CtEDO 28.03.2000 AI

SEN contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
28.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SEN contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

cererilor nr. 20153/92, 20154/92, 20156/92

înaintate de İsmet ȘEN, Mahmut ȘEN, Kemal ȘEN

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), ședință pe 28 martie 2000 în cameră compusă din

D-na E. Palm, președintă,

D-nii L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători,

și din D. E. Fribergh, grefier de secțiune,

Ținând seama de decizia Comisiei din 18 februarie 1993 de a comunica cererile;

Ținând seama de rapoartele prevăzute în art. 49 din regulamentul Curții;

Ținând seama de decizia Comisiei din 25 octombrie 1997 de a invita Guvernul să prezinte observații;

Ținând seama de observații prezentate de Guvernul pârât pe 6 noiembrie 1998 și observații în răspuns prezentate de reclamant pe 14 ianuarie 1999;

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

Reclamanții, cetățeni turci, rezidau, la epoca faptelor, în satul Düzce (la Vezirköprü, Samsun). Sunt reprezentați în fața Curții de D-na Kâzım Berzeg, avocat la baroul Ankarei.

Faptele, așa cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează.

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (Devlet Su İșleri), organism de stat însărcinat cu construcția barajelor, expropriază terenurile ale căror coproprietari erau reclamanții pentru construcția barajului hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri sunt astazi submersate de apele lacului barajului.

Indemnizații de expropiere fixate de o comisie de experți a Administrației Naționale a Apelor fuseră versate reclamanților la data exproprierării.

Reclamanții, în dezacord cu sumele plătite de Administrația Națională a Apelor, introduseră, tot în mai 1987, recururi în creștere a indemnizației de expropiere în fața tribunalului de mare instanță din Vezirköprü.

Tribunalul amintit acorda reclamanților indemnizații complementare de expropiere care erano asortite cu interese de moratoriu simple la rata legală de 30% pe an de la data cesiunii terenurilor la Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor se căzutu în casație împotriva hotărârilor tribunalului de mare instanță care fixaseră complementele de indemnizație. Reclamanții cerseră Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să întărească sumele fixate de tribunalul de mare instanță.

Curtea de Casație confirmă aceste hotărâri în 1990.

Administrația Națională a Apelor versa fiecărui reclamant indemnizații complementare care figurează în tabelul de mai jos într-un termen ridicând-se la aproximativ nouăsprezece luni după hotărârile judiciare definitive (a se vedea, pentru datele plăților acestor sume, tabelul de mai jos).

Acțiuni Nr.

Data sesizării jurisdicțiilor interne

Sume ale indemnizațiilor complementare (LT)

(interesul și onorariile avocatului nu sunt incluse)

Datele hotărârilor Curții de Casație fixând definitiv sumele în cauză

Datele plăților acestor sume

87/2363

27.05.1987

885 447

22.06.1990

20.01.1992

87/2365

27.05.1987

701 133

22.06.1990

20.01.1992

87/2361

27.05.1987

1 095 850

22.06.1990

20.01.1992

Reclamanții explică că în dreptul turc, nu se poate proceda la execuție silită privind datoriile Administrației Naționale a Apelor, bunurile acesteia fiind bunuri publice, nesusceptibile de a fi sechestrate.

Administrația, avand fixat valoarea terenului care a fost obiectul acțiunii amintite mai sus la 2.923.926 lire turce, versa fiecărui reclamant 974.642 lire turce la data exproprierării.

Reclamanții, în dezacord cu suma plătită de Administrația Națională a Apelor, introduseră, tot în mai 1987, recursul în creștere a indemnizației de expropiere în fața tribunalului de mare instanță din Vezirköprü.

Tribunalul amintit acordă fiecărui reclamant un complement de indemnizație cu valoarea de 792.186 lire turce care era asortit cu interese de moratoriu simple la rata legală de 30% pe an de la data cesiunii terenului la Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor se căzutu în casație împotriva hotărârii tribunalului de mare instanță care fixase complementul de indemnizație. Reclamanții cerseră Curții de Casație să aprobe această hotărâre și să întărească suma fixată de tribunalul de mare instanță.

Curtea de Casație confirmă acesta hotărâre prin hotărâre din 31 ianuarie 1992.

Administrația Națională a Apelor versa fiecărui reclamant, pe 27 iunie 1993, o indemnizație complementară care se ridica la 2.237.926 lire turce, din care 1.445.740 lire turce cu titlu al intereselor de moratoriu calculate până la momentul plății.

B.

