ÎCCJ, Decizia nr. 20/2023

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.233/1/2023 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Serviciului judiciar civil din cadrul Secției judiciare, Lavinia Ionescu.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, desemnat în temeiul art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce formează obiectul Dosarului nr. 2.233/1/2023.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratulasistent, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, constatând că nu sunt chestiuni prealabile, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Lavinia Ionescu susține că prima orientare jurisprudențială este în litera și în spiritul legii, apreciind că, în cazul persoanelor constituite în prizonieri de către partea sovietică anterior datei de 23 august 1944 și reținute în captivitate după încheierea armistițiului, perioada de prizonierat pentru stabilirea bazei de calcul al indemnizației nu include și perioada de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. b), art. 4 alin. (1) și ale art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în cazul persoanelor constituite în prizonieri de către partea sovietică anterior datei de 23 august 1944 și reținute în captivitate după încheierea armistițiului, perioada de prizonierat pentru stabilirea bazei de calcul al indemnizației potrivit art. 4 alin. (1) din decretul-lege menționat include și perioada de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944? II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Decretul-lege nr. 118/1990) " Art. 1. - (1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate; f) a participat în acțiuni de împotrivire cu arma în mână și de răsturnare prin forță a regimului comunist până la data de 31 decembrie 1964. (2) De aceleași drepturi beneficiază și persoana care: a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944; b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului, indiferent de locul reținerii. (3) Fiecare an de detenție sau internare pentru situațiile prevăzute la alin. (1) și (2) se consideră ca vechime în muncă un an și șase luni. (4) Perioadele prevăzute la alin. (1) lit. d) și e) constituie vechime în muncă, dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcții pentru care aveau pregătirea profesională. (5) Se consideră vechime în muncă și perioada în care o persoană aflată într-una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) nu s-a putut încadra ca urmare a unei invalidități de gradul I sau II survenite în timpul în care s-a aflat în acea situație sau, ulterior, dacă dovedește că aceasta s-a produs din cauza ori în legătură cu persecuția la care a fost supusă. (6) Perioadele prevăzute în prezentul articol constituie și vechime neîntreruptă în muncă și în aceeași unitate și intră în calculul acestor vechimi… Art. 4. - (1) Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b), e) și f) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 700 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate. (...) Art. 5. - (...) (5) De prevederile alin. (6)-(9) beneficiază în mod corespunzător și copilul celui decedat după eliberarea din detenție, internare abuzivă în spitale de psihiatrie, după ridicarea măsurii domiciliului obligatoriu, strămutare, deportare sau prizonierat, în situația în care părintele său, deși ar fi avut dreptul, nu a beneficiat de prevederile prezentului decret-lege. (...) (7) Copilul născut după încetarea situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (2) are dreptul la o indemnizație lunară în cuantum de 50% din indemnizația de care ar fi beneficiat părintele său decedat, stabilită conform prevederilor art. 4 la data depunerii cererii de către copil. (...)"

Legea nr. 38/1990 privind extinderea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944 (Legea nr. 38/1990) Articol unic. - "Prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 se extind și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944. În această categorie sunt incluse și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944." III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a menționat că divergența jurisprudențială are la bază acțiunile introduse de către copiii prizonierilor din fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), având ca obiect anularea parțială a deciziilor emise de către agențiile județene pentru plăți și inspecție socială, precum și obligarea acestora la modificarea deciziilor contestate în sensul de a include, în vederea calculării și acordării drepturilor menționate (50% din indemnizația de 700 de lei pentru fiecare an de prizonierat al antecesorului), pentru toată perioada de prizonierat, inclusiv cea anterioară datei de 23 august 1944.

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile prevăzute de art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (7) din același act normativ vizează numai perioada ulterioară datei de 23 august 1944.

În argumentarea acestei orientări s-a arătat că statul român a înțeles să acorde despăgubiri, începând cu data de 23 august 1944, persoanelor constituite în prizonieri de către partea sovietică după această dată ori, fiind constituite ca atare înainte de această dată, care au fost reținute în captivitate după încheierea armistițiului.

