CtEDO 28.03.2000 AI

CELEBI contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
28.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CELEBI contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

a cererii nr. 20139/92

prezentată de Mehmet ÇELEBİ

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședind pe

28

martie

2000 într-o cameră compusă din

D-na

președintă,

D.

D.

Gaukur Jörundsson,

D.

D.

D.

judecători,

D.

judecător ad hoc

și de

D.

grefier de secție,

Având în vedere cererea sus-mențională introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe

4 mai 1992 și înregistrată pe

16 iunie 1992,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența pentru a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberare, hotărăsc următoarele:

Reclamantul, cetățean turc, locuia, la data faptelor, în satul Düzce (la Vezirköprü, Samsun). Este reprezentat în fața Curții de către D. Kâzım Berzeg, avocat la baroul din Ankara.

Faptele, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Circumstanțele particulare ale cazurilor

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil cu construcția barajelor, a expropiat terenurile reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri sunt astăzi scufundate în apele lacului barajului.

Indemnizația de expropriere fixată de o comisie de experți din Administrația Națională a Apelor a fost plătită reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu suma plătită de Administrația Națională a Apelor, a introdus, de asemenea în mai 1987, apelul pentru creșterea indemnizației de expropriere la tribunalul din Vezirköprü.

Tribunalul respectiv i-a acordat o indemnizație completă de expropriere care era legată de dobânzi moratoare simple la rata legală de 30% pe an, calculată din data cesionării terenului către Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a dus în casație împotriva sentinței tribunalului de primă instanță care stabilise complementul de indemnizație. Reclamantul a solicitat Curții de Casație să aprobe această sentință și să confirme suma fixată de tribunalul de primă instanță.

Curtea de Casație a confirmat sentința în 1991.

Administrația Națională a Apelor a plătit reclamantului indemnizația completă într-un termen de aproximativ șaisprazece luni după hotărârea judiciară definitivă (a se vedea, pentru data plății acestei sume, tabelul de mai jos).

Acțiunea nr.

Data sesizării instanțelor interne

Sume ale indemnizațiilor complete (LT)

(dobânzi și onorarii de avocat nu sunt incluse)

Datele hotărârilor Curții de Casație fixând definitiv sumele în cauză

Datele plăților acestor sume

87/2301

27.05.1987

2.714.728

06.09.1991

03.01.1993

Reclamantul explică faptul că în dreptul turc, nu se poate proceda la executare silită în ceea ce privește datoriile Administrației Naționale a Apelor, bunurile acesteia fiind bunuri publice, care nu sunt susceptibile de a fi sechestrate.

Administrația, după ce fixase valoarea terenului care fu obiectul acțiunii sus-menționate la 2.220.000 lire turce, a plătit reclamantului această sumă la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu suma plătită de Administrația Națională a Apelor, a introdus, de asemenea în mai 1987, apelul pentru creșterea indemnizației de expropriere la tribunalul din Vezirköprü.

Tribunalul respectiv i-a acordat un complement de indemnizație în sumă de 1.175.718

lire turce, care era legată de dobânzi moratoare simple la rata legală de 30% pe an, calculată din data cesionării terenului către Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a dus în casație împotriva sentinței tribunalului de primă instanță care stabilise complementul de indemnizație. Reclamantul a solicitat Curții de Casație să aprobe această sentință și să confirme suma fixată de tribunalul de primă instanță.

Curtea de Casație a confirmat sentința prin hotărâre din 31 ianuarie 1992.

Administrația Națională a Apelor a plătit reclamantului, pe 27 iunie 1993, o indemnizație completă care se ridicau la 3.321.403 lire turce, din care 2.145.685 lire turce pentru titlul dobânzilor moratoare calculate până la momentul plății.

B.

Dreptul și practica internă pertinente

Art. 46 din Constituție, privind expropriera, dispune:

„(...) Indemnizația de expropriere va fi plătită pe loc și în bani. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) partea care nu a fost plătită pe loc va fi legată de dobânzi moratoare la rata maximă prevăzută

pentru datoriile statului (...)".

Dobânzile datorate pentru întârziere la plata datoriilor statului au fost stabilite de legea nr.

3095 din 4 decembrie 1984 la rata de 30% pe an. La data faptelor, rata inflației era în medie de 70% pe an și rata dobânzilor moratoare aplicabile creanțelor statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și ordonanța nr. 89/14915 a consiliului miniștrilor).

Art. 105 din codul obligațiilor dispune:

„Atunci când daunele suferite de creditorul depășesc dobânzile moratoare ale zilelor de întârziere și debitor nu poate demonstra că creditorul a comis o culpă, repararea daunelor este în sarcina debitorului. Dacă daunele suplimentare pot fi apreciate imediat, judecătorul poate stabili suma la momentul pronunțării pe fond".

Pe 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materia indemnizației de expropriere, s-a pronunțat după cum urmează:

„Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile moratoare. Având în vedere că calea de executare silită permite creditorului să ceară ce i se cuvine, majorat cu dobândă, acesta nu are dreptul să ceară o altă compensație cu titlu de despăgubire; prin urmare, decizia care dă curs cererii creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește neîntemeiată (...)".

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât după cum urmează:

„Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare atunci când inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%.

Cu toate aceasta, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor moratoare să fie de 30%.

Din acest motiv, în cazul examinat, nu este conform dreptului, invocând

dobânzile pe depozitele bancare, să se depășească dobânda compusă de 30%, pe o cale deturnată".

Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, rezolvând chestiunea aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat după cum urmează:

„(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o despăgubire forfetară care acoperă daunele fără a fi nevoie să le dovedim (...). Din moment ce rata dobânzilor moratoare (daunele datorate întârzierii la plată) este fixată de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scăderea valorii monetare (...)) în care se află țara, este imposibil să invocăm aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale daunelor depășitoare menționate la art. 105 din codul obligațiilor, nici să afirmăm că dezavantajele rezultate constituie daunele reale suferite. De altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitorul, considerând ansamblul problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o acordă Constituția, rata reparării daunelor rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta ca daunele de reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că această apreciere [a legiuitorului] s-ar dovedi neîntemeiată. (...) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr.

3095, și că [prin urmare] daunele suferite de creditorul din cauza unei reglementări târzii rămân neacoperite. Cu toate acestea, aceste daune depășitoare rata de 30%

fixată de legiuitor nu sunt cele la care se referă art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că aceste daune s-ar ridica la 30%, creșterea acestora la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui o depășire de competență (...)"

C.

Date economice

(inflație, rate de dobândă legale aplicate datoriilor și creanțelor statului, nivel de despăgubire*)

a. Indici privind

acțiunile nr. 87/2301

Indicele prețurilor cu amănuntul a trecut, cu ritmul de 67% pe an (această rată susținută de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la momentul hotărârilor definitive fixând datoria

statului

față de reclamant, și anume în 1991)

;

la 204,3 în șaisprazece luni [167+(167x67%x4/12]

Pe de altă parte, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la momentul hotărârilor definitive fixând datoria

statului

față de reclamant, și anume în 1991)

;

140 în șaisprazece luni.

b. Indici privind acțiunea nr. 87/2299

Indicele prețurilor cu amănuntul a trecut, cu ritmul de 67% pe an (această rată susținută de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la data cesionării terenului, și anume în mai 1987)

la 167 în mai 1988 [100+(100x67%)]

;

la 278,89 în mai 1989 [167+(167x67%)]

;

la 465,75 în mai 1990 [278,89+(278,89x67%)]

;

la 777,8 în mai 1991 [465,75+(465,75x67%)]

;

la 1298,2 în mai 1992 [777,8+(777,8x67%)]

;

la 2167,9 în mai 1993 [1298,2+(1298,2x67%)]

;

la 2288,9 în iunie 1993 [2167,9+(2167,9x67%x1/12)] .

Pe de altă parte, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la data cesionării terenului care fu obiectul

apelului

nr. 87/2219, și anume în mai 1987)

la 130 în mai 1988,

la 160 în mai 1989,

la 190 în mai 1990,

la 220 în mai 1991,

la 250 în mai 1992,

la 280 în mai 1993,

la 282,5 în iunie 1993.

* Nivelul de despăgubire, raportând la valoarea terenului care fu obiectul apelului nr. 87/2299, este de 69,62%.