Dreptul și practica interne pertinente

art. 46 din Constituție, privind expropierile, dispune:

"(...) Indemnizația de expropiere va fi versată la vedere și în bani efectivi. (...) În caz că legea ar autoriza plăți în rate (...) fracția nefiind plătită la vedere va fi asortită cu interese de moratoriu la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...). »

Interesele datorate pentru întârziere la plata datoriilor Statului au fost fixate de legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 la rata de 30% pe an. La epoca faptelor, rata inflației era în medie de 70% pe an și rata intereselor de moratoriu aplicabilă creanțelor Statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 al legii nr. 6183 asupra recuperării creanțelor Statului și ordonanță nr. 89/14915 a consilului miniștrilor).

art. 105 al codului obligațiilor dispune:

„Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc interesele de moratoriu ale zilelor de întârziere și debitorii nu pot demonstra că creditorul a comis o culpă, repararea prejudiciului rămâne pe seama debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa cuantumul la momentul pronunțării hotărârii sale pe fond."

Pe 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materia indemnizației de expropiere, s-a pronunțat în următorii termeni:

„Ceea ce compensează întârzierea în lichidarea creanțelor sunt interesele de moratoriu. Dată fiind că calea execuției silite permite creditorului să ceară ceea ce i se datorează, majorat cu interese, acesta din urmă nu are dreptul să exige o altă compensare cu titlu de indemnizare; prin urmare, hotărârea acordând cererea creditorului, pe motivul că rata inflației era ridicată, se dovedește lipsită de temei (...)"

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), adunarea plenară a Curții de Casație hotărît în felul următor:

„Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era puternică, cu o rată care depășea cu mult 30%. În pofida acestui fapt, legiuitorul a vrut ca rata intereselor de moratoriu să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând interesele atașate depozitelor bancare, să depășim interesul compus de 30%, printr-o cale ocolită."

Pe 19 iunie 1996, adunarea plenară a Curții de Casație rezolvând problema aplicabilității articolului 105 al Codului obligațiilor s-a pronunțat în următorii termeni:

„(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară acoperind daunele fără a fi nevoie să le demonstreze (...). De vreme ce rata intereselor de moratoriu (prejudiciul datorat întârziererii în plată) este fixată de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scădere a valorii monetare (...)) în care se găsește țara, este imposibil să facem valabile aceleași elemente (inflație, scădere a valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentaru menționat în art. 105 al codului obligațiilor, nici să afirmăm că dezavantajele care rezultă constituie prejudiciul real suferit. În caz contrar, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi 30%, nu ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitorul, ținând seama de ansamblul problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o conferă Constituția, rata reparării daunei rezultând din aceste probleme, nu se poate accepta că daunele de reparare nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motivul implicit că aprecierea amintită [a legiuitorului] s-ar dovedi lipsită de temei. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza lichidării tardive rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este acela din art. 105 al codului obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, consideră că daunele amintite s-ar ridica la 30%, creșterea acestora la rate mai ridicate printr-o hotărâre judiciară, pe motivul că inflația depășește 30%, constituie o depășire de competență (...)"

C.

Date economice

(inflație, rata dobânzii legale aplicate datoriilor și creanțelor Statului, nivel de indemnizare*)

a. Indici privind acțiunile Nr. 87/2363-2365-2361

Indicele prețurilor cu amănuntul a trecut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la momentul hotărârilor definitive care fixaseră datoria Statului către reclamant, și anume în 1990 sau 1991);

la 232,27 în nouăsprezece luni [167+(167x67%x7/12]

În plus, majorarea datoriilor Statului la o rată de 30% interese anuale simple, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la momentul hotărârilor definitive care fixaseră datoria Statului către reclamant, și anume în 1990 sau 1991);

la 147,5 în nouăsprezece luni.

b. Indici privind acțiunea Nr. 87/2437

Indicele prețurilor cu amănuntul a trecut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului, și anume în mai 1987)

la 167 în mai 1988 [100+(100x67%)];

la 278,89 în mai 1989 [167+(167x67%)];

la 465,75 în mai 1990 [278,89+(278,89x67%)];

la 777,8 în mai 1991 [465,75+(465,75x67%)];

la 1298,2 în mai 1992 [777,8+(777,8x67%)];

la 2167,9 în mai 1993 [1298,2+(1298,2x67%)];

la 2288,9 în iunie 1993 [2167,9+(2167,9x67%x1/12)].