Legiuitorul a prezumat că, ulterior datei de 23 august 1944, constituirea unui soldat român în prizonier sau reținerea sa în captivitate, după încheierea armistițiului cu alianța militară din care a făcut parte și U.R.S.S., reprezintă o formă de persecutare din motive politice.

Astfel, s-a urmărit acordarea unor beneficii persoanelor care au fost deportate în străinătate sau au fost constituite în prizonieri după data de 23 august 1944, iar nu tuturor celor care, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost în această situație și pentru care există alte forme de recompensare.

Calitatea de prizonier anterioară datei de 23 august 1944 nu poate fi considerată o formă de persecuție din motive politice, ci o situație specifică stării de război, care nu intră sub incidența normelor legale ce consacră dreptul la acordarea indemnizațiilor prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.

Reparațiile acordate pentru aceste categorii de persoane se fundamentează pe culpa statului român, care ar rezulta din împrejurarea că nu a depus nicio diligență pentru recuperarea cetățenilor săi deportați ori aflați în prizonierat. Or, culpa statului român poate viza numai perioada ulterioară încheierii armistițiului din 12 septembrie 1944, care și-a produs efectele după data de 23 august 1944; pentru perioada anterioară acestei date, prizonieratul a derivat din starea de beligeranță cu U.R.S.S.

În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive pronunțate de Curtea de Apel Cluj și tribunalele Bihor, Călărași, Constanța, Cluj, Iași, Neamț și Tulcea.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că trebuie recunoscută inclusiv perioada de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944, pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990.

În argumentare s-a arătat că, în lipsa unei reglementări exprese în sensul luării în considerare numai a perioadei de prizonierat ulterioare datei de 23 august 1944, prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 nu exclud perioada de prizonierat anterioară acestei date pentru acordarea drepturilor prevăzute de decretul-lege menționat.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive pronunțate de tribunalele Brașov și Satu Mare. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 242 din 10 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 29 iulie 2003, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1, 5 și 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, precum și a dispozițiilor art. 3 și 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999), reținând că necuprinderea în categoriile beneficiare de drepturi și a altor persoane, care se consideră îndreptățite să beneficieze de drepturile acordate prin lege, nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, ci este o problemă de opțiune a legiuitorului pozitiv cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care beneficiază de drepturile respective.

Prin Decizia nr. 303 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 10 septembrie 2003, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, reținând că hotărârea legiuitorului de a acorda măsuri reparatorii numai persoanelor condamnate ori celor care au suferit măsuri represive aplicate de dictatura instaurată în România nu contravine principiului egalității în drepturi sau principiului nediscriminării, întrucât statului român nu îi revine nicio obligație față de cetățenii români asupra cărora au fost exercitate măsuri politice sau dispoziții abuzive de autoritățile altor state, în afara teritoriului său. Faptul că, prin corelarea unor prevederi legale, unele persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese, în acest fel, nu reprezintă o discriminare. Limitarea impusă de dispozițiile legale criticate, respectiv acordarea de beneficii numai anumitor categorii de persoane, expres enumerate, are o justificare obiectivă și rezonabilă, și anume aceea că statul român este responsabil față de cetățenii săi numai în ceea ce privește dispozițiile și faptele proprii, aplicate de autoritățile române pe teritoriul său.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 221/2009), reținând că: "scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligație «morală» a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă." V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 15 din 12 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 12 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis sesizarea și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009." În considerentele acestei decizii s-a reținut că recunoașterea drepturilor prevăzute de acest act normativ presupune constatarea caracterului politic al măsurilor la care au fost supuse persoanele beneficiare, legiuitorul extinzând aplicarea prevederilor decretului-lege menționat și asupra celor două situații ce sunt supuse analizei în prezenta cauză, respectiv deportarea în străinătate după 23 august 1944 și prizonieratul după război. Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta.

