Decizia nr. 9 din 29 mai 2023

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 963/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 30 alin. (1) coroborat cu art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 3 aprilie 2023 (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Avocatul Poporului este reprezentat de doamna Linda Zenovia Timofan, şef Birou contencios administrativ şi juridic.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulamentul ÎCCJ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului, ce formează obiectul Dosarului nr. 963/1/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului Avocatului Poporului, pentru susţinerea recursului în interesul legii declarat, şi, ulterior, reprezentantului procurorului general, pentru prezentarea punctului de vedere cu privire la recursul în interesul legii, cu referire la soluţia propusă prin raportul întocmit în cauză de judecătorii-raportori.

Avocatul Poporului, prin reprezentant, doamna Linda Zenovia Timofan, expunând orientările jurisprudenţiale identificate, arată că, în opinia autorului recursului în interesul legii formulat, este în litera şi în spiritul legii prima orientare a practicii, potrivit căreia dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. În continuare subliniază că recursul în interesul legii ce face obiectul prezentului dosar a fost promovat, în principal, având în vedere un interes mai amplu, general, faţă de importanţa activităţii desfăşurate de beneficiarii dreptului prevăzut de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru siguranţa alimentelor şi, respectiv, a cetăţenilor.

Reprezentantul procurorului general, doamna procurorşef Antonia Eleonora Constantin, pune concluzii de admitere a recursului în interesul legii declarat de Avocatul Poporului şi de pronunţare a unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problema de drept vizată, în sensul celor solicitate de titularul recursului mai sus menţionat.

În sprijinul acestei concluzii se argumentează că dreptul prevăzut de dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 este un drept subiectiv pur şi simplu, care rezultă din lege, nefiind afectat de condiţii sau modalităţi. În aceste condiţii, neelaborarea, de către Guvernul României, a normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019 timp de opt luni, perioadă în care beneficiarii dreptului reglementat de art. IV alin. (1) din aceeaşi lege au desfăşurat activităţile sanitar-veterinare enumerate de alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, nu se poate repercuta asupra dreptului acestora la plata sumei de 10.000 lei lunar, prevăzut de o dispoziţie legală imperativă.

Orientarea jurisprudenţială însuşită potrivit celor de mai sus este susţinută şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021).

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază că recursul în interesul legii este admisibil. În acest sens susţine că orientările jurisprudenţiale divergente sunt ilustrate de hotărârile judecătoreşti anexate sesizării, care cuprind dezlegări implicite asupra celor două probleme de drept.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul Avocatului Poporului sau pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, prin sesizarea formulată de Avocatul Poporului, cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: „ Dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative sunt sau nu aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020?”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Pe calea recursului în interesul legii sunt supuse interpretării dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor (O.G. nr. 42/2004), precum şi pentru modificarea unor acte normative (Legea nr. 236/2019), în raport cu prevederile art. V din Legea nr. 236/2019, în prezent abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative (O.U.G. nr. 117/2020).

Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, art. IV alin. (1) şi art. V din Legea nr. 236/2019 şi articolul unic pct. 8 din Legea nr. 291/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1240 din 16 decembrie 2020 (Legea nr. 291/2020), au următorul cuprins: – art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004: „Pentru efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de imobilizare a animalelor care ameninţă viaţa sau integritatea corporală a persoanelor prin utilizarea şi administrarea substanţelor din categoria stupefiante, psihotrope, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pot încheia contracte de concesiune pe o durată de 4 ani cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condiţiile legii, în situaţiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii.”; – art. IV alin. (1) şi art. V din Legea nr. 236/2019: – art. IV alin. (1): „Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 lei din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.”; – art. V: „În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.”; – Articolul unic pct. 8 din Legea nr. 291/2020 cu referire la art. III din O.U.G. nr. 117/2020: „ (1) Contractele de concesiune, precum şi cele de prestări servicii, încheiate pentru efectuarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, aflate în curs de derulare, îşi păstrează valabilitatea şi continuă să producă efecte potrivit prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor. (2) Contractelor menţionate la alin. (1), indiferent de valoarea lor, li se aplică prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, cu modificările ulterioare, precum şi prevederile art. 8 alin. (1)-(6) din anexa la prezenta ordonanţă de urgenţă.”. III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020, în jurisprudenţa analizată fiind identificate două orientări.

Într-o opinie jurisprudenţială, se consideră că acordarea sumei de 10.000 lei lunar beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 nu este condiţionată de elaborarea normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019.