În plus, majorarea datoriilor Statului la o rată de 30% interese anuale simple, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului care a fost obiectul recursului Nr. 87/2437, și anume în mai 1987)

la 130 în mai 1988,

la 160 în mai 1989,

la 190 în mai 1990,

la 220 în mai 1991,

la 250 în mai 1992,

la 280 în mai 1993,

la 282,5 în iunie 1993.

* Nivelul indemnizării, în raport cu valoarea terenului care a fost obiectul recursului Nr. 87/2437, este de 60,67%.

1.

a) Acțiuni Nr. 87/2363-2365-2361

În acțiunile citate mai sus, reclamanții se plânge că dreptul lor la respectarea bunurilor nu a fost respectat, contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1, din cauza întârziererii pe care Administrația a pus-o în plata complementelor de indemnizație definitiv fixate de jurisdicțiile. Ei susțin în această privință că rata anuală a inflației în Turcia atinge 67%, în timp ce rata dobânzii prevăzută de lege pentru datoriile Statului nu se ridică decât la 30%.

b) Acțiune Nr. 87/2437

În prezenta acțiune, reclamanții se plânge de o pierdere a valorii complementelor de indemnizație obținute după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere la plată datorată Administrației, în special din cauza insuficienței intereselor de moratoriu. Ei susțin, în această privință, că rata anuală a inflației în Turcia a atins, în această perioadă, 67% în timp ce interesele de moratoriu curând de la data acțiunii judiciare până la data plății nu se ridicau decât la 30%. În această privință, invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 6 din Convenție.

2.

Tot în domeniu al acțiunii Nr. 87/2437, reclamanții se plânge, în plus, de faptul că sumele indemnizațiilor complementare fixate de tribunalul de mare instanță nu corespundeau valorii reale a terenului lor care a fost obiectul acestei expropieri. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1.

Cererile au fost introduse pe 4 mai 1992 și înregistrate pe 16 iunie 1992.

Pe 18 februarie 1993, Comisia decide să aducă cererea la cunoștința Guvernului pârât fără a-l invita să prezinte observații asupra admisibilității.

Pe 25 octombrie 1997, Comisia decide să invite Guvernul să prezinte în scris observații asupra admisibilității și fondului cererilor.

Pe 10 iulie 1998, Guvernul pârât cere să prezinte observații după pronunțarea hotărârii în cauza Aka contra Turciei. Comisia amână scadența termenului pentru prezentarea observații la 30 octombrie 1998.

În virtutea articolului 5 § 2 al protocolului nr. 11, intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1998, cererile sunt examinate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.

Guvernul pârât, după mai multe prorogări ale termenului impartit, prezintă observații scrise pe 6 noiembrie 1998. Reclamanții transmit observații în răspuns pe 14 ianuarie 1999.

1.

Cât privește acțiunile Nr. 87/2363-2365-2361,

reclamanții se plânge de o lezare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza întârziererii Administrației în plata complementelor de indemnizație de expropiere fixate de tribunalul de mare instanță. Ei susțin în această privință o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Privind acțiunea Nr. 87/2437, reclamanții se plânge de o pierdere a valorii complementelor de indemnizație obținute după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere la plată pusă de Administrație, în special din cauza insuficienței intereselor de moratoriu. Ei susțin în această privință o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 și a articolului 6 din Convenție.

Asupra excepțiilor preliminare ale Guvernului

Neepuizarea căilor de atac interne

Potrivit Guvernului, reclamanții nu au epuizat, după cum cere art. 35 din Convenție, căile de atac interne din lipsă de a exercita în mod corespunzător recursul pus la dispoziția lor de art. 105 al Codului obligațiilor.

Referindu-se la o hotărâre din 22 octombrie 1996 a Curții de Casație, Guvernul susține că repararea presupusei pierderi din cauza întârzierării în plata indemnizațiilor complementare ar fi fost posibilă dacă interesatul ar fi stabilit existența unui prejudiciu suferit dincolo de acela compensat de interesele de moratoriu. Potrivit Guvernului, disparitatea dintre rata anuală a inflației actuale și rata legală a intereselor de moratoriu nu dă neapărat dreptul la un complement de indemnizație în sensul articolului 105 menționat mai sus, dar reclamanții ar fi putut chiar să profite de această dispoziție, cu condiția să probeze că au suferit personal prejudicii reale din cauza întârzierilor – sau absenței – plății din care se plânge.

Reclamanții se opun tezei Guvernului și susțin că această cale de atac este inadecvată pentru a-și face valabile grievurile.

Curtea reamintește că privind o excepție similară a Guvernului din neepuizarea căilor de atac interne, hotărît în cauza Aka contra Turciei (hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii, 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37) în felul următor:

„... în scopul articolului 35 din Convenție, un reclamant trebuie să se prevaleze de căi de atac normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparație pentru încălcările pe care le sustine. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de siguranță, în practică și în teorie, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite. Guvernului care susține neepuizarea incumbă convingerea Curții (...) Curtea constată că în dreptul turc, hotărârile de principiu date de camera plenară a Curții de Casație sunt obligatorii și leagă judecătorii asupra chestiunilor pe care le rezolvă (...). În această privință, observă că camera plenară a Curții de Casație, după ce întâi confirmase că aplicarea ratei legale de 30% prevăzute de legea nr. 3095 nu suferea nicio excepție (...), dă pe 19 iunie 1996 o altă hotărâre de principiu privind exact prezenta speță. În ea enunța în mod explicit că tribunalele ar depăși puterea discreționară a legiuitorului dacă ar hotărî să crească rata legală a intereselor de moratoriu, fixată la 30% de legea nr. 3095, pe motivul că diferența dintre rata amintită și cea a inflației constituie un prejudiciu în sensul articolului 105 al Codului obligațiilor (...). Rezultă clar din această jurisprudență că un creditor al Statului nu ar putea trage din mijlocul de reparație invocat de Guvern o posibilitate de despăgubire cu titlul prejudiciului rezultând din deprecierea monetară și necompensată de interesele de moratoriu alocate în virtutea legii nr. 3095 (...). Guvernul de altfel nu a produs nicio hotărâre judiciară care ar putea infirma această concluzie, hotărârea din 22 octombrie 1996 a camerei civile a cincea a Curții de Casație citată de el nefiind pertinență în speță (...). De aceea, Curtea estimează că Guvernul a fost în lipsă de a stabili adecvarea și eficiența recursului prevăzut în art. 105 al Codului obligațiilor" (...)".

În prezentele cauze, Curtea nu estimă necesar să se abată de la acest raționament și consideră că excepția Guvernului din neepuizarea căilor de atac interne nu ar putea fi reținută.

Nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul invită Curtea să respingă cererile pentru nerespectare a termenului de șase luni în virtutea articolului 35 din Convenție. Ei susțin că acest termen a început să curgă de la datele efective ale plăților indemnizațiilor complementare ale sale și că reclamanții și-au introdus cererea în fața Curții mai mult de șase luni după aceste plăți.

La sfârșitul examinării datelor de plată în cauză (a se vedea tabelul de mai sus), Curtea constată că plățile sumelor datorate de Administrație au fost efectuate în februarie 1992. Reclamanții și-au introdus cererea în fața Comisiei pe 4 mai 1992, patru luni după aceste plăți. De aceea, reclamanții au respectat termenul de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție. De aceea, această excepție a Guvernului pârât trebuie respinsă.

Asupra fondului

a. Acțiuni Nr.

87/2363-2365-2361

Guvernul reamintește că Statul versa reclamanților indemnizații inaintea preluării posesiei terenurilor, cât și indemnizații complementare majorate cu 30% interese, după hotărârile Curții de Casație. Chiar și presupunând că aceste sume nu țin seama de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizații sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate în art. 1 al Protocolului nr. 1 se găsesc îndeplinite. Aceasta este deosebit de adevărat atunci când este vorba de proiecte de mare amploare profitând mii de persoane; recunoașterea pe seama Statului o obligație de indemnizare integrală ar gena acesta în realizarea unor asemenea proiecte. În plus, reclamanții nu ar putea pretinde, în speță, că au suportat o „povară specială și exorbitantă" pentru că nu au, în riscul și pericolul lor, folosit posibilitatea pe care li-o oferea art. 105 al Codului obligațiilor.

De altfel, Guvernul se prevalează de o mare marjă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă din politica sa privind crearea și buna administrare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicată percepută pe creanțele Statului urmărește a asigura că funcționarea serviciilor publice să nu fie întreruptă, și constituie și o soiu de impozitare indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercițiul competenților sale.

Reclamanții fac valabile că nu contestă actul de expropiere, în sine, ci că se opun modalității de plată a indemnizațiilor de expropiere. Subliniază că indemnizații complementare le fuseră versate la începutul anului 1992, adică mai mult de nouăsprezece luni după hotărârile Curții de Casație, în timp ce înainte de 1980, termenele de plată nu depășeau în cazuri similare, doi luni. Ei sustine în plus că acești termeni depind de ceva timp de bunăvoința birocrației administrative care tinde ainsi a minora suma indemnizațiilor de expropiere prin efectul inflației. În sfârșit, se plânge de absența în dreptul turc a dispozițiilor permițând execuția silită pentru datoriile Statului către persoane particulare.

b. Acțiune Nr. 87/2437

Guvernul reia observații expuse mai sus pentru acțiunile Nr. 87/2363-2365-2361.