Prin Decizia nr. 4 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 1 martie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (6) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1208 din 10 decembrie 2020, cu modificările și completările ulterioare, copilul înfiat cu efectele filiației firești de alte persoane nu este exclus, pentru acest motiv, de la beneficiul drepturilor solicitate, în considerarea persecuției politice a părintelui său biologic." În considerentele de la paragrafele 57 și 58 ale acestei decizii s-au reținut următoarele: "Rațiunea acestui act normativ completator al Decretului-lege nr. 118/1990, regăsită în expunerea de motive a legii, evocă ideea stabilirii unei echități de natură morală și materială pentru cei care au suferit ororile regimului comunist, pentru cei care și-au sacrificat viața în închisorile și lagărele comuniste pentru apărarea libertății, demnității și credinței străbune ale poporului român, fiind necesar ca persoanele nevinovate, care au fost persecutate pentru fapte considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate și, cât timp mai sunt în viață (victimele regimului comunist și familiile lor), să poată primi compensații pentru daunele morale suferite. S-a considerat fundamental necesar și corect ca și urmașii celor care au fost victime dovedite ale regimului comunist să beneficieze de reparațiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, deoarece, în baza criteriilor aberante stabilite de regimul comunist, au fost considerați ca având «origine nesănătoasă», suferind multe discriminări și limitări profesionale. Se înțelege deci că drepturile recunoscute în cuprinsul alin. (5)-(9) ale art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt menite să atenueze pe cât posibil lipsurile/suferințele de ordin material și pe cele de ordin moral îndurate de destinatarii normei, în considerarea condiției lor sociale, de copii ai celor decedați în luptele cu organele de represiune comuniste, în răscoale țărănești ori ai celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, strămutați, prizonieri, persoane cărora li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, respectiv de copii minori/copii născuți la data la care unul sau ambii părinți s-au aflat în una din situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) și (2) ori de copii născuți după încetarea situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (2) din același decret-lege." VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Autorul sesizării a apreciat că prima orientare jurisprudențială este în litera și în spiritul legii.

În argumentare a arătat că starea de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944 a avut la bază starea beligerantă dintre România și U.R.S.S., țări aflate în război în acea perioadă.

În accepțiunea art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, starea de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944 nu reprezintă o condiție ce trebuie utilizată la calculul drepturilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (7) din același act normativ, ci una care particularizează situația premisă referitoare la începutul stării de prizonierat perpetuate ulterior datei de 12 septembrie 1944.

În conținutul art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, în care se prevede că, "fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului, indiferent de locul reținerii", accentul cade pe reținerea în captivitate după încheierea armistițiului, când armata română a încetat operațiunile militare împotriva U.R.S.S.

De altfel, scopul adoptării Decretului-lege nr. 118/1990 nu a fost indemnizarea pentru starea de prizonierat în U.R.S.S. derivată din situația de beligerantă, ci pentru o stare de prizonierat nejustificată, impusă ori menținută de un stat devenit aliat al statului român.

În consecință, în cazul persoanelor constituite în prizonieri de către partea sovietică anterior datei de 23 august 1944 și reținute în captivitate după încheierea armistițiului, perioada de prizonierat pentru stabilirea bazei de calcul al indemnizației potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 nu include și perioada de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că, în cazul persoanelor constituite în prizonieri de către partea sovietică anterior datei de 23 august 1944 și reținute în captivitate după încheierea armistițiului, perioada de prizonierat pentru stabilirea bazei de calcul al indemnizației potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 nu include și perioada de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944. VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție VIII.1. Asupra admisibilității sesizării

Verificând regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal învestită de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitate procesuală pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești.

În privința condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Din conținutul acestei norme rezultă condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, și anume: - obiectul recursului în interesul legii să fie o problemă de drept; - problema de drept să fi fost soluționată în mod diferit de instanțele de judecată; - dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; - hotărârile judecătorești definitive să fie anexate cererii.

Prima condiție menționată este îndeplinită, deoarece prezentul recurs în interesul legii vizează o problemă de drept referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. b), art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (7) din Decretullege nr. 118/1990, în sensul de a se stabili, în cazul persoanelor constituite în prizonieri de către partea sovietică anterior datei de 23 august 1944 și reținute în captivitate după încheierea armistițiului, dacă perioada de prizonierat pentru stabilirea bazei de calcul al indemnizației potrivit art. 4 alin. (1) din decretul-lege menționat include și perioada de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944.

Și a doua condiție este îndeplinită, de vreme ce hotărârile judecătorești invocate de autorul sesizării au soluționat diferit problema de drept în discuție.