În argumentarea acestei opinii, s-a reţinut că, pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la apariţia O.U.G. nr. 117/2020, respectiv perioada 16.12.2019-24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiţionată de îndeplinirea vreunei condiţii de ordin material sau procedural, prevederile O.U.G. nr. 117/2020 neputând fi aplicate retroactiv. Obligaţia adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004 nu duce la concluzia că reclamantul nu este îndreptăţit la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.

În sprijinul acestei opinii s-a reţinut şi faptul că dreptul beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii de a primi lunar, pentru fiecare contract încheiat, suma de 10.000 lei nu este un drept virtual, iar faptul că era prevăzută obligaţia adoptării ulterioare a unor norme metodologice de către puterea executivă nu semnifică faptul că beneficiarul nu este îndreptăţit la primirea sumei prevăzute de lege.

Astfel, s-a apreciat că neîndeplinirea, de către Guvernul României, a obligaţiei prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019, cu privire la elaborarea normelor metodologice şi la aprobarea lor prin hotărâre a Guvernului, nu poate constitui o cauză exoneratoare de la executarea obligaţiei de plată a sumei de 10.000 lei lunar, deoarece culpa autorităţii executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii nu poate înlătura de la aplicare o dispoziţie legală imperativă.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost ataşate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti: Decizia civilă nr. 582 din 7 iulie 2021 a Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 28.722/3/2020*); Decizia civilă nr. 583 din 3 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 1.787/3/2021); Decizia civilă nr. 59 din 13 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 30.268/3/2020); Decizia civilă nr. 287/A din 1 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 7.238 320/2020); Sentinţa civilă nr. 712 C din 13 octombrie 2021 a Tribunalului Neamţ; Decizia civilă nr. 224/A din 7 aprilie 2022 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă (Dosarul nr. 1.477/115/2021); Sentinţa civilă nr. 95 din 1 aprilie 2022 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 1.729/112/2020*), definitivă; Decizia civilă nr. 153/R-CONT din 8 februarie 2022 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 28.165/3/2020*); Decizia civilă nr. 813 din 29 iunie 2021 a Tribunalului Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 7.836/180/2020), definitivă; Sentinţa civilă nr. 253/CA din 6 decembrie 2021 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 26.623/212/2020*), cu termen în recurs la data de 25 mai 2023; Sentinţa civilă nr. 41 din 3 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 26.614/212/2020*), cu termen în recurs la data de 5 octombrie 2023; Sentinţa civilă nr. 78 din 27 ianuarie 2022 a Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 26.621/212/2020), definitivă.

În susţinerea acestei opinii şi-au exprimat punctul de vedere şi judecătorii următoarelor instanţe: Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Suceava – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Galaţi şi instanţele din circumscripţiile acestora.

Într-o altă opinie jurisprudenţială s-a apreciat că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative nu sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.

Astfel, s-a reţinut că dreptul de a primi suma de 10.000 lei lunar prevăzut de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 are un caracter virtual atât timp cât nu a fost reglementată modalitatea de acordare a acestei sume. În acest sens, dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 10.000 lei/lună aferente perioadei 16 decembrie 2019-23 iulie 2020 nu poate fi valorificat strict în temeiul dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ.

Obligaţia de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu poate fi pusă în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută prin art. V al aceluiaşi act normativ. Prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligaţiei de plată şi cuantumul obligaţiei de plată, fără însă a conţine nicio referire la procedura de urmat pentru recunoaşterea dreptului. În aceste condiţii, dreptul reclamanţilor nu poate fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, deoarece această prevedere legală, doar prin ea însăşi, nu instituia în patrimoniul reclamantului un bun, în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci o speranţă ce urma a fi concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost ataşate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti: deciziile civile nr. 1.111 din 4 mai 2022 şi nr. 1.746 din 29 iunie 2022 ale Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 905/87/2021 şi, respectiv, nr. 822/87/2021); deciziile nr. 198 din 8 iunie 2022 şi nr. 125 din 6 aprilie 2022 ale Curţii de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă (Dosarul nr. 29.431/3/2020* şi, respectiv, nr. 15.567/231/2020); Decizia nr. 172/R-C din 10 februarie 2022 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Sentinţa nr. 26 din 4 mai 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 20/43/2021), având termen pentru judecarea recursului la 17 mai 2023; sentinţele nr. 1.352 din 4 octombrie 2021 şi nr. 1.478 din 27 octombrie 2021 ale Tribunalului Vâlcea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 30.765/3/2020 şi, respectiv, nr. 1.249/46/2020), definitive; Sentinţa civilă nr. 40 din 11 martie 2022 a Tribunalului Vrancea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. 15.189/231/2020), definitivă; Sentinţa nr. 216/CAF din 13 aprilie 2022 a Tribunalului Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă (Dosarul nr. 4.225/176/2021), definitivă.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale şi-au exprimat punctul de vedere şi magistraţii Curţii de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă şi cei ai Tribunalului Ialomiţa şi ai instanţelor din circumscripţia acestuia, Tribunalului Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, precum şi cei ai Tribunalului Ilfov. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere care să prezinte relevanţă pentru soluţionarea prezentei sesizări. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie A. Jurisprudenţa completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin Decizia nr. 36/2015 pronunţată la 23 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a stabilit că: „Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010.” B. Jurisprudenţa completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii

Prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, stabilind următoarele: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziţii beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absenţa elaborării normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeaşi lege.” C. Jurisprudenţa secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 2.205 din 27 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă, publicată în Pandectele Săptămânale nr. 3/2023, s-a reţinut că, pentru acordarea sumelor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, singura condiţie prevăzută de legiuitor o constituie realizarea, de către beneficiarii contractelor, a activităţilor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 236/2019. Cum la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 reclamanţii erau deja titularii contractelor de concesiune menţionate în Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, rezultă că aceştia desfăşurau activităţile specifice menţionate în actul normativ.

În cadrul considerentelor Deciziei nr. 5.287 din 25 mai 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 29.656/3/2020, formulate în fundamentarea soluţiei date în sensul primei opinii prezentate în secţiunea a III-a a prezentei decizii, s-a arătat că: „ Înalta Curte constată că, prin lege, s-a prevăzut în favoarea entităţilor ce deţin contracte de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior, printre care şi reclamanta, dreptul de a primi 10.000 lei lunar pentru realizarea activităţilor de la art. 15 alin. (2) din OG nr. 42/2004. Acest drept există în virtutea legii, nu este condiţionat şi nici nu poate să fie condiţionat de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V din Legea nr. 236/2019. (…) Aşadar, dreptul consacrat de Legea nr. 236/2019 reprezintă «un bun» în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, contrar celor afirmate de prima instanţă.” VI. Opinia autorului sesizării

Autorul sesizării şi-a exprimat punctul de vedere în acord cu prima orientare jurisprudenţială, redată la paragraful 19 din prezenta decizie, apreciind că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291/2020 privind aprobarea O.U.G. nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi, conform dispoziţiilor legale, să primească lunar suma de 10.000 lei din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A.), acordarea acestei sume nefiind condiţionată de adoptarea normelor metodologice aferente perioadei 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, faţă de considerentele prezentate în continuare.

Indemnizaţiile de 10.000 lei/lună pentru medicii veterinari au fost prevăzute începând cu 16.12.2019, când a intrat în vigoare Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative.

Conform expunerii de motive a Legii nr. 236/2019, contractarea activităţilor sanitar-veterinare s-a realizat şi se realizează şi în prezent de entităţi private pentru asistenţă medicală veterinară, cărora A.N.S.V.S.A. şi direcţiile sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene (D.S.V.S.A.) le impun condiţii obligatorii, însă pentru care medicii veterinari nu sunt remuneraţi. Printre aceste condiţii se numără: transportul probelor, ridicarea produselor şi tipizatelor necesare, formarea profesională aferentă activităţilor contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informaţiilor privind lanţul alimentar, efectuarea catagrafiei animalelor în situaţii de urgenţă, participarea la şedinţe de instruire, eliberarea de certificate animalelor sacrificate etc.

Faţă de aspectele mai sus menţionate rezultă că Legea nr. 236/2019 a încercat remedierea de urgenţă a acestor probleme, tocmai pentru a asigura respectarea normelor europene şi pentru a se asigura supravegherea epidemiologică integrală a teritoriilor de către medicii veterinari.

Totodată, pentru înlăturarea problemei suportării costurilor aferente unor activităţi obligatorii de către particulari, una dintre principalele modificări cuprinse în această lege a fost dată de introducerea dreptului medicilor veterinari de a obţine o indemnizaţie de 10.000 lei lunar, care să fie acordată în raport cu îndeplinirea unor condiţii de fond de către aceştia, prevăzute în O.G. nr. 42/2004 în forma modificată de intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019.