Reclamanții fac valabile în această privință că grievurile lor se referă, nu doar, la întârziere Administrației de a versa indemnizații complementare pronunțate de tribunalul de mare instanță ci și și mai ales, asupra prejudiciul pe care l-au suferit în perioada aflată între sesizarea tribunalului și primirea sumelor în cauză.

Reamintind că plățile interveniseră șase ani după exproprierea terenului lor, reclamanții susțin că consecința acestei întârzieri, asociată cu deprecierea monetară puternică atunci în țară, a generat un dezechilibru nejustificat între interesele lor personale și interesul public care motivase măsurile de expropiere în cauză.

Curtea estimează că la lumina criteriilor care se degajă din jurisprudența sa, (hotărâre Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, fasc. 90 și hotărâre Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV, fasc. 43), și ținând seama de ansamblul argumentelor părților, această parte a cererilor nu poate fi rezolvată în acest stadiu al examinării, ci necesită un examen al fondului.

2.

Privind grievul ridicat sub titlul articolului 1 al Protocolului nr. 1 și tras din insuficiența indemnizațiilor complementare fixate de tribunalul de mare instanță privind acțiunea Nr. 87/2437, Guvernul pârât susține neepuizarea căilor de atac interne.

Reclamanții opunând-se acestei excepții susțin că, dacă ar depune în casație, ar trebui să verseze, cu titlu al cheltuielilor procedurii, o avansare de 3% din suma în litigiu.

Curtea constată că interesatul trebuie să-și fi făcut valabil în mod explicit în fața instanțelor naționale grievul pe care-l submiterii Curții (a se vedea, de exemplu, hotărâre Englert c. Germania din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 52, § 31).

În speță, reclamanții au omis să formeze un recurs în casație împotriva hotărârii de primă instanță care fixase complementele de indemnizație. Din opinia Curții, faptul că Administrația, parte adversă în același litig, s-a dus în casație împotriva hotărârii de primă instanță nu scutește reclamanții de a sesiza la rândul lor Curtea de Casație: Argumentele reclamanților dezvoltate în memoria lor în răspuns la aceea Administrației, prezentate la Curtea de Casație, nu erau de natură să crească sumele complementelor de indemnizație fixate de prima instanță.

Curtea observă, în plus, că reclamanții nu au propus nici în fața Curții de Casație cifre care, după ei, constituie sumele exacte de plată.

În plus, este adevărat că reclamanții trebuiau să verseze, cu titlu al cheltuielilor procedurii, în cazul depunerii recursului în casație, o avansare de 3% din sumele în litigiu. Curtea estimează cu toate acestea că această obligație nu putea scuti reclamanții de a formula un recurs împotriva hotărârilor de primă instanță, dată fiind că touchaseră deja indemnizații de expropiere și că erau în măsură să plătească sumele cerute (cf. Nr. 19639/92, Aka c/Turcia, decizie 16.01.96).

De aceea, reclamanții nu au satisfăcut, privind acest grief, condiția privind epuizarea căilor de atac interne și această parte a cererilor trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

DECLARĂ ADMISIBILE, toți mijlocurile de fond rezervate, grievurile privind, pe de o parte, insuficiența intereselor de moratoriu aplicate la platea datoriilor Statului fixate de tribunal în acțiunile Nr. 87/2363-2365-2361, și pe de alta parte nivelul indemnizării datorat insuficienței intereselor de moratoriu în acțiunea Nr. 87/2437;

pentru restul.

Erik Fribergh

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-28
0,97
BILGIN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n°s 20132/92, 20133/92, 20134/92 présentées par Burhan BİLGİN, Leyli BİLGİN, Münir BİLGİN contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28
CtEDO 2000-03-28
0,97
GÜNAL contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20142/92 présentée par Kazım GÜNAL contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,97
CELEBI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20139/92 présentée par Mehmet ÇELEBİ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. P
CtEDO 2000-03-28
0,97
TASDEMIR contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20158/92 présentée par Mehmet TAŞDEMİR contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Pa
CtEDO 2000-03-28
0,97
INCE contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20143/92 présentée par Fehmiye İNCE contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
Sursă