CtEDO 28.03.2000 AI

GÜNAL contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
28.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
GÜNAL contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

a cererii nr. 20142/92

prezentată de Kazım GÜNAL

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), ședință din 28 martie 2000 într-o cameră compusă din:

D-na

președintă

,

D.

D.

Gaukur Jörundsson,

D.

D.

D.

judecători

,

D.

judecător ad hoc

și D.

grefier de secțiune

,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 4 mai 1992 și înregistrată la 16 iunie 1992,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După dezbaterile had, ia următoarea decizie:

Reclamantul, resortisant turc, rezida, la epoca faptelor, în satul Düzce (la Vezirköprü, Samsun). El este reprezentat în fața Curții de D. Kâzım Berzeg, avocat la baroul din Ankara.

Faptele, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Circumstanțele particulare ale cauzelor

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil de construcția barajelor, a expropriat terenurile reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri sunt astazi inundate de apele lacului barajului.

Indemnizațiile de expropiere determinate de o comisie de experți a Administrației Naționale a Apelor au fost plătite reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, nefiind de acord cu sumele plătite de Administrația Națională a Apelor, a introdus, tot în mai 1987, cauze de majorare a indemnizației de expropiere la tribunalul de mare instanță de Vezirköprü.

Respectivul tribunal i-a acordat indemnizații suplimentare de expropiere care au fost însoțite de dobânzi penalizatoare simple la rata legală de 30% pe an, calculată din data cesiunii terenurilor la Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a pourvăzut în casație împotriva sentințelor tribunalului de mare instanță care au determinat completările de indemnizație. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobeze aceste sentințe și să valideze sumele determinate de tribunalul de mare instanță.

Curtea de Casație a confirmat aceste sentințe în 1990.

Administrația Națională a Apelor a plătit reclamantului indemnizațiile suplimentare în termen de aproximativ douăzeci și doi sau douăzeci și nouă de luni după hotărârile judiciare definitive (vezi, pentru datele plăților acelor sume, tabelul de mai jos).

Acțiune nr.

Data sesizării instanțelor interne

Sumele indemnizațiilor suplimentare (LT)

(dobânzile și onorariile avocatului nu sunt incluse)

Datele hotărârilor Curții de Casație stabilind definitiv sumele în cauză

Datele plăților acelor sume

87/2397

27.05.1987

5 640 336

22.06.1990

15.11.1992

87/2399

27.05.1987

5 032 170

22.06.1990

24.04.1992

Reclamantul explică că în dreptul turc, nu se poate proceda la o execuție forțată privind datoriile Administrației Naționale a Apelor, bunurile acesteia fiind bunuri publice, neputând face obiectul unei sechestru.

Administrația, după ce a stabilit valoarea terenului care a fost obiectul acțiunii sus-menționate la 3.262.632 lire turce, a plătit această sumă reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, nefiind de acord cu suma plătită de Administrația Națională a Apelor, a introdus, tot în mai 1987, cauzei de majorare a indemnizației de expropiere la tribunalul de mare instanță de Vezirköprü.

Respectivul tribunal i-a acordat o completare de indemnizație în valoare de 1.293.632 lire turce care a fost însoțită de dobânzi penalizatoare simple la rata legală de 30% pe an, calculată din data cesiunii terenului la Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a pourvăzut în casație împotriva sentinței tribunalului de mare instanță care a determinat completarea de indemnizație. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobeze această sentință și să valideze suma determinată de tribunalul de mare instanță.

Curtea de Casație a confirmat această sentință prin hotărâre din 15 noiembrie 1991.

Administrația Națională a Apelor a plătit reclamantului, la 15 noiembrie 1992, o indemnizație suplimentară care s-a ridicat la 3.345.632 lire turce, din care 2.052.000 lire turce la titlu de dobânzi penalizatoare calculate până la momentul plății.

B.

Dreptul și practica internă relevante

art. 46 din Constituție, privind exproprierea, dispune:

„(...) Indemnizația de expropiere va fi plătită pe loc și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită pe loc va fi însoțită de dobânzi penalizatoare la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)".