Dreptul de a primi această indemnizaţie este condiţionat, potrivit art. IV din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, în principal, de existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru „efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale”.

Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 lei din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 – data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.

Din cuprinsul art. 15 alin. (7) al O.G. nr. 42/2004 reiese că, pentru a fi acordată indemnizaţia de 10.000 lei, medicul veterinar trebuie să asigure un program zilnic de 8 ore, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică.

Împrejurarea că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege (90 de zile de la de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019), precum şi faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiţie a acordării drepturilor beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019 conduc la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii şi până la data abrogării art. IV prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt întemeiate pretenţiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii aflate în derulare cu privire la plata sumei de 10.000 lei lunar.

Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a clarifica şi detalia dispoziţiile actelor normative pentru care au fost emise şi nu pot adăuga la lege, nu pot contrazice legea şi nu pot anihila un drept recunoscut, astfel încât dreptul beneficiarilor la acordarea sumei de 10.000 lei lunar este un drept recunoscut şi viabil.

Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituţia României, republicată, şi de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), lipsa normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019 nu poate adăuga, restrânge sau modifica dispoziţia legală a cărei executare erau menite să o asigure.

În materia contenciosului administrativ, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligaţii într-un termen legal nu stinge acea obligaţie, iar îndeplinirea tardivă a obligaţiei de emitere a unui act administrativ nu constituie motiv de anulare a actului, ci, eventual, de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul creat şi, după caz, poate reprezenta temei pentru atragerea răspunderii disciplinare a funcţionarului public.

În sensul argumentelor de mai sus este invocată practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv Decizia nr. 659 din 22 februarie 2017.

Pe de altă parte, legiuitorul nu a prevăzut, în textul Legii nr. 236/2019, vreo dispoziţie legală care să condiţioneze amânarea intrării în vigoare şi aplicarea prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 de emiterea vreunui act normativ ulterior şi niciun alt text legal nu împiedică, în mod expres, aplicarea prevederilor art. IV alin. (1) în lipsa elaborării normelor metodologice.

În plus, lipsa normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 nu poate fi imputabilă beneficiarilor dreptului conferit de art. IV din Legea nr. 236/2019, cu atât mai mult cu cât aceştia şi-au îndeplinit obligaţiile reglementate de actul normativ care le conferea dreptul la plata pentru serviciile efectuate.

O interpretare contrară ar fi de natură să conducă la situaţia inacceptabilă în care obligaţia de a presta activitatea în temeiul contractelor de concesiune s-a născut la momentul intrării în vigoare a legii, fără realizarea plăţii efective a prestaţiilor pentru activitatea realizată. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin punctul de vedere formulat la 9 mai 2023, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în spiritul şi în litera legii prima orientare jurisprudenţială, opinând pentru admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, în sensul că acestea sunt aplicabile în perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020, în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019, pentru argumentele prezentate rezumativ în continuare.

Analizând textele de lege supuse interpretării, s-a arătat că articolul IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 conţine o reglementare tranzitorie cu privire la circumscripţiile unde există contracte în derulare, caracterul tranzitoriu vizând aplicarea prevederilor alin. (7) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 (alineat introdus în structura Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 prin art. I pct. 2 din Legea nr. 236/2019), menite să ofere stabilitate actului normativ, ulterior modificării operate prin Legea nr. 236/2019, şi să asigure realizarea scopului în vederea căruia a fost adoptată noua reglementare de o manieră care să elimine un posibil tratament discriminatoriu între beneficiarii contractelor de concesiune vizate de art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, şi beneficiarii unor astfel de contracte încheiate anterior momentului adoptării modificării legislative.

Faptul că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari beneficiari ai contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, respectiv anterior datei de 16 decembrie 2019, de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 lei lunar pentru remunerarea activităţilor sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. IV alin. (1) şi art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, singura condiţie instituită de dispoziţiile art. IV alin. (1) al Legii nr. 236/2019 pentru aplicabilitatea acestei norme fiind existenţa unui contract de concesiune sau de prestări servicii, încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, pentru realizarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004.

Suma de 10.000 lei lunar prevăzută de norma legală mai sus menţionată constituie un echivalent al prestaţiilor medicilor veterinari, constând în activităţile prevăzute de art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, activităţi care sunt menţionate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât şi în cea ulterioară acestei modificări.

