ÎCCJ, Decizia nr. 4/2023

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023.

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror șef serviciu al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați cu privire la următoarea problemă de drept: " În interpretarea art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 și art. 136 din Codul de procedură civilă, ce va determina competența materială procesuală a instanței de control judiciar: competența materială procesuală a instanței care a judecat litigiul în fond ori natura, obiectul sau valoarea pretenției deduse judecății?".

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, s-au depus raportul întocmit de judecătorii raportori, opinii ale Institutului Național al Magistraturii, Universității de Vest din Timișoara și Universității din București și punct de vedere din partea Ministerului Public.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii în ceea ce privește problema de drept sesizată, arătând că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 și 136 din Codul de procedură civilă, în situația în care la prima instanță a existat o specializare pe secții/complete și nu s-a pronunțat un regulator de competență, competența materială procesuală a secției sau completului de la nivelul instanței de control judiciar va fi determinată de competența materială procesuală a secției/completului care a judecat litigiul în fond.

Astfel, dacă la nivelul primei instanțe a existat o specializare, iar competența s-a consolidat, aceasta se transferă și instanței de control judiciar, fiind vorba de o competență derivată. În acest sens este și jurisprudența instanței supreme, anume deciziile nr. 18/2016 și 40/2020 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 27/2021 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, în care s-a reținut că verificarea trebuie făcută în stadiul incipient, în caz contrar păstrându-se această competență și în căile de atac.

A doua orientare pune o problemă de recalificare a naturii juridice a litigiului, or această operațiune poate conduce la o schimbare chiar a cauzei cererii de chemare în judecată, operațiune interzisă de art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în condițiile în care nu a existat o critică făcută prin calea de atac cu privire la calificarea litigiului făcută de prima instanță.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: " Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești". II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați, atașându-se documentația constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Codul de procedură civilă Excepția de necompetență Art. 129. - (...) (2) Necompetența este de ordine publică: (...) 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; (...) Invocarea excepției Art. 130. - (...) (2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. (...) Verificarea competenței Art. 131. - (1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (...) Conflictul de competență. Cazuri Art. 133. - Există conflict de competență: 1. când două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece același proces; 2. când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente. Dispoziții speciale Art. 136. - (1) Dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere. (2) Conflictul se va soluționa de secția instanței stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secției înaintea căreia s-a ivit conflictul. (3) Conflictul dintre două secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se soluționează de Completul de 5 judecători. (4) Dispozițiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul completelor specializate. IV. Orientările jurisprudențiale divergente

Prin Hotărârea nr. 2 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați din 26 ianuarie 2023, titularul sesizării a arătat că problema supusă analizei a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești din țară, fiind necesar ca printr-o decizie obligatorie să se stabilească modul unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cu privire la problema de drept, fiind identificate două orientări jurisprudențiale.

Astfel, într-o primă opinie, se arată că va fi dată competența materială procesuală a instanței de control judiciar de aceeași competență a instanței care a judecat litigiul în fond. Altfel spus, litigiul urmează să fie judecat de secția corespunzătoare celei a primei instanțe, anume apelul contra sentinței pronunțate de secția I civilă a tribunalului va fi judecat de secția I a curții de apel.

Justificarea teoretică a acestei soluții pornește de la unul dintre scopurile Codului de procedură civilă, respectiv accelerarea judecăților: prin modificările aduse regimului juridic al excepției de necompetență, legiuitorul a urmărit eliminarea unui motiv major de tergiversare a soluționării cauzelor constând în folosirea excesivă a declinărilor de competență și a conflictului de competență. În plus, este incidentă necesitatea asigurării stabilității sistemului judiciar (Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă, Decizia nr. 340 din 10 februarie 2022).

Astfel, deși competența materială procesuală este de ordine publică [potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă], totuși excepția corespunzătoare a necompetenței trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii [conform art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

Mai mult chiar, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă material să judece pricina [potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă], dar o va face exclusiv în fața primei instanțe.

Rezultă că, dacă excepția nu a fost invocată in limine litis, atunci competența primei instanțe s-a consolidat, chiar dacă este contrară regulilor referitoare la natura, obiectul sau valoarea pretenției dedusă judecății.

Exemplul practic al aplicării acestei teorii este oferit de Curtea de Apel Târgu Mureș, care a arătat că dosarele se repartizează la Secția I civilă sau la Secția a II-a civilă în funcție de secția tribunalelor la care dosarul a fost înregistrat și soluționat. Drept urmare, nu există hotărâri de declinare a competenței între aceste două secții civile și nici nu au fost pronunțate regulatoare de competență.

Așadar, regulile conflictului de competență (definit de art. 133 din Codul de procedură civilă), care sunt aplicabile chiar și secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești (conform art. 136 din Codul de procedură civilă), se referă la verificarea naturii, obiectului sau valorii pretenției exclusiv în fața instanței care va judeca litigiul în fond, instanța de control judiciar urmând a fi determinată în raport cu competența materială procesuală a primei instanțe.

Această primă opinie este susținută explicit de considerentele cuprinse în Decizia nr. 40/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, la paragrafele 132 și 133 se arată: " De altfel, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a mai reținut deja și prin Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016 - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 164) că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competența materială procesuală a instanței care a judecat litigiul în fond. Așadar, dacă legiuitorul a înțeles să stabilească în mod expres competența de soluționare în primă instanță a litigiilor decurgând din executarea contractelor administrative în favoarea instanței civile de drept comun, este evident că și calea de atac va fi de competența secției sau completului corespunzător de la instanța mai mare în grad, cu respectarea normelor de competență materială procesuală".

În doctrină se mai arată și faptul că, dacă și-ar declina competența în urma propriei analize a naturii, obiectului sau valorii pretenției, atunci instanța de control judiciar ar repune în discuție, indirect, însă dincolo de limita temporală impusă de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, însăși competența materială procesuală a primei instanțe, deși aceasta, prin ipoteză, s-a consolidat la momentul expirării termenului de invocare a excepției corespunzătoare.

Practica judiciară în favoarea primei opinii a fost identificată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, Secției I civile, Secției a II-a civile și al Secției de contencios administrativ și fiscal, Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal, Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Curții de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Curții de Apel Constanța - Secția I civilă, Curții de Apel Craiova - Secția I civilă, Curții de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalului Galați - Secția contencios administrativ și fiscal, Curții de Apel Iași - Secția civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal, Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă și al Curții de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Într-o a doua opinie se arată că această competență va fi determinată de natura, obiectul sau valoarea pretenției dedusă judecății, întrucât nu există o interdicție legală expresă de verificare a competenței de către instanța de control judiciar. Dimpotrivă, este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că instanța de apel sau de recurs își poate invoca propria sa necompetență. Desigur, va face acest lucru tot la primul termen de judecată și cu respectarea tuturor celorlalte reguli specifice.

Apoi, regulile referitoare la competența materială procesuală sunt de ordine publică, deci pot fi invocate și de instanță din oficiu. Așadar, dacă se recunoaște posibilitatea instanției de control judiciar de a-și verifica propria competență, atunci această verificare nu se poate face decât în funcție de regulile specifice, respectiv în funcție de natura, obiectul sau valoarea pretenției deduse judecății.

De altfel, ignorarea acestor reguli ar însemna, în anumite situații, și încălcarea altor dispoziții de ordine publică. De exemplu, în cazul stabilirii competenței secției specializate, potrivit Deciziei nr. 13/2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, anterior menționate, dacă dosarele respective nu ar fi fost declinate de la secția civilă de drept comun, sub cuvânt că s-a depășit termenul de invocare a necompetenței materiale procesuale, atunci s-ar încălca dispoziția expresă a art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dezlegarea dată prin recursul în interesul legii problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Nu în ultimul rând, judecarea unui anume litigiu de către o instanță necompetentă poate determina și greșita alcătuire a completului de judecată (de exemplu, atunci când un litigiu de dreptul muncii, care ar trebui să revină unui complet alcătuit dintr-un judecător și doi asistenți judiciari, ar fi judecat de un complet format dintr-un singur judecător care face parte din secția civilă de drept comun). Or, greșita compunere a completului de judecată atrage anularea (sau casarea) hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Chiar dacă soluția anulării (casării) este controversată în practica judiciară și în doctrină, totuși este evident că, atunci când se aplică, ea duce la tergiversarea procesului, ceea ce contravine flagrant scopului expus anterior, al accelerării judecăților.

Practica judiciară în favoarea celei de-a doua opinii a fost identificată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, Secției I civile, Secției a II-a civile și al Secției de contencios administrativ și fiscal, Curții de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și al Secției a IV-a civile, Curții de Apel Galați - Secția I civilă, Curții de Apel Iași - Secția civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal, Curții de Apel Pitești - Secția I civilă, Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă și al Curții de Apel Suceava - Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal. V. Opinia titularului sesizării

Titularul sesizării nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin cererea de recurs în interesul legii s-a arătat că împrejurările care au dat naștere problemei de drept pot fi sintetizate (exemplificativ) după cum urmează: - o cerere de chemare în judecată este soluționată, în fond, de o primă instanță necompetentă sub aspect material procesual; de exemplu, un litigiu având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul R.C.A., iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul R.C.A., litigiu în care competența materială procesuală revine secțiilor specializate (potrivit Deciziei nr. 13/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii), este judecat în primă instanță de secția civilă (de drept comun sau, altfel spus, de secția I civilă) a tribunalului; - în cauză se formulează apel împotriva sentinței pronunțate de tribunal, iar secțiile corespunzătoare ale curții de apel (secția I civilă, de drept comun, respectiv secția a II-a civilă, specializată) își declină reciproc competența (problema se pune, în mod corespunzător, în calea de atac a recursului).

Totodată, s-a arătat că problema de drept este o componentă a chestiunii mai largi a stabilirii secției sau completului competent a judeca o cale de atac, ipotezele posibile fiind următoarele: - dacă la prima instanță nu există secții specializate, instanța ierarhic superioară va stabili secția sa competentă în funcție de obiectul și natura cauzei; - dacă la prima instanță există secții specializate, atunci: • când s-a pronunțat un regulator de competență, acesta va determina și competența instanței de control judiciar; • când nu există un astfel de regulator, atunci se ivește problema de drept pusă în discuție. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Prin opinia înaintată, Ministerul Public, în temeiul art. 517 din Codul de procedură civilă, a arătat că se impune, în principal, respingerea recursului în interesul legii ca inadmisibil, deoarece ipoteza faptică prezentată poate acoperi mai multe categorii de situații referitoare la aprecierea naturii sau obiectul litigiului (calificarea naturii juridice a litigiului), anume: a) natura sau obiectul litigiului au fost calificate din punct de vedere juridic corect de către prima instanță, dar, în ciuda acestei calificări corecte (care ar fi atras competența altei secții sau altui complet), cererea a fost judecată de secția/completul necompetent; b) se invocă faptul că natura sau obiectul litigiului nu au fost calificate juridic corect, iar din cauza acestei calificări pretins incorecte, cererea a fost judecată de secția/completul necompetent; în cadrul acestei situații se disting mai multe situații: (i) în fața primei instanțe a fost invocată greșita calificare, dar aceasta nu a mai fost sau a fost invocată printre motivele căii de atac; (ii) în fața primei instanțe nu a fost invocată această greșită calificare, dar aceasta a fost invocată ca motiv al căii de atac sau printre motivele căii de atac; (iii) în fața primei instanțe nu a fost invocată această greșită calificare și nici prin calea de atac, dar această împrejurare este invocată din oficiu de către instanța de control judiciar.

Astfel, prin decizia în recurs în interesul legii a cărei pronunțare se solicită se creează premisele statuării în mod implicit, prin adoptarea celei de a doua opinii, asupra posibilității recalificării juridice a naturii sau obiectului cererii de chemare în judecată în calea de atac, într-o varietate de situații faptice ce pot reclama soluții diferite, cu efecte asupra competenței completului/secției din cadrul instanței de control judiciar.

În consecință, se consideră că, în recursul în interesul legii cu care instanța supremă a fost învestită, scopul procedurii, adică asigurarea interpretării și aplicării unitare a textelor de lege supuse examinării, nu poate fi realizat printr-o dezlegare de principiu care să rezolve implicit întreaga problematică posibilă, cuprinzând variante faptice deosebite.

Pe fondul problemei de drept, cu titlu prealabil, având în vedere că problema vizează stabilirea competenței materiale procesuale a secției sau completului din cadrul instanței de control judiciar și nu a instanței în întregul său, precum și faptul că, așa cum se arată în sesizare, problema de drept pusă în discuție se ivește când nu s-a pronunțat un regulator de competență, Ministerul Public a propus reformularea întrebării, problema de drept vizând, în realitate, dacă: "în interpretarea art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 și art. 136 din Codul de procedură civilă, în situația în care la prima instanță a existat o specializare pe secții/complete și nu s-a pronunțat un regulator de competență, ce va determina competența materială procesuală a secției/completului din cadrul instanței de control judiciar: competența materială procesuală a secției/completului care a judecat litigiul în fond ori natura, obiectul sau valoarea pretenției dedusă judecății?".

În acest context, Ministerul Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii, urmând a se dispune că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 și 136 din Codul de procedură civilă, în situația în care la prima instanță a existat o specializare pe secții/complete și nu s-a pronunțat un regulator de competență, competența materială procesuală a secției sau completului de la nivelul instanței de control judiciar va fi determinată de competența materială procesuală a secției/completului care a judecat litigiul în fond.

În motivarea acestei opinii, s-a arătat că nu se poate stabili competența materială a unei instanțe (secție/complet) fără a particulariza competența sa materială funcțională prin competența sa materială procesuală, și invers.

În ceea ce privește competența materială privind judecata în primă instanță, potrivit normelor din Codul de procedură civilă, de regulă, norma de competență materială are un caracter dublu, în sensul că conține atât componenta funcțională, cât și componenta materială [de exemplu art. 94 pct. 1 lit. d)], astfel că cele două norme de competență, materială funcțională și materială procesuală, se completează una pe cealaltă.

Referitor la norma ce stabilește competența materială privind judecarea căii de atac a apelului sau recursului, în general, aceasta nu conține, spre deosebire de normele de competență materială privind judecata în primă instanță, o trimitere la componenta materială procesuală privind obiectul, natura sau valoarea cererii, ci se referă la calea de atac și la obiectul acesteia, care nu sunt determinate de natura, obiectul sau valoarea cererii ce a atras competența primei instanțe, ci de hotărârile supuse căii de atac respective, determinarea componentei corespunzătoare competenței materiale procesuale fiind făcută în funcție de instanța care a pronunțat această hotărâre, cu titlu exemplificativ fiind indicate prevederile art. 95 pct. 2 și 3, art. 96 pct. 2, art. 97 pct. 1 și ale art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Se apreciază că, prin referirea la instanța care pronunță hotărârea atacată, legiuitorul a dorit să stabilească competența judecării căii de atac în funcție de instanța (secția/completul) care a pronunțat hotărârea atacată, independent de natura, obiectul sau valoarea cererii prin care a fost sesizată instanța de fond, care, în calea de atac nu mai are relevanță sub aspectul stabilirii competenței instanței de control judiciar și, pe cale de consecință, nici a secției sau a completului din cadrul acesteia.

În ceea ce privește verificarea propriei competențe de către instanța (secția/completul) care judecă calea de atac, Ministerul Public apreciază că, atunci când la prima instanță cauza nu a fost judecată de o secție sau complet specializat, pentru că nu existau astfel de secții sau complete (de exemplu: în cazul judecătoriei), secția sau completul din cadrul instanței de control judiciar va face și un examen al propriei competențe din punctul de vedere al obiectului sau naturii litigiului, pentru că această chestiune nu a fost tranșată sub aspectul competenței unei secții sau a unui complet din cadrul primei instanțe.

Consideră că problema posibilității recalificării naturii juridice a litigiului de către instanța de control judiciar constituie o problemă de drept distinctă de cea care face obiectul sesizării, ce nu va primi o soluție prin adoptarea primei opinii, cum ar fi în situația în care s-ar statua fără rezerve în favoarea opiniei a doua, care vădește preocuparea instanțelor de a "corecta" în calea de atac competența.

Din punctul de vedere al Ministerului Public, o recalificare a naturii juridice a litigiului în calea de atac, inclusiv sub aspectul greșitei alcătuiri a completului, aspect aflat în strânsă legătură cu necompetența ce nu poate fi privit în mod separat, poate conduce la o schimbare chiar a cauzei cererii de chemare în judecată, operațiune interzisă de dispozițiile art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, consolidarea competenței în favoarea completului/secției din cadrul primei instanțe are efect și cu privire la competența completului/secției corespunzătoare acestora din cadrul instanței de control judiciar, aceasta fiind soluția legislativă adoptată și din considerații de accelerare a judecăților și de asigurare a continuității și stabilității procesului.

În sprijinul definitivării competenței, inclusiv în căile de atac, este și configurarea dată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, care arată, încă o dată, că necompetența jurisdicțională de ordine publică poate fi motiv de recurs, însă doar în condițiile invocării necompetenței în condițiile legii, adică în termenul și condițiile prevăzute de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Per a contrario, dacă necompetența nu a fost invocată în aceste condiții, competența completelor/secției din cadrul primei instanțe s-a consolidat, ceea ce influențează și competența completelor/secției corespunzătoare acestora din cadrul instanței de control judiciar, astfel că singurul mod de a înlătura competența de soluționare a cauzei a secției/completului din cadrul primei instanțe și, pe cale de consecință, a completului/secției corespunzătoare acestora din cadrul instanțelor de control judiciar este prin invocarea corespunzătoare a excepției de necompetență materială procesuală în fața primei instanțe, în condițiile art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care, în cazul căii de atac, va fi analizată de completul/secția corespunzătoare celor din cadrul primei instanțe.

În cazul în care instanța de control judiciar va considera că excepția este întemeiată, va anula/casa hotărârea primei instanțe și va trimite cauza spre rejudecare completului/secției competente din cadrul primei instanțe.

Stabilirea competenței secției/completului din cadrul instanței de control judiciar corespunzător competenței secției/completului care a pronunțat hotărârea atacată pune în valoare într-un mod mai pregnant și se armonizează pe deplin cu "aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă", sistem propriu Codului de procedură civilă, așa cum se arată în considerentele Deciziei nr. 40/2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraful 143). VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 11/2016 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Pitești și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și ale art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.244/1/2018 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.142/1/2019 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă. VIII. Opinia specialiștilor

Institutul Național al Magistraturii, prin opinia înaintată, a arătat că, în raport cu prevederile legale incidente, anume art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) și art. 136 alin. (1) și (4) din Codul de procedură civilă, competența specializată a completului de judecată învestit cu soluționarea unei căi de atac declarate împotriva hotărârii judecătorești pronunțate în primă instanță este determinată de competența specializată a completului de judecată ce a soluționat respectivul proces în primă instanță, iar nu de natura sau obiectul acestuia.

Astfel, competența specializată a completului de judecată învestit cu soluționarea unui proces, competență subsumată competenței materiale procesuale, constituie un aspect care se analizează în etapa judecății în primă instanță, fie cu ocazia verificării competenței în condițiile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fie cu aceea a soluționării excepției de necompetență.

În cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 31/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020, s-a statuat, la paragrafele 54, 57 și 58, după cum urmează: " De asemenea, chiar și în situația în care nu există o astfel de încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența, de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență reprezintă stabilizarea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. Aceeași soluție se impune și în cazul repartizării la secții sau completuri specializate, asimilate sub aspectul regimului competenței materiale procesuale. [...] Referitor la regimul juridic al invocării excepției de necompetență trebuie menționat că una dintre inovațiile actualului Cod de procedură civilă, prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil, acela al accelerării judecății, reglementat de art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepției de necompetență materială, și anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune și concluzii (deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, precum cel prevăzut de art. 222 din Codul de procedură civilă). Procedând astfel se evită desființarea tardivă a unor hotărâri pronunțate asupra fondului cauzei, prin efectul invocării excepției de necompetență direct în căile de atac sau chiar în primă instanță, după ce se intră în cercetarea fondului procesului. Se produce, de asemenea, o responsabilizare atât a părților, cât și a instanței, impunându-se verificarea, în condiții de contradictorialitate, a competenței instanței la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, putându-se acorda un singur termen pentru lămuriri și probe suplimentare, și aceasta, cu titlu de excepție, în condițiile art. 131 alin. (2) din Codul de procedură civilă."

Prin urmare, într-o primă ipoteză, aceea în care excepția de necompetență în discuție nu a fost invocată în fața primei instanțe și indiferent dacă s-a statuat sau nu asupra competenței în condițiile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, completul de judecată respectiv își consolidează competența specializată în mod definitiv.

În schimb, în a doua ipoteză, aceea în care excepția de necompetență a fost respinsă de prima instanță prin intermediul unei încheieri de ședință, subiectul de drept interesat în reformarea acestei soluții trebuie să declare cale de atac atât împotriva hotărârii de dezînvestire, cât și împotriva încheierii de ședință prin care s-a soluționat excepția procesuală respectivă, aceasta din urmă atacându-se odată cu fondul.

În acest caz, în care încheierea prin care a fost respinsă excepția de necompetență a fost atacată, completul care a soluționat procesul în primă instanță se consideră competent specializat până la momentul eventual al anulării în calea de atac a încheierii respective.

În măsura în care însă subiectul de drept nu a declarat cale de atac împotriva încheierii de ședință prin care prima instanță a respins excepția de necompetență, aceasta din urmă dobândește caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac și nu mai poate fi reformată, competența specializată a completului respectiv consolidându-se în mod definitiv.

Prin urmare, singurul moment în care se poate constata că procesul a fost judecat în primă instanță de un complet necompetent specializat este cel al soluționării căii de atac declarate împotriva încheierii de ședință prin care a fost respinsă excepția de necompetență.

Anterior acestui moment, completul învestit cu soluționarea căii de atac nu poate considera că procesul a fost judecat în primă instanță de un complet necompetent specializat.

De asemenea, completul învestit cu soluționarea căii de atac nu poate face abstracție de competența completului ce a soluționat procesul în primă instanță și, cu încălcarea limitei temporale prevăzute de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, să își aprecieze, în mod contrar, competența specializată în funcție de natura și obiectul procesului.

Competența specializată a completului de judecată învestit cu soluționarea unei căi de atac declarate împotriva hotărârii judecătorești pronunțate în primă instanță în procesul respectiv este determinată de competența specializată a completului de judecată ce a soluționat procesul în primă instanță, acest aspect fiind reținut și în cuprinsul paragrafului 164 al Deciziei nr. 18/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, potrivit căruia în căile de atac se păstrează, în mod corespunzător, competența materială procesuală a completului care a judecat procesul în primă instanță.

Art. 131 din Codul de procedură civilă nu este incident și în etapa judecății căilor de atac; una dintre rațiunile ce stau la baza acestei soluții legislative este aceea că instanța de control judiciar își apreciază competența nu în funcție de criteriile aplicabile în etapa judecății în primă instanță pentru determinarea competenței generale, materiale și teritoriale, ci prin raportare la competența instanței care a judecat, în concret, procesul în primă instanță.

Așadar, completul învestit cu soluționarea căii de atac își va verifica competența specializată prin raportare la aceea a completului care a soluționat procesul în primă instanță.

Soluționarea unui proces de către un complet necompetent specializat poate determina, în anumite cazuri prevăzute de lege, și greșita alcătuire a acestui complet [de exemplu, potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari], însă, în măsura în care competența acestuia a fost definitivată, hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță nu poate fi desființată în calea de atac pentru motivul nelegalei alcătuiri a completului respectiv.

Universitatea de Vest Timișoara - Facultatea de Drept, reținând admisibilitatea sesizării, a arătat că, la nivelul acestei instituții de învățământ, s-au formulat două puncte de vedere.

Astfel, într-o opinie majoritară, s-a apreciat că, raportat la dispozițiile legale incidente, competența materială procesuală a instanței de control judiciar este dată de competența pe care și-a reținut-o prima instanță de fond, prin încheiere interlocutorie, în condițiile art. 131 sau ale art. 132 din Codul de procedură civilă, după caz, litigiul urmând a fi judecat de secția corespunzătoare celei a primei instanțe.

În susținere, s-a arătat că instanța de judecată își consolidează competența după primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, pronunțând o încheiere interlocutorie, astfel încât căile de atac declarate împotriva hotărârii pe care prima instanță a pronunțat-o vor fi judecate de instanța ierarhic superioară primei instanțe care s-a pronunțat în cauză, fără ca, în căile de atac, competența instanței de control judiciar să se mai poată raporta la natura, obiectul sau valoarea pricinii, aceste chestiuni fiind avute în vedere exclusiv în cadrul stabilirii competenței primei instanțe, în același sens fiind și cele statuate prin Decizia nr. 28/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 a instanței supreme - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Interdicția de a invoca excepția necompetenței materiale în căile de atac nu se referă la situația în care s-a respins excepția în primă instanță și s-a formulat o critică în calea de atac și nici situația în care instanța de control judiciar se consideră necompetentă să soluționeze calea de atac, ci, exclusiv, la posibilitatea ca instanța de control judiciar să analizeze, pe calea excepției de necompetență, competența instanțelor anterioare.

Într-o opinie singulară, s-a considerat că aceasta (competența) va fi determinată de natura, obiectul sau valoarea pretenției deduse judecății, întrucât nu există o interdicție legală expresă de verificare a competenței de către instanța de control.

În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 466 alin. (4), art. 482 și ale art. 480 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în sensul că, pe de o parte, calea de atac a apelului este îndreptată și împotriva încheierilor interlocutorii ce nu se atacă distinct, cum este încheierea pronunțată potrivit art. 131 alin. (1) din același cod, iar, pe de altă parte, și instanța de apel este ținută a-și verifica propria competență, similar procedurii în primă instanță.

În caz contrar, prevederile art. 480 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu și-ar mai găsi aplicare în cazul în care excepția de necompetență materială nu ar fi fost invocată în fața primei instanțe necompetente. Or, textul de lege nu face vreo distincție după cum s-a invocat sau nu o atare excepție, deși competența materială nu ar fi revenit primei instanțe ce a pronunțat hotărârea apelată, ci tocmai instanței de apel, dar ca primă instanță.

Din aceste considerente, s-a apreciat că, inclusiv în cazul relativizării excepției necompetenței materiale, o atare împrejurare nu înseamnă că instanța de control judiciar nu mai poate verifica dacă au fost respectate normele privitoare la competența primei instanțe și nici nu presupune că aceeași instanță de control nu și-ar mai verifica, la rândul său, propria competență, ci doar că, în faza de judecată a primei instanțe, chestiunea referitoare la (ne)competența materială nu mai poate fi invocată după depășirea momentului procesual amintit de art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Facultatea de Drept din cadrul Universității București, prin opinia înaintată, a apreciat că din coroborarea dispozițiilor art. 95-97 din Codul de procedură civilă rezultă, în primul rând, că legiuitorul a atribuit competența de soluționare a căilor de atac de reformare (apel, recurs) instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată.

În al doilea rând, această manieră de determinare a competenței se raportează la instanța care a judecat efectiv procesul, pronunțând hotărârea atacată cu apel sau cu recurs, iar nu la instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii, să judece un litigiu similar, dacă regulile de competență ar fi fost pe deplin observate.

Competența instanței de apel ori de recurs este una derivată din competența primei instanțe sau, după caz, a instanței de apel care a judecat efectiv procesul.