Dobânzile datorite pentru întârziere în plata datoriilor Statului au fost stabilite prin legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 la rata de 30% pe an. La epoca faptelor, rata inflației era în medie de 70% pe an și rata dobânzilor penalizatoare aplicabilă creanțelor asupra Statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor asupra Statului și ordinanța nr. 89/14915 a consiliului miniștrilor).

art. 105 din codul obligațiilor dispune:

„Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile penalizatoare ale zilelor de întârziere și debitor nu poate demonstra că creditorul a comis o culpă, repararea prejudiciului este responsabilitatea debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat pe loc, judecătorul poate determina suma în momentul pronunțării sentinței sale pe fond".

La 3 iunie 1991, camera a cincea civilă a Curții de Casație, competentă în materia indemnizației de expropiere, s-a pronunțat în acești termeni:

„Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor, sunt dobânzile penalizatoare. Având în vedere că calea de execuție forțată permite creditorului să ceară ceea ce i se datorează, majorat de dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să exige o altă compensație la titlu de indemnizație; drept urmare, decizia care dă curs cererii creditorului, sub motivul că rata inflației era ridicată, se dovedește a fi prost întemeiat (...)".

La 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a statuat în mod următor:

„Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea considerabil 30%.

Cu toate acestea, legislatorul a dorit ca rata dobânzilor penalizatoare să fie de 30%.

Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile atașate depozitelor bancare, să depășim dobânda compusă de 30%, printr-o cale indirectă".

La 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, trăgând linie asupra chestiunii aplicabilității articolului 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în acești termeni:

„(...) rata dobânzii prevăzute de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară acoperind daunele fără a fi nevoie să le demonstrez (...). Doriți ca rata dobânzilor penalizatoare (prejudiciul datorat întârzierii în plată) este stabilit de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scădere a valorii monetare (...)) în care se află țara, este imposibil să invochez aceleași elemente (inflație, scădere a valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentara evocată la art. 105 din codul obligațiilor, nici să afirm că dezavantajele care rezultă din aceasta constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legislatorului că contrapartida acelor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea nicio înțeles. Atunci când legislatorul, considerând totalitatea problemelor economice, a determinat, în virtutea puterii legislative pe care i-o conferă Constituția, rata reparării daunelor rezultând din acele probleme, nu se poate accepta ca daunele ce urmează a fi reparate să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motivul implicit că această apreciere [a legislatorului] s-ar dovedi prost întemeiat. (...) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor datorită unui reglementare tardivă rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% stabilită de legislator nu este cel despre care se vorbește la art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legislatorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că daunele respective s-ar ridica la 30%, majorarea acestora la rate mai mari printr-o decizie judiciară, sub motivul că inflația depășește 30%, constituiește o depășire de competență (...)"

C.

Date economice

(inflație, rata dobânzii legale aplicată datoriilor și creanțelor asupra Statului, nivel de indemnizare*)

a. Indici privind acțiunile nr. 87/2397-2399

Indicele prețurilor cu ridicata a trecut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la momentul deciziilor definitive stabilind datoria Statului către reclamant, adică în 1990)

;

la 260,2 în douăzeci și doi de luni [167+(167x67%x10/12];

la 361,9 în douăzeci și nouă de luni [260,2+(260,2x67%x7/12)]

Pe de altă parte, majorarea datoriilor Statului la o rată de 30% dobânzi anuale simple, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate

:

-de 100 (indice presupus la momentul deciziilor definitive stabilind datoria Statului către reclamant, adică în 1990)

;

155 în douăzeci și doi de luni,

172,5 în douăzeci și nouă de luni.

b. Indici privind acțiunea nr. 87/2401

Indicele prețurilor cu ridicata a trecut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului, adică în mai 1987)

la 167 în mai 1988 [100+(100x67%)]

;

la 278,89 în mai 1989 [167+(167x67%)]

;

la 465,75 în mai 1990 [278,89+(278,89x67%)]

;

la 777,8 în mai 1991 [465,75+(465,75x67%)]

;

la 1298,2 în mai 1992 [777,8+(777,8x67%)]

;

la 1733 în noiembrie 1992 [1298,2+(1298,2x67%x6/12)].

Pe de altă parte, majorarea datoriilor Statului la o rată de 30% dobânzi anuale simple, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate

:

-de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului care a fost obiectul cauzei nr. 87/2219, adică în mai 1987)

la 130 în mai 1988,

la 160 în mai 1989,

la 190 în mai 1990,

la 220 în mai 1991,

la 250 în mai 1992,

la 265 în noiembrie 1992.

* Nivelul de indemnizare, în raport cu valoarea terenului care a fost obiectul cauzei nr. 87/2401, este de 75,83%.

1.

a) Acțiuni nr. 87/2397-2399

În acțiunile citate mai sus, reclamantul se plânge că dreptul său la respectul bunurilor nu a fost respectat, contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1, datorită întârzierii pe care Administrația a făcut-o în plata completărilor de indemnizație determinat definitiv de instanțe. El susține în acest sens că rata inflației anuale în Turcia atinge 67%, în timp ce rata dobânzii prevăzută de lege pentru datoriile Statului nu se ridică decât la 30%.

b) Acțiune nr. 87/2401

În această acțiune, reclamantul se plânge de o pierdere a valorii completării de indemnizație obținute după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere în plată datorită Administrației, în special datorită insuficienței dobânzilor penalizatoare. El susține, în acest sens, că rata inflației anuale în Turcia a atins, în această perioadă, 67% în timp ce dobânzile penalizatoare care curg din data acțiunii în justiție până la data plății nu se ridicau decât la 30%. În acest sens, invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenție.

2.

Tot în domeniul acțiuni nr. 87/2401, reclamantul se plânge, de altfel, că suma completării de indemnizație determinată de tribunalul de mare instanță nu corespundea valorii reale a terenului său care a fost obiectul acestei exproprierii. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cererea a fost introdusă la 4 mai 1992 și înregistrată la 16 iunie 1992.

La 18 februarie 1993, Comisia a decis să pună cererea la cunoștința Guvernului pârât fără a-l invita să prezinte observații asupra admisibilității acesteia.

La 25 octombrie 1997, Comisia a decis să invite Guvernul să prezinte în scris observații asupra admisibilității și bunei întemeieri a cererii.

La 10 iulie 1998, Guvernul pârât a cerut să prezinte observații după pronunțarea hotărârii în cauza Aka împotriva Turciei. Comisia a amânat termenul pentru prezentarea observațiilor la 30 octombrie 1998.

În virtutea articolului 5 § 2 din protocolul nr. 11, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cererea este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din această dată.

Guvernul pârât, după mai multe prelungiri ale termenului alocat, a prezentat observațiile sale scrise la 6 noiembrie 1998. Reclamantul a trimis observațiile sale în răspuns la 14 ianuarie 1999.

1.

Cât privește acțiunile nr. 87/2397-2399,

reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectul bunurilor datorită întârzierii Administrației în plata completărilor de indemnizație de expropiere determinate de tribunalul de mare instanță. El alege în acest sens o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Cât privește acțiunea nr. 87/2401, reclamantul se plânge de o pierdere a valorii completării de indemnizație obținute după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere în plată pusă de Administrație, în special datorită insuficienței dobânzilor penalizatoare. El alege în acest sens o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 din Convenție.

Pe excepțiile preliminare ale Guvernului

Neepuizarea căilor de atac interne

Potrivit Guvernului, reclamantul nu a epuizat, așa cum este cerut de art. 35 din Convenție, căile de atac interne datorită neexercitării corespunzătoare a recursului pus la dispoziția sa de art. 105 din Codul obligațiilor.

Referindu-se la o hotărâre din 22 octombrie 1996 a Curții de Casație, Guvernul susține că repararea presupusei pierderi datorită întârzierii în plata indemnizațiilor suplimentare ar fi fost posibilă dacă interesatul ar fi stabilit existența unui prejudiciu suferit dincolo de cel care se găsește compensat de dobânzile penalizatoare. Potrivit Guvernului, disparitatea dintre rata inflației actuale și rata legală a dobânzilor penalizatoare nu dă neapărat dreptul la o completare de indemnizație în sensul articolului 105 sus-menționat, dar reclamantul ar fi putut oricum să profite de această prevedere, cu condiția să dovedească că a suferit personal prejudicii reale datorită întârzierilor - sau lipsei - de plată de care se plânge.

Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că această cale de atac este inadecvată pentru a invoca plângerea sa.

Curtea reamintește că în ceea ce privește o excepție asemănătoare a Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne, ea a statuat în cauza Aka împotriva Turciei (hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii, 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37) după cum urmează:

... în scopurile articolului 35 din Convenție, un reclamant trebuie să se prevaleze de recururile în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparare pentru încălcările pe care le alege. Aceste resurse trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, în practică cât și în teorie, altfel li lipsesc eficacitate și accesibilitate. Guvernului care excipează neepuizarea să o convingă pe Curt (...)

Curtea observă că în dreptul turc, hotărârile de principiu date de camera plenă a Curții de Casație sunt obligatorii și leagă judecătorii pe chestiunile pe care le tranșează (...).

În acest sens, ea observă că camera plenă a Curții de Casație, după ce o dată mai întâi a confirmat că aplicarea ratei legale de 30% prevăzute de legea nr. 3095 nu suferă nicio excepție (...), a dat la 19 iunie 1996 o altă hotărâre de principiu privind exact cazul de față. În aceasta enunța în mod explicit că tribunalele ar depăși puterea discreționară a legislatorului dacă ar decide majorarea ratei legale a dobânzilor penalizatoare, stabilită la 30% de legea nr. 3095, sub motivul că diferența dintre rata menționată și cea a inflației constituie un prejudiciu în sensul articolului 105 din Codul obligațiilor (...).

Din această jurisprudență rezultă în mod clar că un creditor al Statului nu ar putea găsi în mijlocul de reparare invocat de Guvern o posibilitate de despăgubire la titlu al prejudiciului rezultând din deprecierea monetară și necompensate de dobânzile penalizatoare alocate în virtutea legii nr. 3095 (...). Guvernul de altfel nu a produs nicio decizie judiciară care să pută infirma această concluzie, hotărâre din 22 octombrie 1996 a camerei a cincea civile a Curții de Casație citată de el nefiind pertinentă în cazul de față (...).

Ca urmare, Curtea estimează că Guvernul a fost în defect de a stabili adecvarea și eficacitate a recursului prevăzut la art. 105 din Codul obligațiilor" (...)

„.

În prezenta cauză, Curtea nu estimează necesar să se depărteze de acest raționament și consideră că excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne nu poate fi reținută.

Nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru neobservare a termenului de șase luni în virtutea articolului 35 din Convenție. El susține că acest termen a început să curgă din datele efective ale versărilor indemnizațiilor sale suplimentare și că reclamantul și-a introdus cererea în fața Curții mai mult de șase luni după aceste versări.

După examinarea datelor de plată în cauză (vezi tabelul mai sus), Curtea constată că faptele care constituiesc, potrivit reclamantului, încălcări ale dispozițiilor invocate din Convenție nu s-au încheiat cel mai devreme decât în noiembrie 1992, când plăți ale sumelor datorite de Administrație au fost efectuate. Or, reclamantul și-a introdus cererea la Comisie la 4 mai 1992, anterior datei plăților. De aici rezultă că reclamantul a respectat termenul de șase luni prevăzut de art. 35 din Convenție. Prin urmare, această excepție a Guvernului pârât trebuie respinsă.

Pe bunele temeiuri

a. Acțiuni nr.

87/2397-2399

Guvernul reamintește că Statul a plătit reclamantului indemnizațiile sale înainte de a-și pune mâna pe teren, precum și indemnizațiile sale suplimentare majorate de 30% dobânzi, după deciziile Curții de Casație. Chiar și cu presupunerea că aceste sume nu țin cont de inflație, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt în mod rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este cu deosebire cazul atunci când sunt în cauză proiecte de mare amploare care beneficiază mii de persoane; recunoașterea obligației Statului de a indemniza în integru ar împiedica pe acesta în realizarea unor asemenea proiecte. De plus, reclamantul nu ar putea pretinde, în cazul de față, că a suportat o „sarcină specială și exorbitantă", pentru că nu a, cu riscul său, folosit posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 din Codul obligațiilor.

De altfel, Guvernul se prevalează de marja sa largă de apreciere în determinarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă din politica sa privind crearea și administrarea corespunzătoare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepute pe creanțele asupra Statului vizează să asigure că funcționarea serviciilor publice nu este întreruptă, și constituie de asemenea o soiă de impozitare indirectă, stabilită deliberat de legislator în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul face valabil că nu contestă actul de expropiere, ca atare, dar se opune modalității de plată a indemnizațiilor de expropiere. El subliniază că indemnizațiile suplimentare i-au fost plătite la începutul anului 1992, adică mai mult de douăzeci și doi sau douăzeci și nouă de luni după deciziile Curții de Casație, în timp că înainte de 1980, termenele de plată nu depășeau, în cazuri similare, doi luni. El alege, în plus, că acești termeni depind de ceva timp de bunăvoința birocrației administrative care ar tinde deci să micșoreze suma indemnizațiilor de expropiere prin efectul inflației. În fine, el regretă absența în dreptul turc a dispozițiilor permitând execuția forțată pentru datorii ale Statului către particulari.

b. Acțiune nr. 87/2401

Guvernul reitereaza observațiile sale expuse mai sus pentru acțiuni nr. 87/2397-2399.

Reclamantul face valabil în acest sens că plângerea sa poartă, nu doar, asupra întârzierii Administrației în plata completării de indemnizație pronunțate de tribunalul de mare instanță, dar și și în principal, asupra prejudiciului pe care l-a suferit în perioada dintre sesizarea respectivului tribunal și primirea sumei în cauză. Reamintind că plata a intervenit șase ani după exproprierea terenului seu, reclamantul susține că consecința acestei întârzieri, combinată cu deprecierea monetară ridicată din acea vreme în țară, a generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropiere în cauză.

Curtea estimează că, la lumina criteriilor care rezultă din jurisprudența sa (hotărâre Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, fasc. 90 și hotărâre Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV, fasc. 43), și ținând seama de totalitatea argumentelor părților, această parte a cererii nu poate fi rezolvată la acest stagiu al examinării, dar necesită o examinare pe fond.

2.

Cât privește plângerea ridicată la titlu de art. 1 din Protocolul nr. 1 și rezultând din insuficiența completării de indemnizație determinată de tribunalul de mare instanță privind acțiunea nr. 87/2401, Guvernul pârât excipează neepuizarea căilor de atac interne.

Reclamantul, opunând-se acestei excepții, susține că dacă s-ar pourvăzi în casație, ar trebui să verseze, la titlu de cheltuieli de procedură, o avansare de 3% din suma în litigiu.

Curtea observă că interesatul trebuie să fi invocat în mod explicit în fața instanțelor naționale plângerea pe care o prezintă Curții (vezi, de exemplu, hotărâre Englert c. Germania din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 52, § 31).

În cazul de față, reclamantul a omis să formeze un recurs în casație împotriva sentinței de primă instanță care a determinat completarea de indemnizație. Din opinia Curții, faptul că Administrația, parte adversă în același litigiu, s-a pourvăzut în casație împotriva sentinței de primă instanță nu îl dispense pe reclamant să sesizeze la rândul lui Curtea de Casație. Argumentele reclamantului dezvoltate în memoriul său în răspuns la cel al Administrației, prezentat Curții de Casație, nu erau de natură să majoreze suma completării de indemnizație determinată de prima instanță. Curtea observă, de altfel, că reclamantul nu a și propus în fața Curții de Casație o cifră care, după opinia sa, ar constitui suma exactă de plată.

De altfel, este adevărat că reclamantul trebuia să verseze, la titlu de cheltuieli de procedură la un recurs în casație, o avansare de 3% din suma în litigiu. Curtea estimează cu toate acestea că această obligație nu putea dispensa pe reclamant de a forma un recurs împotriva deciziei de primă instanță, având în vedere că reușise deja să primească o indemnizație de expropiere și că era în măsură să plătească suma cerută (cf. nr. 19639/92, Aka c/Turcia, decizie 16.01.96).

De aici rezultă că reclamantul nu a satisfăcut, cât privește acest grief, condiția relativă la epuizarea căilor de atac interne și că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

, cu rezerva oricăror chestiuni de fond, plângerile privind, pe de o parte, insuficiența dobânzilor penalizatoare aplicate la plăți ale datoriilor Statului determinate de tribunal în acțiuni nr. 87/2397-2399, și pe de altă parte nivelul de indemnizare datorat insuficienței dobânzilor penalizatoare în acțiunea nr. 87/2401;

pentru rest.

Erik Fribergh

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-28
0,98
CANLI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20136/92 présentée par Behice CANLI contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,98
CELEBI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20139/92 présentée par Mehmet ÇELEBİ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. P
CtEDO 2000-03-28
0,98
INCE contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20143/92 présentée par Fehmiye İNCE contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,98
TASDEMIR contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20158/92 présentée par Mehmet TAŞDEMİR contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Pa
CtEDO 2000-03-28
0,97
SEN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n°s 20153/92, 20154/92, 20156/92 présentées par İsmet ŞEN, Mahmut ŞEN, Kemal ŞEN contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000
Sursă