CtEDO 28.03.2000 AI

CANLI contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
28.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CANLI contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

cererii nr. 20136/92

prezentată de Behice CANLI

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință din 28 martie 2000 într-o cameră compusă din:

Doamna E. Palm, președintă,

Domnul L. Ferrari Bravo,

Domnul Gaukur Jörundsson,

Domnul B. Zupančič,

Domnul T. Panțîru,

Domnul R. Maruste, judecători,

și Domnul E. Fribergh, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 4 mai 1992 și înregistrată la 16 iunie 1992,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate în consecință de reclamantă,

După deliberar, pronunță următoarea decizie:

Reclamanta, cetățeană turcă, rezida, în momentul faptelor, în satul Düzce (lângă Vezirköprü, Samsun). Este reprezentată în fața Curții de Doamna Kâzım Berzeg, avocat la barou din Ankara.

Faptele, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Circumstanțele particulare ale dosarelor

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil cu construcția barajelor, a expropiat terenurile reclamantei pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri sunt astazi inundate de apele lacului barajului.

Indemnizațiile de expropriere fixate de o comisie de experți din Administrația Națională a Apelor au fost versate reclamantei la data exproprierii.

Reclamanta, în dezacord cu sumele plătite de Administrația Națională a Apelor, a introdus, de asemenea în mai 1987, cereri de majorare a indemnității de expropriere la tribunalul de mare instanță din Vezirköprü.

Tribunalul menționat i-a acordat indemnități suplimentare de expropriere care au fost însoțite de dobânzi întârziate simple la rata legală de 30% anual, calculate de la data cesiunii terenurilor către Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a pourvoit în casație împotriva sentințelor tribunalului de mare instanță care au fixat completările de indemnitate. Reclamanta a cerut Curții de Casație să aprobe aceste sentințe și să confirme sumele fixate de tribunalul de mare instanță.

Curtea de Casație a confirmat sentințele sus-menționate în 1990.

Administrația Națională a Apelor a versaț reclamantei indemnități suplimentare, într-o perioadă de aproximativ nouăsprezece luni după deciziile judiciare definitive (a se vedea, pentru datele plăților acestor sume, tabelul de mai jos).

Acțiune Nr.

Data sesizării instanțelor interne

Sume ale indemnităților suplimentare (LT)

(dobânzile și onorariile avocaților nu sunt incluse)

Datele hotărârilor Curții de Casație fixând definitiv sumele în cauză

Datele plăților acestor sume

87/2363

28.05.1987

885 403

22.06.1990

20.01.1992

87/2365

28.05.1987

701 133

22.06.1990

20.01.1992

87/2361

28.05.1987

1 095 850

22.06.1990

20.01.1992

Reclamanta explică că în dreptul turc, nu se poate proceda la executare forțată cu privire la datoriile Administrației Naționale a Apelor, bunurile acesteia fiind bunuri publice, care nu pot face obiectul unei sechestri.

Administrația, după ce a fixat valoarea terenului care a fost obiectul acțiunii sus-menționate la 974.642 lire turce, a versaț această sumă reclamantei la data exproprierii.

Reclamanta, în dezacord cu suma plătită de Administrația Națională a Apelor, a introdus, de asemenea în mai 1987, cererea de majorare a indemnității de expropriere la tribunalul de mare instanță din Vezirköprü.

Tribunalul menționat i-a acordat o completare de indemnitate în suma de 792.186 lire turce, care era însoțită de dobânzi întârziate simple la rata legală de 30% anual, calculate de la data cesiunii terenului către Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a pourvoit în casație împotriva sentinței tribunalului de mare instanță care a fixat completarea de indemnitate. Reclamanta a cerut Curții de Casație să aprobe această sentință și să confirme suma fixată de tribunalul de mare instanță.

Curtea de Casație a confirmat sentința sus-menționată prin hotărâre din 31 ianuarie 1992.

Administrația Națională a Apelor a versaț reclamantei, la 27 iunie 1993, o indemnitate suplimentară în suma de 2.237.926 lire turce, din care 1.445.740 lire turce ca dobânzi întârziate calculate până la momentul plății.

B.

Dreptul și practica internă relevante

art. 46 al Constituției, referitor la expropriiri, dispune:

"(...) Indemnitatea de expropriere va fi plătită în bani și numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți la termen (...) fracția neachitată în bani va fi însoțită de dobânzi întârziate la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)".