Astfel, în opinia majoritară s-a apreciat că art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 se interpretează în sensul că drepturile prevăzute de art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (7) din același act normativ vizează numai perioada ulterioară datei de 23 august 1944.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că trebuie recunoscută inclusiv perioada de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944, pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Autorul sesizării a anexat hotărâri judecătorești definitive prin care a făcut dovada soluționării diferite a problemei de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii. VIII.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Referitor la problema de drept ce formează obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că legiuitorul a fost preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, dovadă în acest sens fiind prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 și ale Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. A mai apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De asemenea, prin Hotărârea din 12 mai 2009, pronunțată în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003, pronunțată în Cauza Slivenko contra Letoniei, și Hotărârea din 18 februarie 2009, pronunțată în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Totodată, prin Decizia nr. 15 din 12 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, reținând că rațiunea edictării acestei legi este aceea de completare a actelor normative reparatorii deja existente și că atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta.

Se poate constata că starea de prizonierat la care face referire art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 se deosebește de formele de persecuție politică [enumerate în art. 1 alin. (1) din același decret-lege] exercitate de dictatura comunistă instaurată la 6 martie 1945.

Starea de prizonierat în U.R.S.S. nu reprezintă o formă de persecuție politică a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945, dar introducerea în Decretul-lege nr. 118/1990 a prevederilor ce lărgeau sfera persoanelor îndrituite la beneficiile acordate de acest act normativ (prin includerea în rândul beneficiarilor reparațiilor prevăzute de decretul-lege menționat a prizonierilor constituiți de către U.R.S.S. după data de 23 august 1944 ori aflați în această stare la data de 23 august 1944 și menținuți în prizonierat ulterior încheierii armistițiului) a avut în vedere un punct comun ce există între formele de persecuție politică de la art. 1 alin. (1) din decretul-lege și starea de prizonierat în U.R.S.S. ulterioară datei de 23 august 1944, menționată la art. 1 alin. (2) lit. b) din același decret-lege, și anume activitatea U.R.S.S., devenită aliat al României ulterior datei de 23 august 1944.

Starea de prizonierat anterioară datei de 23 august 1944 a avut la bază un prizonierat impus de un stat inamic la acea dată și s-a datorat stării de beligeranță dintre România și U.R.S.S., țări aflate în acea perioadă în război și în contrarietate de interese militare.

Pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 este relevantă metoda de interpretare istorică, fiind necesară analiza evoluției în timp a acestora.

Inițial, la data publicării Decretului-lege nr. 118/1990 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 9 aprilie 1990, art. 1 din acest act normativ nu făcea referire la categoria persoanelor constituite în prizonieri de către partea sovietică.

Abia prin Legea nr. 38/1990 s-a extins aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 la persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.

În afară de persoanele constituite în prizonieri după data de 23 august 1944, s-a constatat că mai exista o altă categorie de persoane ce au avut calitatea de prizonieri în U.R.S.S. ulterior acestei date, și anume persoanele constituite ca atare anterior datei de 23 august 1944 și care au continuat să fie menținute în această stare ulterior încheierii Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944.

Pentru a se asigura egalitatea de tratament cu persoanele a căror situație a fost vizată de Legea nr. 38/1990, întrucât nu exista nicio rațiune pentru a face o diferență față de perioada de prizonierat în U.R.S.S. ulterioară datei de 23 august 1944, în funcție de data la care a început această stare (anterior sau ulterior datei de 23 august 1944), prin Legea nr. 59/1991 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 (Legea nr. 59/1991), a fost extinsă din nou sfera persoanelor cărora le erau acordate beneficii prin Decretul-lege nr. 118/1990. Astfel, în rândul beneficiarilor Decretului-lege nr. 118/1990 au fost incluse și persoanele care au fost constituite în prizonieri de către U.R.S.S. anterior datei de 23 august 1944, dar au fost menținute în această stare ulterior încheierii armistițiului, prin modificarea operată de legea menționată, art. 1 alin. (1 1 ) lit. b) din același decret-lege (în numerotarea de la acea dată) dobândind următoarea formă: "De aceleași drepturi beneficiază și persoana care: a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului."