1.

a) Acțiunea nr. 87/2301

În acțiunea citată mai sus, reclamantul se plânge că dreptul său la respectarea proprietății sale nu a fost respectat, contrar art. 1 din Protocolul

nr. 1, din cauza întârzierii pe care a întârziat-o Administrația în plata complementului de indemnizație definitivă fixat de instanță. El susține la această privință că rata inflației anuale în Turcia ajunge 67%, în timp ce rata dobânzii prevăzută de lege pentru datoriile statului se ridică doar la 30%.

b) Acțiunea nr. 87/2299

În prezenta acțiune, reclamantul se plânge de pierderea valorii complementului de indemnizație obținut după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere la plată datorată Administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor moratoare. El susține, la această privință, că rata inflației anuale în Turcia a ajuns, în această perioadă, 67%, în timp ce dobânzile moratoare care curg din data introducerii acțiunii judiciare până la data plății se ridicau doar la 30%. La această privință, invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenție.

2.

Tot în domeniul acțiunii nr. 87/2299, reclamantul se mai plânge că suma complementului de indemnizație fixată de tribunalul de primă instanță nu corespundea valorii reale a terenului său care fu obiectul acestei exproprierii. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cererea a fost introdusă pe 4 mai 1992 și înregistrată pe 16 iunie 1992.

Pe 18 februarie 1993, Comisia a hotărât să prezinte cererea cunoașterii guvernului pârât fără a-l invita să prezinte observații privind admisibilitatea acesteia.

Pe 25 octombrie 1997, Comisia a hotărât să invite Guvernul să prezinte prin scris observații privind admisibilitatea și fondul

cererii.

Pe 10 iulie 1998, Guvernul pârât a solicitat să prezinte observații după pronunțarea hotărârii în cazul Aka împotriva Turciei. Comisia a amânat termenul pentru prezentarea observațiilor la 30

octombrie

1998.

În virtutea art. 5 § 2 din protocolul nr. 11, intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1998, cererea este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din această dată.

Guvernul pârât, după mai multe prelungiri ale termenului impartit, a prezentat observații scrise pe 6 noiembrie 1998. Reclamantul a trimis observații în răspuns pe 14 ianuarie 1999.

1.

Cât privește acțiunea nr. 87/2301,

reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale din cauza întârzierii Administrației în plata complementului de indemnizație de expropriere fixat de tribunalul de primă instanță. El susține la această privință o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cât privește acțiunea nr. 87/2299, reclamantul se plânge de pierderea valorii complementului de indemnizație obținut după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere la plată introdusă de administrație, în special din cauza insuficienței dobânzilor moratoare. El susține la această privință o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și

a art. 6 din Convenție.

Asupra excepțiilor preliminare ale Guvernului

Neepuizarea căilor de atac interne

Conform Guvernului, reclamantul nu a epuizat, după cum cere art. 35 din Convenție, căile de atac interne din culpă de neexercitare corespunzătoare a apelului pus la dispoziție prin art. 105 din Codul obligațiilor.

Referindu-se la o hotărâre din 22

octombrie 1996 a Curții de Casație, Guvernul susține că repararea presupusei pierderi din cauza întârzierii în reglementarea indemnizațiilor complete ar fi fost posibilă dacă persoana în cauză ar fi dovedit existența unei daune suferite dincolo de aceea care se află compensată de dobânzile moratoare. Conform Guvernului, disparitatea dintre rata inflației actuale și rata legală a dobânzilor moratoare nu dă neapărat dreptul la un complement de indemnizație în sensul art.

105 sus-menționat, dar reclamantul ar fi putut în orice caz profita de această dispoziție, cu condiția de a dovedi că a suferit personal daune reale din cauza întârzierilor – sau lipsei – de plată la care se plânge.

Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că această cale de atac este inadecvată pentru a-și face valabil reclamația.

Curtea reamintește că privind o excepție similară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne, ea a hotărât în cazul Aka împotriva Turciei (hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecție de hotărâri și decizii, 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37) după cum urmează:

... în scopul art. 35 din Convenție, un reclamant trebuie să se prevaleze de apelurile în mod normal disponibile și suficiente pentru a-l permite să obțină reparație pentru violări pe care le susține. Aceste apeluri trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, atât practic cât și teoretic, de altfel le lipsește efectivitatea și accesibilitatea dorite. Guvernului care excepționează neepuizarea îi revine sarcina de a convinge Curtea (...)

Curtea constată că în dreptul turc, hotărârile de principiu date de camera plenară a Curții de Casație sunt obligatorii și leagă judecătorii asupra chestiunilor pe care le rezolvă (...).

La această privință, ea observă că camera plenară a Curții de Casație, după ce mai întâi a confirmat că aplicarea ratei legale de 30%

prevăzute de legea nr. 3095 nu suferea nicio excepție (...), a dat pe 19 iunie 1996 o altă hotărâre de principiu privind tocmai prezenta cauză. Ea enunța explicit că tribunalele ar depăși puterea discreționară a legiuitorului dacă ar decide să crească rata legală a dobânzilor moratoare, fixată la 30%

de legea nr. 3095, pe motiv că diferența dintre această rată și cea a inflației este constitutivă pentru o daună în sensul art. 105 din Codul obligațiilor (...).

Reiese clar din această jurisprudență că un creditor al statului nu poate trage din mijlocul de reparație invocat de Guvern o posibilitate de despăgubire cu titlu al daunelor rezultând din deprecierea monetară și necompensate de dobânzile moratoare acordate în virtutea legii nr. 3095 (...). Guvernul n-a de altfel prezentat nicio decizie judiciară care ar putea infirma această concluzie, hotărârea din 22

octombrie 1996 a camerei civile a cincea a Curții de Casație citată de el nefiind relevantă în acest caz (...).

În consecință, Curtea estimează că Guvernul a eșuat în stabilirea adecvării și efectivității apelului prevăzut la art. 105 din Codul obligațiilor

" (...)

".

În prezenta cauză, Curtea nu estimează necesar să se abată de la acest raționament și consideră că excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne nu poate fi reținută.

Nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru nerespectarea termenului de șase luni în virtutea art. 35 din Convenție. El susține că acest termen a început să curgă din datele efective ale plăților indemnizațiilor sale complete și că reclamantul a introdus cererea în fața Curții mai mult de șase luni după aceste plăți.

După examinarea datelor de plată în cauză (

a se vedea tabelul mai sus

), Curtea constată că faptele care ar constitui, conform reclamantului, violări ale dispozițiilor invocate din Convenție, nu s-au încheiat cel mai devreme decât în 1993 când plăți ale sumelor datorate de Administrație au fost efectuate. Or, reclamantul a introdus cererea în fața Comisiei pe 4 mai 1992, anterior datei plăților. Rezultă că reclamantul a respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 35 din Convenție. Prin urmare, această excepție a Guvernului pârât trebuie respingă.

Asupra fondului

a. Acțiunea nr.

87/2301

Guvernul reamintește că statul a plătit reclamantului o indemnizație înainte de a se pune în posesiune a terenului, precum și o indemnizație completă majorată cu 30% dobândă, după hotărârea Curții de Casație. Și dacă presupunem chiar că această sumă nu ține seama de inflație, el se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizația este în mod rezonabil proporțională cu valoarea proprietății confiscate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul nr. 1 se găsesc îndeplinite. Aceasta este în special cazul atunci când sunt vorba despre proiecte de amploare mare profitand mii de oameni; a recunoaște statului o obligație de despăgubire integrală l-ar împiedica pe acesta în realizarea unor asemenea proiecte. În plus, reclamantul nu ar putea pretinde, în acest caz, că a suportat o „sarcină specială și exorbitantă" pentru că el nu a, pe riscul și răspunderea sa, folosit posibilitatea oferită de art. 105 din Codul obligațiilor.

În plus, Guvernul se prevalează de marja sa largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă din politica sa privind crearea și buna administrare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele statului vizează să asigure că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă, și constituie de asemenea un fel de impozitare indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul susține că el nu contrazice actul de expropriere, ca atare, ci se opune modalității de plată a indemnizației de expropriere. El subliniază că indemnizația completă i-a fost plătită la începutul anului 1993, adică mai mult de șaisprazece

luni după hotărârea Curții de Casație, în timp ce înainte de 1980, termenii de plată nu depășeau, în cazuri similare, doi luni. El susține, în plus, că acești termeni depind de un timp de bună voință a birocrației administrative care ar tinde să micșoreze deci suma indemnizațiilor de expropriere prin efectul inflației. În fine, el regretă absența în dreptul turc a dispozițiilor care permit executarea silită pentru datoriile statului față de persoane fizice.

b. Acțiunea nr. 87/2299

Guvernul reiterează observațiile expuse mai sus pentru acțiunea nr.

87/2301.

Reclamantul susține la această privință că reclamația sa vizează nu doar întârzierea Administrației în plata complementului de indemnizație pronunțat de tribunalul de primă instanță ci și și principal, daunele pe care le-a suferit în perioada situată între sesizarea tribunalului respectiv și primirea acestei sume. Reamintind că plata a intervenit șase ani după expropriere a terenului lui, reclamantul susține că consecința acestei întârzieri, conjugată cu deprecierea monetară puternică atunci în țară, a provocat un dezechilibru neîntemeiat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea estimează că la lumina criteriilor care se degajă din jurisprudența ei (hotărâre Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Colecție 1998-VI, fasc. 90 și hotărâre Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Colecție 1997-IV, fasc. 43), și ținând cont de ansamblul argumentelor părților, această parte a cererii nu poate fi rezolvată la acest stadiu al examinării, dar necesită o examinare pe fond.

2.

Privitor la reclamația ridicată la titlul art. 1 din Protocolul nr. 1 și rezultând din insuficiența complementului de indemnizație fixat de tribunalul de primă instanță privind acțiunea nr. 87/2299, Guvernul pârât excepționează neepuizarea căilor de atac interne.

Reclamantul opunând se acestei excepții susține că, dacă s-ar merge în casație, ar trebui să verse, cu titlu de cheltuieli de procedură, o avans de 3% din suma în litigiu.

Curtea constată că persoana în cauză trebuie să fi făcut valabil pe deplin în fața instanțelor naționale reclamația pe care o prezintă Curții (a se vedea, de exemplu, hotărâre Englert c. Germania din 25

august 1987, seria A nr. 123, p. 52, § 31).

În acest caz, reclamantul a omis să introducă o cerere de casație împotriva sentinței de primă instanță care stabilise complementul de indemnizație. Din opinia Curții, faptul că Administrația, parte adversă în același litigiu, s-a dus în casație împotriva sentinței de primă instanță nu scutește reclamantul de a sesiza la rândul lui Curtea de Casație. Argumentele reclamantului dezvoltate în memoria sa în răspuns la cea a Administrației, prezentate Curții de Casație, nu erau de natură să mărească suma complementului de indemnizație fixată de primă instanță. Curtea observă, în plus, că reclamantul nu a propus nici chiar în fața Curții de Casație o cifră care, după spusele lui, ar constitui suma exactă de plată.

Pe de altă parte, este adevărat că reclamantul trebuia să verse, cu titlu de cheltuieli de procedură, în cazul unei cereri de casație, o avans de 3% din suma în litigiu. Curtea estimează totuși că această obligație nu ar fi putut scuti reclamantul să introducă o cerere de casație împotriva deciziei de primă instanță, având în vedere că el deja primise o indemnizație de expropriere și era în măsură să plătească suma cerută (cf. nr. 19639/92, Aka c/Turcia, dec. 16.01.96).

Rezultă că reclamantul nu a satisfăcut, privitor la această reclamație, condiția referitoare la epuizarea căilor de atac interne și că această parte a cererii trebuie respingă conform art. 35 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,

toți argumentele de fond fiind rezervate, reclamații privind, pe de-o parte, insuficiența dobânzilor moratoare aplicate la plata datoriei statului fixată de tribunal în acțiunea nr. 87/2301, și pe de alta parte nivelul de despăgubire datorat insuficienței dobânzilor moratoare în acțiunea nr. 87/2299;

pentru restul.

Erik Fribergh

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-28
0,98
GÜNAL contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20142/92 présentée par Kazım GÜNAL contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,98
CANLI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20136/92 présentée par Behice CANLI contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,98
TASDEMIR contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20158/92 présentée par Mehmet TAŞDEMİR contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Pa
CtEDO 2000-03-28
0,98
INCE contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20143/92 présentée par Fehmiye İNCE contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,97
SEN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n°s 20153/92, 20154/92, 20156/92 présentées par İsmet ŞEN, Mahmut ŞEN, Kemal ŞEN contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000
Sursă