Dobânzile datorate pentru întârziere în plata datoriilor Statului au fost fixate de legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 la rata de 30% anual. În momentul faptelor, rata inflației era în medie de 70% anual și rata dobânzilor întârziate aplicabilă creanțelor Statului era de 7% pe lună, adică 84% anual (art. 51 al legii nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și ordonanța nr. 89/14915 a consiliului miniștrilor).

art. 105 al codului obligațiilor dispune:

"Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile întârziate ale zilelor de întârziere și debitor nu poate demonstra că creditorul a comis o greșeală, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat în mod imediat, judecătorul poate fixa suma la momentul pronunțării sentinței pe fond".

La 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnitate de expropriere, s-a pronunțat în următorii termeni:

"Ceea ce compenzează întârzierea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile întârziate. Având în vedere că calea de executare forțată permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta nu are dreptul să ceară o altă compensație cu titlu de indemnizare; prin urmare, decizia care satisface cererea creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește a fi neîntemeiată (...)".

La 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât după cum urmează:

"Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea în mare măsură 30%.

În ciuda acestui lucru, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor întârziate să fie de 30%.

Din acest motiv, în dosarul examinat, nu este conform cu dreptul, invocând dobânzile atașate depozitelor bancare, să depășiți dobândă compusă de 30%, prin o cale indirectă".

La 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, pronunțindu-se asupra aplicabilității articolului 105 al Codului obligațiilor, s-a exprimat după cum urmează:

"(...) rata de dobândă prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnitate forfetară care acoperă daunele fără a fi nevoie să le dovedească (...). Din moment ce rata dobânzilor întârziate (prejudiciul datorat întârzierii în plată) este fixată de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scăderea valorii monetare (...)) în care se află țara, este imposibil să se invocheze aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monetare (...)) drept dovezi evidente ale prejudiciului excedentare menționat la art. 105 al codului obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi 30%, nu ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitorul, luând în considerare ansamblul problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o acordă Constituția, rata reparării daunelor decurgând din aceste probleme, nu poate fi acceptat că daunele ce urmează să fie reparate nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că această apreciere [a legiuitorului] s-ar dovedi a fi neîntemeiată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza reglementării întârziate rămâne necompensate. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este cel despre care este vorba la art. 105 al codului obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că asemenea daune s-ar ridica la 30%, majorarea acestora la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui o încălcare a competenței (...)"

C.

Date economice

(inflație, rata de dobândă legală aplicabilă datoriilor și creanțelor Statului, nivel de indemnizare*)

a. Indici referitori la acțiunile Nos. 87/2363-2365-2361

Indicele prețurilor cu amănuntul a crescut, la ritmul de 67% anual (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la momentul deciziilor definitive fixând datoria Statului către reclamant, adică în 1990)

;

la 232,27 în nouăsprezece luni [167+(167x67%x7/12]

Mai mult, majorarea datoriilor Statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la momentul deciziilor definitive fixând datoria Statului către reclamant, adică în 1990)

;

147,5 în nouăsprezece luni.

b. Indici referitori la acțiunea Nr. 87/2437

Indicele prețurilor cu amănuntul a crescut, la ritmul de 67% anual (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului, adică în mai 1987)

la 167 în mai 1988 [100+(100x67%)]

;

la 278,89 în mai 1989 [167+(167x67%)]

;

la 465,75 în mai 1990 [278,89+(278,89x67%)]

;

la 777,8 în mai 1991 [465,75+(465,75x67%)]

;

la 1298,2 în mai 1992 [777,8+(777,8x67%)]

;

la 2167,9 în mai 1993 [1298,2+(1298,2x67%)]

;

la 2288,9 în iunie 1993 [2167,9+(2167,9x67%x1/12)] .

Mai mult, majorarea datoriilor Statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului care a fost obiectul cererii Nr. 87/2219, adică în mai 1987)

la 130 în mai 1988,

la 160 în mai 1989,

la 190 în mai 1990,

la 220 în mai 1991,

la 250 în mai 1992,

la 280 în mai 1993,

la 282,5 în iunie 1993.

* Nivelul indemnizării, în raport cu valoarea terenului care a fost obiectul cererii Nr. 87/2437, este de 60,67%.

1.

a) Acțiuni Nos. 87/2363-2365-2361

În acțiunile citate mai sus, reclamanta se plânge că dreptul ei la respectarea bunurilor nu a fost respectat, în contradicție cu art. 1 al Protocolului nr. 1, din cauza întârzierii cu care Administrația a plătit completările de indemnitate fixate definitiv de instanțele judiciare. La acest sens, susține că rata anuală a inflației în Turcia a atins 67%, în timp ce rata de dobândă prevăzută de lege pentru datoriile Statului se ridică doar la 30%.

b) Acțiune Nr. 87/2437

În această acțiune, reclamanta se plânge de o pierdere a valorii completării de indemnitate obținute după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere a plății datorată Administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor întârziate. La acest sens, susține că rata anuală a inflației în Turcia a atins 67% în această perioadă, în timp ce dobânzile întârziate care curg de la data acțiunii în justiție până la data plății se ridică doar la 30%. La acest sens, invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 6 al Convenției.

2.

De asemenea, în domeniul acțiunii Nr. 87/2437, reclamanta se plânge, în plus, că suma completării de indemnitate fixată de tribunalul de mare instanță nu corespundea valorii reale a terenului său care a fost obiectul acestei expropriiri. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1.

Cererea a fost introdusă la 4 mai 1992 și înregistrată la 16 iunie 1992.

La 18 februarie 1993, Comisia a decis să aducă cererea la cunoștința Guvernului pârât fără a-l invita să prezinte observații privind admisibilitatea acestei cereri.

La 25 octombrie 1997, Comisia a decis să invite Guvernul să prezinte în scris observații privind admisibilitatea și fondul cererii.

La 10 iulie 1998, Guvernul pârât a cerut să prezinte observațiile sale după pronunțarea hotărârii în dosarul Aka împotriva Turciei. Comisia a amânat termenul pentru prezentarea observațiilor la 30 octombrie 1998.

În virtutea articolului 5 § 2 al protocolului nr. 11, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cererea este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.

Guvernul pârât, după mai multe prorogări ale termenului alocat, a prezentat observațiile sale scrise la 6 noiembrie 1998. Reclamanta a transmis observațiile sale în răspuns la 14 ianuarie 1999.

1.

Cu privire la acțiunile Nos. 87/2363-2365-2361, reclamanta se plânge de o violă a dreptului ei la respectarea bunurilor din cauza întârzierii Administrației în plata completărilor de indemnitate de expropriere fixate de tribunalul de mare instanță. Ea susține la acest sens o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Cât privește acțiunea Nr. 87/2437, reclamanta se plânge de o pierdere a valorii completării de indemnitate obținute după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere a plății puse de administrație, în special din cauza insuficienței dobânzilor întârziate. Ea susține la acest sens o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 și a articolului 6 al Convenției.

Privind excepțiile preliminare ale Guvernului

Neepuizarea căilor de atac interne

Potrivit Guvernului, reclamanta nu a epuizat, după cum pretinde art. 35 al Convenției, căile de atac interne datorită neexercitării corespunzătoare a căii de atac puse la dispoziție de art. 105 al Codului obligațiilor.

Referindu-se la o hotărâre din 22 octombrie 1996 a Curții de Casație, Guvernul susține că repararea presupusei pierderi datorate întârzierii în plata indemnităților suplimentare ar fi fost posibilă dacă interesata ar fi dovedit existența unui prejudiciu suferit dincolo de cel care se găsește compensat de dobânzile întârziate. Potrivit Guvernului, discrepanța dintre rata actuală a inflației și rata legală a dobânzilor întârziate nu dă neapărat dreptul la o completare de indemnitate în sensul articolului 105 sus-menționat, dar reclamanta ar fi putut totuși să profite de această dispoziție, cu condiția să dovedească că a suferit personal prejudicii reale din cauza întârzierilor – sau lipsei – de plată care o nemulțumesc.

Reclamanta se opune tezei Guvernului și susține că această cale de atac este inadecvată pentru a-și formula pretențiunea.

Curtea reamintește că în ceea ce privește o excepție similară a Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne, ea a hotărât în dosarul Aka împotriva Turciei (hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii, 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37) după cum urmează:

"... în scopul articolului 35 al Convenției, un reclamant trebuie să se prevaleaza de căile de atac normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină repararea violelor pe care le susține. Aceste căi de atac trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, atât în practică cât și în teorie, altfel le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea necesare. Îi revine Guvernului care se prevalează de neepuizare să convingă Curtea (...)

Curtea observă că în dreptul turc, hotărârile de principiu date de plenul Curții de Casație sunt obligatorii și leagă judecătorii privind chestiunile pe care le soluționează (...).

Sub acest aspect, ea observă că plenul Curții de Casație, după ce o dată a confirmat că aplicarea ratei legale de 30% prevăzută de legea nr. 3095 nu suferea nicio excepție (...), a dat la 19 iunie 1996 o altă hotărâre de principiu privind în mod specific dosarul de față. În aceasta enunța în mod explicit că instanțele ar încălca puterea discreționară a legiuitorului dacă ar decide să mărească rata legală a dobânzilor întârziate, fixată la 30% de legea nr. 3095, pe motiv că diferența dintre această rată și cea a inflației constituie prejudiciu în sensul articolului 105 al Codului obligațiilor (...).

Din această jurisprudență rezultă clar că un creditor al Statului nu poate culege din mijlocul de reparare invocat de Guvern o posibilitate de despăgubire cu titlu al prejudiciului rezultând din deprecierea monetară și necompensate de dobânzile întârziate alocate în virtutea legii nr. 3095 (...). Guvernul nu a mai produs nici o decizie judiciară care ar putea infirma această concluzie, hotărârea din 22 octombrie 1996 a celei de-a cincea camere civile a Curții de Casație citată de el nefiind relevantă în dosarul de față (...).

În consecință, Curtea consideră că Guvernul a fost în defect de a stabili adecvarea și efectivitatea căii de atac prevăzute la art. 105 al Codului obligațiilor (...)"

În prezentul dosar, Curtea nu consideră necesar să se îndepărteze de acest raționament și consideră că excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne nu poate fi reținută.

Nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul invită Curtea să respingă cererea datorită nerespectării termenului de șase luni în virtutea articolului 35 al Convenției. El susține că acest termen a început să curgă de la datele efective ale versărilor indemnităților sale suplimentare și că reclamanta și-a introdus cererea în fața Curții mai mult de șase luni după aceste versări.

După ce Curtea a examinat datele plații în cauză (a se vedea tabelul de mai sus), constată că plăți ale sumelor datorate de Administrație au fost efectuate în ianuarie 1992. Reclamanta și-a introdus cererea în fața Comisiei la 4 mai 1992, patru luni după aceste versări. Rezultă din aceasta că reclamanta a respectat termenul de șase luni prevăzut de art. 35 al Convenției. Prin urmare, această excepție a Guvernului pârât trebuie respingă.

Cu privire la fond

a. Acțiuni Nos. 87/2363-2365-2361

Guvernul reamintește că Statul a versaț reclamantei indemnizații înainte de a lua posesia terenului, precum și indemnități suplimentare majorate cu 30% dobândă, după deciziile Curții de Casație. Chiar presupunând că aceste sume nu țin seama de inflație, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizații sunt în mod rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate la art. 1 al Protocolului nr. 1 sunt îndeplinite. Este în special așa atunci când sunt vorbe de proiecte de mare amploare care sunt de folos miilor de persoane; recunoașterea pentru Stat a unei obligații de indemnizare completă ar îngreuna realizarea unor asemenea proiecte. Mai mult, reclamanta nu poate pretinde, în dosarul de față, că a suportat o "sarcină specială și exorbitantă" pentru că nu a, la propriul risc și pericol, folosit posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 al Codului obligațiilor.

Mai mult, Guvernul se avantajează de o marjă largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor de dobândă care ar fi parte integrantă a politicii sale privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Or rata de dobândă ridicată percepută pe creanțele Statului vizează a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă, și constituie, de asemenea, o sorta de impozitare indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamanta valoreaza că nu contestă actul de expropriere, ca atare, dar se opune modului de plată al indemnităților de expropriere. Ea subliniază că indemnități suplimentare i-au fost versate la începutul anului 1992, adică mai bine de nouăsprezece luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce înainte de 1980, termenele de plată nu depășeau, în cazuri similare, două luni. Ea susține, în plus, că acești termeni depind de un anumit timp de bunul plac al birocrației administrative care ar tinde astfel să micșoreze suma indemnităților de expropriere prin efectul inflației. În sfârșit, ea deplânge absența în dreptul turc a dispoziților care să permită executarea forțată pentru datorii ale Statului către particulari.

b. Acțiune Nr. 87/2437

Guvernul reia observațiile sale expuse mai sus pentru acțiunile Nos. 87/2363-2365-2361.

Reclamanta valoreaza la acest sens că plângerea ei se referă nu doar la întârziere Administrației în versarea indemnității suplimentare pronunțate de tribunalul de mare instanță ci și în principal la prejudiciul pe care l-a suferit în perioada dintre sesizarea acestui tribunal și primirea sumei respective. Reamintind că plata a intervenit șase ani după expropriere terenului ei, reclamanta susține că consecința acestei întârzieri, conjugată cu deprecierea monetară ridicată ce atunci exista în țară, a generat un dezechilibru injustificat între interesele sale personale și interesul public ce a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea consideră că la lumina criteriilor care rezultă din jurisprudența sa (hotărârea Aka c. Turcie din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, fasc. 90 și hotărârea Akkuș c. Turcie din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV, fasc. 43), și ținând seama de ansamblul argumentelor părților, această parte a cererii nu poate fi rezolvată la acest stadiu al examinării, ci necesită un examen pe fond.

2.

Privind plângerea ridicată cu titlu al articolului 1 al Protocolului nr. 1 și decurgând din insuficiența indemnității suplimentare fixate de tribunalul de mare instanță privind acțiunea Nr. 87/2437, Guvernul pârât se prevalează de neepuizarea căilor de atac interne.

Reclamanta, opunând se acestei excepții, susține că dacă s-ar pourvoi în casație, ar trebui să verseze, cu titlu de costuri de procedură, o avans de 3% din suma în litigiu.

Curtea observă că interesata trebuie să fi ridicat în mod explicit în fața instanțelor naționale pretențiunea pe care o supune Curții (a se vedea, de exemplu, hotărârea Englert c. Germania din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 52, § 31).

În dosarul de față, reclamanta a omis să depună un pourvoi în casație împotriva sentinței de primă instanță care a fixat completearea indemnității. După opinia Curții, faptul că Administrația, parte adversă în același litigiu, s-a pourvoit în casație împotriva sentinței de primă instanță nu scutește reclamanta de obligația de a sesiza la rândul ei Curtea de Casație: argumentele reclamantei dezvoltate în memoriul ei în răspuns la cel al Administrației, prezentat Curții de Casație, nu au fost de natură să facă să crească suma completării de indemnitate fixate de prima instanță. Curtea observă, în plus, că reclamanta nu a propus nici ea în fața Curții de Casație o cifră care, după opinia sa, ar constitui suma exactă de plată.

Pe de altă parte, este adevărat că reclamanta trebuia să verseze, cu titlu de costuri de procedură, la un pourvoi în casație, un avans de 3% din suma în litigiu. Curtea consideră, cu toate acestea, că această obligație nu ar putea scuti reclamanta de depunerea unui pourvoi împotriva deciziei de primă instanță, ținând seama că deja fusese bucuroasă de o indemnitate de expropriere și că era în măsură să plătească suma cerută (cf. Nr. 19639/92, Aka c/Turcia, decizie 16.01.96).

Rezultă din aceasta că reclamanta nu a satisfăcut, privind această pretensiune, condiția relativă la epuizarea căilor de atac interne și că această parte a cererii trebuie respingă conform articolului 35 al Convenției.

Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

, cu rezervă privind fondul, plângerile referitoare, pe de o parte, la insuficiența dobânzilor întârziate aplicate la plăți ale datoriilor Statului fixate de tribunalul din acțiunile Nos. 87/2363-2365-2361, și pe de altă parte la nivelul indemnizării datorită insuficienței dobânzilor întârziate în acțiunea Nr. 87/2437;

pentru restul.

Erik Fribergh

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-28
0,98
GÜNAL contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20142/92 présentée par Kazım GÜNAL contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,98
CELEBI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20139/92 présentée par Mehmet ÇELEBİ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. P
CtEDO 2000-03-28
0,97
INCE contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20143/92 présentée par Fehmiye İNCE contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,97
TASDEMIR contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20158/92 présentée par Mehmet TAŞDEMİR contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Pa
CtEDO 2000-03-28
0,96
BILGIN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n°s 20132/92, 20133/92, 20134/92 présentées par Burhan BİLGİN, Leyli BİLGİN, Münir BİLGİN contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28
Sursă