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 59/1991, Decretul-lege nr. 118/1990 a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1208 din 10 decembrie 2020, art. 1 alin. (1 1 ) lit. b) din decretul-lege menționat devenind art. 1 alin. (2) lit. b).

Ulterior, Legea nr. 210/2022 pentru modificarea art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și pentru stabilirea unor măsuri necesare aplicării Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările ulterioare, a modificat art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, stabilind că persoanele constituite în prizonieri înainte de 23 august 1944, care au fost reținute în captivitate după încheierea armistițiului, beneficiază de drepturile prevăzute de decretul-lege menționat, indiferent de locul reținerii.

Observând această evoluție a reglementării analizate, reiese clar că legiuitorul a înțeles să facă distincție în privința stării de prizonierat după cum aceasta exista anterior sau ulterior datei de 23 august 1944. Astfel, dacă persoana a fost constituită în prizonier după data de 23 august 1944 sau înainte de această dată, dar a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului, va beneficia de drepturile prevăzute de Decretullege nr. 118/1990. În schimb, dacă persoana a fost constituită în prizonier înainte de data de 23 august 1944 și a fost eliberată după încheierea armistițiului nu va beneficia de aceste drepturi.

Interpretarea conform căreia calculul indemnizației lunare vizează numai perioada de prizonierat ulterioară datei de 23 august 1944 rezultă din faptul că prima modificare a actului normativ ce a introdus dreptul la indemnizație inclusiv a celor aflați în prizonierat în U.R.S.S. (Legea nr. 38/1990) a privit persoanele constituite în prizonieri după această dată.

De altfel, pentru starea de prizonierat în U.R.S.S. sau în orice stat, indiferent de data existenței acestei stări, au fost acordate beneficii prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În exercitarea controlului de constituționalitate a unor dispoziții din Decretul-lege nr. 118/1990, Curtea Constituțională a stabilit, prin Decizia nr. 303 din 10 iulie 2003, că hotărârea legiuitorului de a acorda măsuri reparatorii numai persoanelor condamnate ori celor care au suferit măsuri represive aplicate de dictatura instaurată în România nu contravin principiului egalității în drepturi sau principiului nediscriminării, întrucât statului român nu îi revine nicio obligație față de cetățenii români asupra cărora au fost exercitate măsuri politice sau dispoziții abuzive de autoritățile altor state, în afara teritoriului său. Faptul că, prin corelarea unor prevederi legale, unele persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese, în acest fel, nu reprezintă o discriminare.

De asemenea, prin Decizia nr. 242 din 10 iunie 2003, instanța de contencios constituțional a statuat că necuprinderea în categoriile beneficiare de drepturi și a altor persoane, care se consideră îndreptățite să beneficieze de drepturile acordate prin lege, nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, ci este o problemă de opțiune a legiuitorului pozitiv cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care beneficiază de drepturile respective.

În plus, trebuie subliniat că interpretarea teleologică contribuie la lămurirea dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, deoarece scopul edictării acestora nu a fost acela de a indemniza persoanele (ori urmașii acestora) pentru starea de prizonierat în U.R.S.S., derivată din situația de beligeranță dintre cele două țări, ci a avut în vedere starea de prizonierat nejustificată, continuată după data de 23 august 1944, când armata română nu a mai luptat împotriva armatei sovietice, devenind aliat de iure al acesteia.

Având în vedere încetarea de către România a operațiunilor militare împotriva U.R.S.S. la data de 23 august 1944 și alianța consfințită între aceste state prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, apar ca injuste constituirea de prizonieri și prelungirea acestei stări după data de 23 august 1944.

În acest context istoric, statul român și-a asumat prin Decretul-lege nr. 118/1990 obligația de a despăgubi persoanele constituie în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori care, fiind constituite ca atare înainte de această dată, au fost menținute în stare de prizonierat după încheierea armistițiului.

Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere acordarea drepturilor pentru întreaga perioadă de prizonierat (atât cea anterioară, cât și cea ulterioară datei de 23 august 1944), nu ar fi avut motive să se raporteze la această dată, ci ar fi folosit o formulare generală, din care să rezulte că se referă la persoana constituită în prizonier de către partea sovietică (indiferent de data de început a perioadei de prizonierat ori de menținerea stării de prizonierat după o anumită dată).

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă,