Decizia nr. 9/2023 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 963/1/2023 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 963/1/2023 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 30 alin. (1) coroborat cu art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 14 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 3 aprilie 2023 (Regulamentul ÎCCJ).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Avocatul Poporului este reprezentat de doamna Linda Zenovia Timofan, șef Birou contencios administrativ și juridic.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulamentul ÎCCJ.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului, ce formează obiectul Dosarului nr. 963/1/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori și punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului Avocatului Poporului, pentru susținerea recursului în interesul legii declarat, și, ulterior, reprezentantului procurorului general, pentru prezentarea punctului de vedere cu privire la recursul în interesul legii, cu referire la soluția propusă prin raportul întocmit în cauză de judecătorii-raportori.

Avocatul Poporului, prin reprezentant, doamna Linda Zenovia Timofan, expunând orientările jurisprudențiale identificate, arată că, în opinia autorului recursului în interesul legii formulat, este în litera și în spiritul legii prima orientare a practicii, potrivit căreia dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. În continuare subliniază că recursul în interesul legii ce face obiectul prezentului dosar a fost promovat, în principal, având în vedere un interes mai amplu, general, față de importanța activității desfășurate de beneficiarii dreptului prevăzut de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru siguranța alimentelor și, respectiv, a cetățenilor.

Reprezentantul procurorului general, doamna procurorșef Antonia Eleonora Constantin, pune concluzii de admitere a recursului în interesul legii declarat de Avocatul Poporului și de pronunțare a unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii în problema de drept vizată, în sensul celor solicitate de titularul recursului mai sus menționat.

În sprijinul acestei concluzii se argumentează că dreptul prevăzut de dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 este un drept subiectiv pur și simplu, care rezultă din lege, nefiind afectat de condiții sau modalități. În aceste condiții, neelaborarea, de către Guvernul României, a normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019 timp de opt luni, perioadă în care beneficiarii dreptului reglementat de art. IV alin. (1) din aceeași lege au desfășurat activitățile sanitar-veterinare enumerate de alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, nu se poate repercuta asupra dreptului acestora la plata sumei de 10.000 lei lunar, prevăzut de o dispoziție legală imperativă.

Orientarea jurisprudențială însușită potrivit celor de mai sus este susținută și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021).

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază că recursul în interesul legii este admisibil. În acest sens susține că orientările jurisprudențiale divergente sunt ilustrate de hotărârile judecătorești anexate sesizării, care cuprind dezlegări implicite asupra celor două probleme de drept.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul Avocatului Poporului sau pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constat ă următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită, prin sesizarea formulată de Avocatul Poporului, cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: " Dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative sunt sau nu aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020?". II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Pe calea recursului în interesul legii sunt supuse interpretării dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor (O.G. nr. 42/2004), precum și pentru modificarea unor acte normative (Legea nr. 236/2019), în raport cu prevederile art. V din Legea nr. 236/2019, în prezent abrogat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative (O.U.G. nr. 117/2020).

Dispozițiile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, art. IV alin. (1) și art. V din Legea nr. 236/2019 și articolul unic pct. 8 din Legea nr. 291/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1240 din 16 decembrie 2020 (Legea nr. 291/2020), au următorul cuprins: - art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004: "Pentru efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de imobilizare a animalelor care amenință viața sau integritatea corporală a persoanelor prin utilizarea și administrarea substanțelor din categoria stupefiante, psihotrope, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București pot încheia contracte de concesiune pe o durată de 4 ani cu medicii veterinari organizați în condițiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condițiile legii, în situațiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari organizați în condițiile legii."; - art. IV alin. (1) și art. V din Legea nr. 236/2019: - art. IV alin. (1): "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 lei din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."; - art. V: "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului."; - Articolul unic pct. 8 din Legea nr. 291/2020 cu referire la art. III din O.U.G. nr. 117/2020: " (1) Contractele de concesiune, precum și cele de prestări servicii, încheiate pentru efectuarea activităților sanitar-veterinare prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, aflate în curs de derulare, își păstrează valabilitatea și continuă să producă efecte potrivit prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor. (2) Contractelor menționate la alin. (1), indiferent de valoarea lor, li se aplică prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările ulterioare, precum și prevederile art. 8 alin. (1)-(6) din anexa la prezenta ordonanță de urgență.". III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a arătat că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020, în jurisprudența analizată fiind identificate două orientări.

Într-o opinie jurisprudențială, se consideră că acordarea sumei de 10.000 lei lunar beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 nu este condiționată de elaborarea normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019.

În argumentarea acestei opinii, s-a reținut că, pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la apariția O.U.G. nr. 117/2020, respectiv perioada 16.12.2019-24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiționată de îndeplinirea vreunei condiții de ordin material sau procedural, prevederile O.U.G. nr. 117/2020 neputând fi aplicate retroactiv. Obligația adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004 nu duce la concluzia că reclamantul nu este îndreptățit la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.

În sprijinul acestei opinii s-a reținut și faptul că dreptul beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii de a primi lunar, pentru fiecare contract încheiat, suma de 10.000 lei nu este un drept virtual, iar faptul că era prevăzută obligația adoptării ulterioare a unor norme metodologice de către puterea executivă nu semnifică faptul că beneficiarul nu este îndreptățit la primirea sumei prevăzute de lege.

Astfel, s-a apreciat că neîndeplinirea, de către Guvernul României, a obligației prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019, cu privire la elaborarea normelor metodologice și la aprobarea lor prin hotărâre a Guvernului, nu poate constitui o cauză exoneratoare de la executarea obligației de plată a sumei de 10.000 lei lunar, deoarece culpa autorității executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii nu poate înlătura de la aplicare o dispoziție legală imperativă.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost atașate sesizării următoarele hotărâri judecătorești: Decizia civilă nr. 582 din 7 iulie 2021 a Curții de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 28.722/3/2020*); Decizia civilă nr. 583 din 3 martie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 1.787/3/2021); Decizia civilă nr. 59 din 13 ianuarie 2022 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 30.268/3/2020); Decizia civilă nr. 287/A din 1 noiembrie 2021 a Curții de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 7.238 320/2020); Sentința civilă nr. 712 C din 13 octombrie 2021 a Tribunalului Neamț; Decizia civilă nr. 224/A din 7 aprilie 2022 a Curții de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă (Dosarul nr. 1.477/115/2021); Sentința civilă nr. 95 din 1 aprilie 2022 a Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 1.729/112/2020*), definitivă; Decizia civilă nr. 153/R-CONT din 8 februarie 2022 a Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 28.165/3/2020*); Decizia civilă nr. 813 din 29 iunie 2021 a Tribunalului Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 7.836/180/2020), definitivă; Sentința civilă nr. 253/CA din 6 decembrie 2021 a Curții de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 26.623/212/2020*), cu termen în recurs la data de 25 mai 2023; Sentința civilă nr. 41 din 3 martie 2022 a Curții de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 26.614/212/2020*), cu termen în recurs la data de 5 octombrie 2023; Sentința civilă nr. 78 din 27 ianuarie 2022 a Tribunalului Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 26.621/212/2020), definitivă.

În susținerea acestei opinii și-au exprimat punctul de vedere și judecătorii următoarelor instanțe: Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploiești - Secția contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Suceava - Secția contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă, Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Dâmbovița - Secția a II-a civilă, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Tribunalul Galați și instanțele din circumscripțiile acestora.

Într-o altă opinie jurisprudențială s-a apreciat că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative nu sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.

Astfel, s-a reținut că dreptul de a primi suma de 10.000 lei lunar prevăzut de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 are un caracter virtual atât timp cât nu a fost reglementată modalitatea de acordare a acestei sume. În acest sens, dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 10.000 lei/lună aferente perioadei 16 decembrie 2019-23 iulie 2020 nu poate fi valorificat strict în temeiul dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menționate de art. V din același act normativ.

Obligația de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu poate fi pusă în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută prin art. V al aceluiași act normativ. Prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligației de plată și cuantumul obligației de plată, fără însă a conține nicio referire la procedura de urmat pentru recunoașterea dreptului. În aceste condiții, dreptul reclamanților nu poate fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, deoarece această prevedere legală, doar prin ea însăși, nu instituia în patrimoniul reclamantului un bun, în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci o speranță ce urma a fi concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost atașate sesizării următoarele hotărâri judecătorești: deciziile civile nr. 1.111 din 4 mai 2022 și nr. 1.746 din 29 iunie 2022 ale Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 905/87/2021 și, respectiv, nr. 822/87/2021); deciziile nr. 198 din 8 iunie 2022 și nr. 125 din 6 aprilie 2022 ale Curții de Apel Galați - Secția a II-a civilă (Dosarul nr. 29.431/3/2020* și, respectiv, nr. 15.567/231/2020); Decizia nr. 172/R-C din 10 februarie 2022 a Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Sentința nr. 26 din 4 mai 2021 a Curții de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 20/43/2021), având termen pentru judecarea recursului la 17 mai 2023; sentințele nr. 1.352 din 4 octombrie 2021 și nr. 1.478 din 27 octombrie 2021 ale Tribunalului Vâlcea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 30.765/3/2020 și, respectiv, nr. 1.249/46/2020), definitive; Sentința civilă nr. 40 din 11 martie 2022 a Tribunalului Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. 15.189/231/2020), definitivă; Sentința nr. 216/CAF din 13 aprilie 2022 a Tribunalului Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență (Dosarul nr. 4.225/176/2021), definitivă.