Cu toate că obligaţiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate şi expuse în amănunt abia prin art. 2 din anexa nr. 2 1 la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, aceste obligaţii erau suficient conturate şi anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existenţa unui raport juridic în conţinutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obţine suma de 10.000 lei, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât şi obligaţiile corelative acestui drept.

Prin art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 a fost reglementat un veritabil drept de creanţă al prestatorilor serviciilor sanitar-veterinare, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, ce răspunde exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru drepturile omului, constituind un „bun” în sensul noţiunii autonome din protocol.

Dreptul mai sus menţionat este clar individualizat prin lege în patrimoniul beneficiarilor contractelor de concesiune aflate în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi nu reprezintă un drept instituit cu titlu de gratificaţie, ci unul oneros, cu titlu de plată a unor servicii, obligaţiile corelative acestuia fiind, de asemenea, determinate (realizarea activităţilor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004), acestea fiind, prin ipoteză, stabilite în conţinutul contractelor aflate în derulare.

Dreptul de creanţă în discuţie este, potrivit legii, pur şi simplu, neafectat de vreo condiţie legală, iar elementele care privesc exercitarea dreptului rezultă, de asemenea, din lege, respectiv cuantumul obiectului dreptului beneficiarilor menţionaţi, obiectul contraprestaţiilor ce trebuiau efectuate, precum şi, având în vedere caracterul tranzitoriu al normei de la art. IV alin. (1), durata pentru care urma să fie exercitat acest drept (până la finalizarea contractelor, prin ipoteză, încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi aflate în curs de executare).

Prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 au rămas neschimbate de la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până în prezent şi, mai mult, prin referirile la acestea în cuprinsul art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, atât în varianta iniţială a acestuia, cât şi în forma pe care a primit-o în urma modificării operate prin Legea nr. 291/2020, legiuitorul a recunoscut, în continuare, efectele produse de aceste prevederi, urmând ca, suplimentar, de la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi, respectiv a legii de aprobare a acesteia, Legea nr. 291/2020, contractelor în derulare să li se aplice şi normele prevăzute de aceste acte normative referitoare la documentele justificative şi modul de întocmire a decontului, precum şi clauza penală.

Astfel, prin art. IV al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 a fost abrogat doar alin. (2) al art. IV din Legea nr. 236/2019, precum şi art. V, nu însă şi art. IV alin. (1) din acelaşi act normativ, recunoscându-se, astfel, în continuare, efectele produse de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, iar, prin articolul unic punctul 8 al Legii nr. 291/2020 a fost modificat art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, textul primind o redactare care confirmă, încă o dată, posibilitatea aplicării directe a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, norma legală prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu a fost abrogată expres sau implicit, iar, faţă de faptul că acordarea dreptului la plata sumei de 10.000 de lei lunar, în ipoteza normei conţinute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, s-a făcut prin lege, restrângerea acestui drept putea fi dispusă doar printr-un act normativ cu forţa juridică a legii.

Art. V din Legea nr. 236/2019 nu are semnificaţia unei asemenea restrângeri, pentru că nu condiţionează acordarea sumei de 10.000 lei lunar de adoptarea legislaţiei secundare şi nici nu amână intrarea în vigoare a unor dispoziţii pentru o anumită durată, respectiv nu condiţionează momentul intrării în vigoare de un anumit eveniment, asemenea opţiuni ale legiuitorului nerezultând expres din cuprinsul textului în discuţie.

Această interpretare este susţinută şi de motivele emiterii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, act normativ prin care s-a abrogat articolul V din Legea nr. 236/2019 referitor la elaborarea normelor metodologice, fiind instituit un cadru legislativ primar pentru recunoaşterea beneficiului, aplicabil doar raporturilor juridice încheiate după intrarea sa în vigoare.

De asemenea, în nota de fundamentare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 s-a arătat că prin Legea nr. 236/2019 s-a stabilit necesitatea încheierii de contracte de concesiune pentru realizarea activităţilor sanitar-veterinare de interes general de către medicii veterinari de liberă practică, fără să existe dispoziţiile necesare prin care să se stabilească, în mod concret, cadrul legislativ primar specific concesionării acestui tip de activităţi.