Distincția esențială care se impune a fi făcută este între competența instanței de apel, pe de-o parte, și chestiunea de a ști dacă prima instanță a fost sau nu competentă material (inclusiv procesual), pe de altă parte. Competența instanței de apel, fiind una derivată, se stabilește în raport cu instanța ori, după caz, secția ori completul (specializat sau nu) care a judecat procesul. În schimb, necompetența materială (inclusiv procesuală) a primei instanțe este o chestiune care privește fondul apelului, ea fiind invocată ca motiv de apel, cu finalitatea stabilită de art. 480 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv anularea sentinței pronunțate de instanța necompetentă și trimiterea cauzei spre soluționare instanței competente.

În măsura în care necompetența materială - inclusiv cea procesuală (specializată) - nu a fost invocată în termenul legal, ea se acoperă definitiv, iar instanța sesizată devine competentă să judece procesul, prin efectul unei prorogări legale de competență sui generis, chiar dacă în mod normal nu ar fi fost competentă să judece litigii de același fel.

Toate urmările greșitei calificări a raportului juridic - bunăoară, a fi unul de dreptul muncii în loc de drept civil - și care au atras sesizarea unei instanțe (incluzând aici și secția ori completul) necompetente sub aspect material procesual se consolidează în concordanță cu competența astfel câștigată - atât procedura de judecată (de exemplu, sub aspectul căii de atac deschise de lege și al termenului de exercitare), cât și compunerea completului de judecată, a cărei legalitate va fi judecată în raport cu competența materială procesuală astfel consolidată.

În cazul în care necompetența materială (procesuală ori de altă natură) a fost invocată în termenul legal în fața primei instanțe, iar aceasta a omis să se pronunțe asupra excepției ori a respins-o, necompetența nu se acoperă și poate fi invocată ca motiv de apel ori, după caz, de recurs (în cazul în care sentința este supusă numai recursului). Chiar și în acest caz însă, competența materială a instanței de apel ori, după caz, de recurs rămâne una derivată, corespunzătoare instanței sau, după caz, secției ori completului specializat care a judecat efectiv procesul în primă instanță, chiar dacă nu era competent.

Dacă la prima instanță nu există secții și nici complete specializate, iar pricina a fost judecată de un complet nespecializat, problema competenței materiale procesuale a instanței de apel la nivelul căreia există secții ori complete de specializare diferită poate fi invocată (doar) la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot formula concluzii în apel, printr-o aplicare corespunzătoare a art. 130 alin. (2) și a art. 131 din Codul de procedură civilă în această cale de atac (inclusiv prin raportare la norma de trimitere cuprinsă în art. 482 din Codul de procedură civilă).

Așadar, dacă sunt constituite secții ori complete specializate pentru prima oară la nivelul instanței de apel, formațiunea jurisdicțională este îndreptățită și obligată să își verifice competența materială procesuală proprie prin raportare la adevărata natură juridică a pricinii și, dacă este cazul, să își decline competența în favoarea secției ori completului competent în raport cu natura, obiectul ori valoarea pretenției.

Chiar și în cazul inexistenței la prima instanță a unor secții ori complete specializate, instanța de apel/recurs nu va putea invoca propria necompetență derivată din natura pricinii în cazul în care alte aspecte, precum constituirea completului la prima instanță (de exemplu, litigii de dreptul muncii) sau regulile de drept procesual sau material aplicate (de exemplu, contenciosul administrativ), indică opțiunea primei instanțe pentru încadrarea litigiului într-o anumită categorie relevantă pentru stabilirea competenței specializate.

În fine, necompetența materială procesuală a secției care judecă recursul poate fi invocată pentru prima oară în recurs doar dacă nu a existat o specializare a nivelul instanțelor de fond, instanța de recurs fiind prima ce are în structura sa organizatorică secții ori complete specializate pentru materia litigioasă respectivă. IX. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit conform art. 516 din Codul de procedură civilă s-a arătat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 133 și 136 din Codul de procedură civilă, competența materială procesuală a instanței de control judiciar se va determina: - cu respectarea specializării primei instanțe (complet/secție), care se va aplica în mod corespunzător și în calea de atac; - în considerarea obiectului și naturii litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanța de fond, în cazul soluționării în prim grad de jurisdicție a litigiului de către o instanță care nu cuprinde structuri specializate (secții/completuri). X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.I. Admisibilitatea recursului în interesu