În susținerea acestei orientări jurisprudențiale și-au exprimat punctul de vedere și magistrații Curții de Apel Craiova - Secția a II-a civilă și cei ai Tribunalului Ialomița și ai instanțelor din circumscripția acestuia, Tribunalului Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, precum și cei ai Tribunalului Ilfov. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

În jurisprudența Curții Constituționale nu au fost identificate repere care să prezinte relevanță pentru soluționarea prezentei sesizări. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție A. Jurisprudența completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată la 23 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal și a stabilit că: "Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010." B. Jurisprudența completului pentru soluționarea recursului în interesul legii

Prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, stabilind următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziții beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absența elaborării normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeași lege." C. Jurisprudența secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 2.205 din 27 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă, publicată în Pandectele Săptămânale nr. 3/2023, s-a reținut că, pentru acordarea sumelor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, singura condiție prevăzută de legiuitor o constituie realizarea, de către beneficiarii contractelor, a activităților prevăzute de art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 236/2019. Cum la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 reclamanții erau deja titularii contractelor de concesiune menționate în Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, rezultă că aceștia desfășurau activitățile specifice menționate în actul normativ.

În cadrul considerentelor Deciziei nr. 5.287 din 25 mai 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 29.656/3/2020, formulate în fundamentarea soluției date în sensul primei opinii prezentate în secțiunea a III-a a prezentei decizii, s-a arătat că: " Înalta Curte constată că, prin lege, s-a prevăzut în favoarea entităților ce dețin contracte de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior, printre care și reclamanta, dreptul de a primi 10.000 lei lunar pentru realizarea activităților de la art. 15 alin. (2) din OG nr. 42/2004. Acest drept există în virtutea legii, nu este condiționat și nici nu poate să fie condiționat de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V din Legea nr. 236/2019. (...) Așadar, dreptul consacrat de Legea nr. 236/2019 reprezintă «un bun» în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, contrar celor afirmate de prima instanță." VI. Opinia autorului sesizării

Autorul sesizării și-a exprimat punctul de vedere în acord cu prima orientare jurisprudențială, redată la paragraful 19 din prezenta decizie, apreciind că beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291/2020 privind aprobarea O.U.G. nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți, conform dispozițiilor legale, să primească lunar suma de 10.000 lei din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (A.N.S.V.S.A.), acordarea acestei sume nefiind condiționată de adoptarea normelor metodologice aferente perioadei 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, față de considerentele prezentate în continuare.

Indemnizațiile de 10.000 lei/lună pentru medicii veterinari au fost prevăzute începând cu 16.12.2019, când a intrat în vigoare Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative.

Conform expunerii de motive a Legii nr. 236/2019, contractarea activităților sanitar-veterinare s-a realizat și se realizează și în prezent de entități private pentru asistență medicală veterinară, cărora A.N.S.V.S.A. și direcțiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor județene (D.S.V.S.A.) le impun condiții obligatorii, însă pentru care medicii veterinari nu sunt remunerați. Printre aceste condiții se numără: transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, formarea profesională aferentă activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, participarea la ședințe de instruire, eliberarea de certificate animalelor sacrificate etc.

Față de aspectele mai sus menționate rezultă că Legea nr. 236/2019 a încercat remedierea de urgență a acestor probleme, tocmai pentru a asigura respectarea normelor europene și pentru a se asigura supravegherea epidemiologică integrală a teritoriilor de către medicii veterinari.

Totodată, pentru înlăturarea problemei suportării costurilor aferente unor activități obligatorii de către particulari, una dintre principalele modificări cuprinse în această lege a fost dată de introducerea dreptului medicilor veterinari de a obține o indemnizație de 10.000 lei lunar, care să fie acordată în raport cu îndeplinirea unor condiții de fond de către aceștia, prevăzute în O.G. nr. 42/2004 în forma modificată de intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019.

Dreptul de a primi această indemnizație este condiționat, potrivit art. IV din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, în principal, de existența unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale".

Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabilește că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 lei din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activitățile stipulate la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.

Din cuprinsul art. 15 alin. (7) al O.G. nr. 42/2004 reiese că, pentru a fi acordată indemnizația de 10.000 lei, medicul veterinar trebuie să asigure un program zilnic de 8 ore, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică.

Împrejurarea că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege (90 de zile de la de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019), precum și faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiție a acordării drepturilor beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019 conduc la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii și până la data abrogării art. IV prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt întemeiate pretențiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii aflate în derulare cu privire la plata sumei de 10.000 lei lunar.

Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a clarifica și detalia dispozițiile actelor normative pentru care au fost emise și nu pot adăuga la lege, nu pot contrazice legea și nu pot anihila un drept recunoscut, astfel încât dreptul beneficiarilor la acordarea sumei de 10.000 lei lunar este un drept recunoscut și viabil.

Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituția României, republicată, și de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), lipsa normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019 nu poate adăuga, restrânge sau modifica dispoziția legală a cărei executare erau menite să o asigure.

În materia contenciosului administrativ, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligații într-un termen legal nu stinge acea obligație, iar îndeplinirea tardivă a obligației de emitere a unui act administrativ nu constituie motiv de anulare a actului, ci, eventual, de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul creat și, după caz, poate reprezenta temei pentru atragerea răspunderii disciplinare a funcționarului public.

În sensul argumentelor de mai sus este invocată practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv Decizia nr. 659 din 22 februarie 2017.

Pe de altă parte, legiuitorul nu a prevăzut, în textul Legii nr. 236/2019, vreo dispoziție legală care să condiționeze amânarea intrării în vigoare și aplicarea prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 de emiterea vreunui act normativ ulterior și niciun alt text legal nu împiedică, în mod expres, aplicarea prevederilor art. IV alin. (1) în lipsa elaborării normelor metodologice.

În plus, lipsa normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 nu poate fi imputabilă beneficiarilor dreptului conferit de art. IV din Legea nr. 236/2019, cu atât mai mult cu cât aceștia și-au îndeplinit obligațiile reglementate de actul normativ care le conferea dreptul la plata pentru serviciile efectuate.

O interpretare contrară ar fi de natură să conducă la situația inacceptabilă în care obligația de a presta activitatea în temeiul contractelor de concesiune s-a născut la momentul intrării în vigoare a legii, fără realizarea plății efective a prestațiilor pentru activitatea realizată. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin punctul de vedere formulat la 9 mai 2023, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în spiritul și în litera legii prima orientare jurisprudențială, opinând pentru admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, în sensul că acestea sunt aplicabile în perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020, în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019, pentru argumentele prezentate rezumativ în continuare.

Analizând textele de lege supuse interpretării, s-a arătat că articolul IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 conține o reglementare tranzitorie cu privire la circumscripțiile unde există contracte în derulare, caracterul tranzitoriu vizând aplicarea prevederilor alin. (7) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 (alineat introdus în structura Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 prin art. I pct. 2 din Legea nr. 236/2019), menite să ofere stabilitate actului normativ, ulterior modificării operate prin Legea nr. 236/2019, și să asigure realizarea scopului în vederea căruia a fost adoptată noua reglementare de o manieră care să elimine un posibil tratament discriminatoriu între beneficiarii contractelor de concesiune vizate de art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, și beneficiarii unor astfel de contracte încheiate anterior momentului adoptării modificării legislative.

Faptul că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari beneficiari ai contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, respectiv anterior datei de 16 decembrie 2019, de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 lei lunar pentru remunerarea activităților sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. IV alin. (1) și art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, singura condiție instituită de dispozițiile art. IV alin. (1) al Legii nr. 236/2019 pentru aplicabilitatea acestei norme fiind existența unui contract de concesiune sau de prestări servicii, încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, pentru realizarea activităților sanitar-veterinare prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004.

Suma de 10.000 lei lunar prevăzută de norma legală mai sus menționată constituie un echivalent al prestațiilor medicilor veterinari, constând în activitățile prevăzute de art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, activități care sunt menționate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât și în cea ulterioară acestei modificări.

Cu toate că obligațiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate și expuse în amănunt abia prin art. 2 din anexa nr. 2 1 la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, aceste obligații erau suficient conturate și anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existența unui raport juridic în conținutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obține suma de 10.000 lei, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât și obligațiile corelative acestui drept.

Prin art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 a fost reglementat un veritabil drept de creanță al prestatorilor serviciilor sanitar-veterinare, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, ce răspunde exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru drepturile omului, constituind un "bun" în sensul noțiunii autonome din protocol.

Dreptul mai sus menționat este clar individualizat prin lege în patrimoniul beneficiarilor contractelor de concesiune aflate în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și nu reprezintă un drept instituit cu titlu de gratificație, ci unul oneros, cu titlu de plată a unor servicii, obligațiile corelative acestuia fiind, de asemenea, determinate (realizarea activităților prevăzute de art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004), acestea fiind, prin ipoteză, stabilite în conținutul contractelor aflate în derulare.

Dreptul de creanță în discuție este, potrivit legii, pur și simplu, neafectat de vreo condiție legală, iar elementele care privesc exercitarea dreptului rezultă, de asemenea, din lege, respectiv cuantumul obiectului dreptului beneficiarilor menționați, obiectul contraprestațiilor ce trebuiau efectuate, precum și, având în vedere caracterul tranzitoriu al normei de la art. IV alin. (1), durata pentru care urma să fie exercitat acest drept (până la finalizarea contractelor, prin ipoteză, încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și aflate în curs de executare).

Prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 au rămas neschimbate de la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până în prezent și, mai mult, prin referirile la acestea în cuprinsul art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, atât în varianta inițială a acestuia, cât și în forma pe care a primit-o în urma modificării operate prin Legea nr. 291/2020, legiuitorul a recunoscut, în continuare, efectele produse de aceste prevederi, urmând ca, suplimentar, de la momentul intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și, respectiv a legii de aprobare a acesteia, Legea nr. 291/2020, contractelor în derulare să li se aplice și normele prevăzute de aceste acte normative referitoare la documentele justificative și modul de întocmire a decontului, precum și clauza penală.

Astfel, prin art. IV al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 a fost abrogat doar alin. (2) al art. IV din Legea nr. 236/2019, precum și art. V, nu însă și art. IV alin. (1) din același act normativ, recunoscându-se, astfel, în continuare, efectele produse de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, iar, prin articolul unic punctul 8 al Legii nr. 291/2020 a fost modificat art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, textul primind o redactare care confirmă, încă o dată, posibilitatea aplicării directe a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, norma legală prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu a fost abrogată expres sau implicit, iar, față de faptul că acordarea dreptului la plata sumei de 10.000 de lei lunar, în ipoteza normei conținute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, s-a făcut prin lege, restrângerea acestui drept putea fi dispusă doar printr-un act normativ cu forța juridică a legii.

Art. V din Legea nr. 236/2019 nu are semnificația unei asemenea restrângeri, pentru că nu condiționează acordarea sumei de 10.000 lei lunar de adoptarea legislației secundare și nici nu amână intrarea în vigoare a unor dispoziții pentru o anumită durată, respectiv nu condiționează momentul intrării în vigoare de un anumit eveniment, asemenea opțiuni ale legiuitorului nerezultând expres din cuprinsul textului în discuție.

Această interpretare este susținută și de motivele emiterii Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020, act normativ prin care s-a abrogat articolul V din Legea nr. 236/2019 referitor la elaborarea normelor metodologice, fiind instituit un cadru legislativ primar pentru recunoașterea beneficiului, aplicabil doar raporturilor juridice încheiate după intrarea sa în vigoare.

De asemenea, în nota de fundamentare la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020 s-a arătat că prin Legea nr. 236/2019 s-a stabilit necesitatea încheierii de contracte de concesiune pentru realizarea activităților sanitar-veterinare de interes general de către medicii veterinari de liberă practică, fără să existe dispozițiile necesare prin care să se stabilească, în mod concret, cadrul legislativ primar specific concesionării acestui tip de activități.

Tăcerea legislativă de-a lungul unui interval de aproximativ opt luni nu poate fi interpretată însă în defavoarea beneficiarilor dispoziției legale prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, neputând fi lăsată la aprecierea Guvernului sau a Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (în sarcina căreia era responsabilitatea elaborării acestor norme) respectarea termenului prevăzut de lege pentru adoptarea acestor norme cu afectarea drepturilor prevăzute de lege în favoarea beneficiarilor prevederii legale menționate, culpa autorității executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii neputând înlătura de la aplicare o dispoziție legală imperativă.

Având în vedere, deopotrivă, considerentele Deciziei nr. 7 din 12 aprilie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 55), se apreciază că, în situația analizată, exercitarea puterii discreționare a Guvernului, în ceea ce privește adoptarea normelor metodologice la care fac referire prevederile art. V din Legea nr. 236/2019, era limitată prin lege, acesta neavând o marjă de apreciere asupra emiterii sau neemiterii normelor menționate sau asupra termenului de emitere, formularea din textul art. V fiind categorică: "va elabora", și nu "va aprecia asupra oportunității adoptării" sau "într-un termen rezonabil".

Insuficienta reglementare nu justifică neaplicabilitatea unui text de lege, iar, potrivit principiului neretroactivității legii, normele metodologice prevăzute de art. V urmau, în principal, să reglementeze amănunțit contractele ce urmau să se încheie în viitor, neputând, teoretic, interfera în privința aplicării art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 într-un mod determinant pentru individualizarea, existența, cuantumul, obiectul și exercițiul dreptului prevăzut de această normă.

Normele din anexa nr. 2 1 la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, introduse prin art. I pct. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020 [art. 5 alin. (1) pct. b) și art. 8 alin. (7) cu referire la art. 8 alin. (1)-(6) și art. 6], referitoare la contractele în derulare, aflate în sfera de aplicare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, sunt punctuale, nu sunt de natură a conduce la concluzia că anterior, în lipsa acestora, dreptul prevăzut de art. IV alin. (1) nu ar fi existat (sau ar fi fost "virtual") și, astfel, nu sunt de natură a susține aprecierea că, în lipsa acestora, anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020, prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu ar fi putut fi aplicate.

Normele menționate nu privesc și nu concretizează obiectul obligațiilor medicilor veterinari în considerarea căruia legiuitorul a prevăzut plata lunară a sumei de 10.000 de lei, nu le modifică și nu introduc condiții privind îndeplinirea acestora, ci prevăd aspecte formale, referitoare la decontul și documentele justificative a căror întocmire era necesară pentru obținerea sumei de 10.000 de lei lunar (aspecte de ordin procedural, privind probarea executării obligațiilor contractuale), și, respectiv, clauza penală referitoare la situații specifice privind neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către medicul veterinar.

Această interpretare a dispozițiilor legale vizate de prezentul recurs în interesul legii nu este contrară Deciziei nr. 820 din 3 iulie 2008 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, întrucât nu se pune problema anulării ori a refuzului de aplicare a unor acte normative cu putere de lege, pentru motivul că sunt discriminatorii, și nici a înlocuirii cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ci a aplicării întocmai a dispozițiilor legale incidente, fără a fi nevoie de legislația secundară, ce ar fi trebuit adoptată potrivit art. V din Legea nr. 236/2019.

Raționamentul și argumentele folosite în Decizia nr. 36/2015 din 23 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragrafele 66, 67, 76 și 77) nu sunt de natură a combate prima orientare jurisprudențială, întrucât au privit o situație diferită de cea de față, astfel încât o analogie între cele două probleme de drept nu poate fi concludentă.

În sensul aplicabilității normei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 în perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020, chiar și în lipsa adoptării normelor metodologice prevăzute de art. V din acest act normativ, este indicată și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă (Decizia nr. 2.205 din 27 octombrie 2022). VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil și că beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291/2020 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți, conform dispozițiilor legale, să primească lunar suma de 10.000 lei din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, fără ca acordarea acestei sume să fie condiționată de adoptarea normelor metodologice aferente, pentru perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, aceasta fiind singura interpretare în acord cu litera și spiritul legii. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție A. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analiza condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, "pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești", precum și cu cele ale art. 515 din același cod, care prevăd că "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii".

Analiza implică cerințe de admisibilitate sub aspectul titularului dreptului, sub aspectul cerinței de ordin formal prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, soluționarea problemei de drept prin hotărâri judecătorești definitive și, sub aspectul obiectului, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispozițiilor art. 514 din același cod.

Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, condiția este îndeplinită, întrucât autorul sesizării, Avocatul Poporului, se regăsește printre titularii dreptului de sesizare, prevăzuți de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, î