Tăcerea legislativă de-a lungul unui interval de aproximativ opt luni nu poate fi interpretată însă în defavoarea beneficiarilor dispoziţiei legale prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, neputând fi lăsată la aprecierea Guvernului sau a Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (în sarcina căreia era responsabilitatea elaborării acestor norme) respectarea termenului prevăzut de lege pentru adoptarea acestor norme cu afectarea drepturilor prevăzute de lege în favoarea beneficiarilor prevederii legale menţionate, culpa autorităţii executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii neputând înlătura de la aplicare o dispoziţie legală imperativă.

Având în vedere, deopotrivă, considerentele Deciziei nr. 7 din 12 aprilie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 55), se apreciază că, în situaţia analizată, exercitarea puterii discreţionare a Guvernului, în ceea ce priveşte adoptarea normelor metodologice la care fac referire prevederile art. V din Legea nr. 236/2019, era limitată prin lege, acesta neavând o marjă de apreciere asupra emiterii sau neemiterii normelor menţionate sau asupra termenului de emitere, formularea din textul art. V fiind categorică: „va elabora”, şi nu „va aprecia asupra oportunităţii adoptării” sau „într-un termen rezonabil”.

Insuficienta reglementare nu justifică neaplicabilitatea unui text de lege, iar, potrivit principiului neretroactivităţii legii, normele metodologice prevăzute de art. V urmau, în principal, să reglementeze amănunţit contractele ce urmau să se încheie în viitor, neputând, teoretic, interfera în privinţa aplicării art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 într-un mod determinant pentru individualizarea, existenţa, cuantumul, obiectul şi exerciţiul dreptului prevăzut de această normă.

Normele din anexa nr. 2 1 la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, introduse prin art. I pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 [art. 5 alin. (1) pct. b) şi art. 8 alin. (7) cu referire la art. 8 alin. (1)-(6) şi art. 6], referitoare la contractele în derulare, aflate în sfera de aplicare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, sunt punctuale, nu sunt de natură a conduce la concluzia că anterior, în lipsa acestora, dreptul prevăzut de art. IV alin. (1) nu ar fi existat (sau ar fi fost „virtual”) şi, astfel, nu sunt de natură a susţine aprecierea că, în lipsa acestora, anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu ar fi putut fi aplicate.

Normele menţionate nu privesc şi nu concretizează obiectul obligaţiilor medicilor veterinari în considerarea căruia legiuitorul a prevăzut plata lunară a sumei de 10.000 de lei, nu le modifică şi nu introduc condiţii privind îndeplinirea acestora, ci prevăd aspecte formale, referitoare la decontul şi documentele justificative a căror întocmire era necesară pentru obţinerea sumei de 10.000 de lei lunar (aspecte de ordin procedural, privind probarea executării obligaţiilor contractuale), şi, respectiv, clauza penală referitoare la situaţii specifice privind neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către medicul veterinar.

Această interpretare a dispoziţiilor legale vizate de prezentul recurs în interesul legii nu este contrară Deciziei nr. 820 din 3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, întrucât nu se pune problema anulării ori a refuzului de aplicare a unor acte normative cu putere de lege, pentru motivul că sunt discriminatorii, şi nici a înlocuirii cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ci a aplicării întocmai a dispoziţiilor legale incidente, fără a fi nevoie de legislaţia secundară, ce ar fi trebuit adoptată potrivit art. V din Legea nr. 236/2019.

Raţionamentul şi argumentele folosite în Decizia nr. 36/2015 din 23 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragrafele 66, 67, 76 şi 77) nu sunt de natură a combate prima orientare jurisprudenţială, întrucât au privit o situaţie diferită de cea de faţă, astfel încât o analogie între cele două probleme de drept nu poate fi concludentă.

În sensul aplicabilităţii normei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 în perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020, chiar şi în lipsa adoptării normelor metodologice prevăzute de art. V din acest act normativ, este indicată şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă (Decizia nr. 2.205 din 27 octombrie 2022). VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291/2020 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi, conform dispoziţiilor legale, să primească lunar suma de 10.000 lei din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, fără ca acordarea acestei sume să fie condiţionată de adoptarea normelor metodologice aferente, pentru perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, aceasta fiind singura interpretare în acord cu litera şi spiritul legii. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”, precum şi cu cele ale art. 515 din acelaşi cod, care prevăd că „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Analiza implică cerinţe de admisibilitate sub aspectul titularului dreptului, sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, soluţionarea problemei de drept prin hotărâri judecătoreşti definitive şi, sub aspectul obiectului, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din acelaşi cod.

Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, condiţia este îndeplinită, întrucât autorul sesizării, Avocatul Poporului, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare, prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Sub