţă, competenţa instanţelor anterioare.

Într-o opinie singulară, s-a considerat că aceasta (competenţa) va fi determinată de natura, obiectul sau valoarea pretenţiei deduse judecăţii, întrucât nu există o interdicţie legală expresă de verificare a competenţei de către instanţa de control.

În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 466 alin. (4), art. 482 şi ale art. 480 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în sensul că, pe de o parte, calea de atac a apelului este îndreptată şi împotriva încheierilor interlocutorii ce nu se atacă distinct, cum este încheierea pronunţată potrivit art. 131 alin. (1) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, şi instanţa de apel este ţinută a-şi verifica propria competenţă, similar procedurii în primă instanţă.

În caz contrar, prevederile art. 480 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu şi-ar mai găsi aplicare în cazul în care excepţia de necompetenţă materială nu ar fi fost invocată în faţa primei instanţe necompetente. Or, textul de lege nu face vreo distincţie după cum s-a invocat sau nu o atare excepţie, deşi competenţa materială nu ar fi revenit primei instanţe ce a pronunţat hotărârea apelată, ci tocmai instanţei de apel, dar ca primă instanţă.

Din aceste considerente, s-a apreciat că, inclusiv în cazul relativizării excepţiei necompetenţei materiale, o atare împrejurare nu înseamnă că instanţa de control judiciar nu mai poate verifica dacă au fost respectate normele privitoare la competenţa primei instanţe şi nici nu presupune că aceeaşi instanţă de control nu şi-ar mai verifica, la rândul său, propria competenţă, ci doar că, în faza de judecată a primei instanţe, chestiunea referitoare la (ne)competenţa materială nu mai poate fi invocată după depăşirea momentului procesual amintit de art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, prin opinia înaintată, a apreciat că din coroborarea dispoziţiilor art. 95-97 din Codul de procedură civilă rezultă, în primul rând, că legiuitorul a atribuit competenţa de soluţionare a căilor de atac de reformare (apel, recurs) instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată.

În al doilea rând, această manieră de determinare a competenţei se raportează la instanţa care a judecat efectiv procesul, pronunţând hotărârea atacată cu apel sau cu recurs, iar nu la instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii, să judece un litigiu similar, dacă regulile de competenţă ar fi fost pe deplin observate.

Competenţa instanţei de apel ori de recurs este una derivată din competenţa primei instanţe sau, după caz, a instanţei de apel care a judecat efectiv procesul.

Distincţia esenţială care se impune a fi făcută este între competenţa instanţei de apel, pe de-o parte, şi chestiunea de a şti dacă prima instanţă a fost sau nu competentă material (inclusiv procesual), pe de altă parte. Competenţa instanţei de apel, fiind una derivată, se stabileşte în raport cu instanţa ori, după caz, secţia ori completul (specializat sau nu) care a judecat procesul. În schimb, necompetenţa materială (inclusiv procesuală) a primei instanţe este o chestiune care priveşte fondul apelului, ea fiind invocată ca motiv de apel, cu finalitatea stabilită de art. 480 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv anularea sentinţei pronunţate de instanţa necompetentă şi trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei competente.

În măsura în care necompetenţa materială – inclusiv cea procesuală (specializată) – nu a fost invocată în termenul legal, ea se acoperă definitiv, iar instanţa sesizată devine competentă să judece procesul, prin efectul unei prorogări legale de competenţă sui generis, chiar dacă în mod normal nu ar fi fost competentă să judece litigii de acelaşi fel.

Toate urmările greşitei calificări a raportului juridic – bunăoară, a fi unul de dreptul muncii în loc de drept civil – şi care au atras sesizarea unei instanţe (incluzând aici şi secţia ori completul) necompetente sub aspect material procesual se consolidează în concordanţă cu competenţa astfel câştigată – atât procedura de judecată (de exemplu, sub aspectul căii de atac deschise de lege şi al termenului de exercitare), cât şi compunerea completului de judecată, a cărei legalitate va fi judecată în raport cu competenţa materială procesuală astfel consolidată.

În cazul în care necompetenţa materială (procesuală ori de altă natură) a fost invocată în termenul legal în faţa primei instanţe, iar aceasta a omis să se pronunţe asupra excepţiei ori a respins-o, necompetenţa nu se acoperă şi poate fi invocată ca motiv de apel ori, după caz, de recurs (în cazul în care sentinţa este supusă numai recursului). Chiar şi în acest caz însă, competenţa materială a instanţei de apel ori, după caz, de recurs rămâne una derivată, corespunzătoare instanţei sau, după caz, secţiei ori completului specializat care a judecat efectiv procesul în primă instanţă, chiar dacă nu era competent.

Dacă la prima instanţă nu există secţii şi nici complete specializate, iar pricina a fost judecată de un complet nespecializat, problema competenţei materiale procesuale a instanţei de apel la nivelul căreia există secţii ori complete de specializare diferită poate fi invocată (doar) la primul termen la care părţile sunt legal citate şi pot formula concluzii în apel, printr-o aplicare corespunzătoare a art. 130 alin. (2) şi a art. 131 din Codul de procedură civilă în această cale de atac (inclusiv prin raportare la norma de trimitere cuprinsă în art. 482 din Codul de procedură civilă).

Aşadar, dacă sunt constituite secţii ori complete specializate pentru prima oară la nivelul instanţei de apel, formaţiunea jurisdicţională este îndreptăţită şi obligată să îşi verifice competenţa materială procesuală proprie prin raportare la adevărata natură juridică a pricinii şi, dacă este cazul, să îşi decline competenţa în favoarea secţiei ori completului competent în raport cu natura, obiectul ori valoarea pretenţiei.

Chiar şi în cazul inexistenţei la prima instanţă a unor secţii ori complete specializate, instanţa de apel/recurs nu va putea invoca propria necompetenţă derivată din natura pricinii în cazul în care alte aspecte, precum constituirea completului la prima instanţă (de exemplu, litigii de dreptul muncii) sau regulile de drept procesual sau material aplicate (de exemplu, contenciosul administrativ), indică opţiunea primei instanţe pentru încadrarea litigiului într-o anumită categorie relevantă pentru stabilirea competenţei specializate.

În fine, necompetenţa materială procesuală a secţiei care judecă recursul poate fi invocată pentru prima oară în recurs doar dacă nu a existat o specializare a nivelul instanţelor de fond, instanţa de recurs fiind prima ce are în structura sa organizatorică secţii ori complete specializate pentru materia litigioasă respectivă. IX. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit conform art. 516 din Codul de procedură civilă s-a arătat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi 136 din Codul de procedură civilă, competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar se va determina: – cu respectarea specializării primei instanţe (complet/secţie), care se va aplica în mod corespunzător şi în calea de atac; – în considerarea obiectului şi naturii litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanţa de fond, în cazul soluţionării în prim grad de jurisdicţie a litigiului de către o instanţă care nu cuprinde structuri specializate (secţii/completuri). X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţ