DECIZIE
Cererii nr. 20143/92 prezentate de Fehmiye İNCE împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), ședință pe 28 martie 2000 într-o cameră alcătuită din Doamna E. Palm, președintă, D-nul L. Ferrari Bravo, D-nul Gaukur Jörundsson, D-nul B. Zupančič, D-nul T. Panțîru, D-nul R. Maruste, judecători, D-nul F. Gölcüklü, judecător ad hoc și D-nul E. Fribergh, grefiera secțiunii, Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 4 mai 1992 și înregistrată pe 16 iunie 1992, Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de reclamantă, După deliberare, pronunță decizia ce urmează: PE FOND Reclamanta, cetățeană turcă, locuia, la momentul faptelor, în satul Düzce (la Vezirköprü, Samsun).
Ea este reprezentată în fața Curții de Doamna Kâzım Berzeg, avocat la baroul din Ankara. Faptele, așa cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează. A. Circumstanțele particulare ale cauzei În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil de construirea barajelor, a expropiat terenurile reclamantei pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya din valea Kızılırmak. Aceste terenuri sunt astăzi submersate de apele lacului barajului. 1. Acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358 Indemnizații de expropriere stabilite de o comisie de experți a Administrației Naționale a Apelor au fost plătite reclamantei la data exproprierii.
Reclamanta, în dezacord cu sumele plătite de Administrația Națională a Apelor, a intentat, tot în mai 1987, recursuri pentru majorarea indemnității de expropriere în fața tribunalului de primă instanță din Vezirköprü. Tribunalul respectiv i-a acordat indemnizații complementare de expropriere care au fost însoțite de dobânzi moratoii simple la rata legală de 30% pe an, de calculat din data cesiunii terenurilor către Administrația Națională a Apelor. Administrația Națională a Apelor a formulat recurs în casație împotriva hotărârilor tribunalului de primă instanță care au stabilit complementele de indemnitate. Reclamanta a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să confirme sumele stabilite de tribunalul de primă instanță.
Curtea de Casație a confirmat hotărârile menționate în 1990 și 1991. Administrația Națională a Apelor a plătit reclamantei indemnizațiile complementare în intervale de aproximativ cinci sau douăzeci și doi de luni după hotărârile judecătorești definitive (a se vedea, pentru datele plăților acestor sume, tabelul de mai jos).
Acțiunea nr. Data sesizării instanțelor interne Sume ale indemnizațiilor complementare (LT) (dobânda și onorariile avocatului nu sunt incluse) Dările de hotărâre ale Curții de Casație care stabilesc definitiv sumele în cauză Date de plată ale acestor sume 87/2221 27.05.1987 613 753 06.09.1991 15.02.1992 87/2360 27.05.1987 1101 226 06.09.1991 15.02.1992 87/2421 27.05.1987 1 407 000 06.09.1991 15.02.1992 87/2217 27.05.1987 495 000 22.06.1990 05.02.1992 87/2359 27.05.1987 1 158 324 22.06.1990 05.02.1992 87/2356 27.05.1987 888 330 22.06.1990 05.02.1992 87/2357 27.05.1987 1 284 970 22.06.1990 05.02.1992 87/2215 27.05.1987 411 493 22.06.1990 05.02.1992 87/2358 27.05.1987 1 160 544 22.06.1990 15.04.1992 Reclamanta explică faptul că în dreptul turc, nu se poate proceda la executare silită privind datoriile Administrației Naționale a Apelor, bunurile acesteia fiind bunuri publice, nesusceptibile de a fi sechestrate.
2. Acțiunea nr. 87/2219 Administrația, având în vedere valoarea terenului care a fost obiectul acțiunii mai sus menționate de 590.512 lire turce, a plătit această sumă reclamantei la data exproprierii. Reclamanta, în dezacord cu suma plătită de Administrația Națională a Apelor, a intentat, tot în mai 1987, recursul pentru majorarea indemnității de expropriere în fața tribunalului de primă instanță din Vezirköprü. Tribunalul respectiv i-a acordat un complement de indemnitate în suma de 396.929 lire turce care a fost însoțit de dobânzi moratoii simple la rata legală de 30% pe an, de calculat din data cesiunii terenului către Administrația Națională a Apelor. Administrația Națională a Apelor a formulat recurs în casație împotriva hotărârii tribunalului de primă instanță care a stabilit complementul de indemnitate.
Reclamanta a cerut Curții de Casație să aprobe această hotărâre și să confirme suma stabilită de tribunalul de primă instanță. Curtea de Casație a confirmat această hotărâre prin hotărâre din 31 ianuarie 1992. Administrația Națională a Apelor a plătit reclamantei pe 27 iunie 1993 o indemnitate complementară care s-a ridicat la 1.111.401 lire turce, dintre care 714.472 lire turce au fost titlu de dobânzi moratoii calculate până la momentul plății. B. Dreptul și practica internă relevante art. 46 al Constituției, referitor la exproprierii, prevede: «(...) Indemnitatea de expropriere va fi plătită în numerar și în bani. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracția care nu a fost plătită în numerar va fi însoțită de dobânzi moratoii la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...)».
Dobânzile datorate pentru întârziere în plata datoriilor statului au fost stabilite prin legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 la rata de 30% pe an. La momentul faptelor, rata inflației era în medie de 70% pe an și rata dobânzilor moratoii aplicabilă creanțelor statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și ordinul nr. 89/14915 din consiliul miniștrilor). art. 105 din codul obligațiilor prevede: «Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile moratoii datorate pentru zilele de întârziere și debítorul nu poate demonstra că creditorul a comis o culpă, repararea prejudiciului este în sarcina debitului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma acestuia în momentul pronunciării soluției pe fond».
Pe 3 iunie 1991, camera a cincea civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnitate de expropriere, s-a pronunțat în acești termeni: «Ceea ce compensează întârzierea în soluționarea creanțelor sunt dobânzile moratoii. Având în vedere că modalitatea execuției silite permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă o altă compensație pe titlu indemnitari; prin urmare, decizia care acceptă cererea creditorului, cu motivarea că rata inflației era ridicată, se dovedește netemeinică (...)». Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a statuat astfel: «Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația din țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%.
Cu toate acestea, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor moratoii să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este în conformitate cu dreptul, invocând dobânzile atașate depozitelor bancare, să depășim dobânda compusă de 30%, pe o cale indirectă». Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație care decide asupra aplicabilității articolului 105 al Codului obligațiilor s-a pronunțat în acești termeni: «(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnitate forfetară care acoperă pagubele fără a fi nevoie să le dovedim (...).
Deoarece rata dobânzilor moratoii (paguba datorată întârzierii în plată) este stabilită de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scăderea valorii monedare (...)) în care se află țara, este imposibil să invocăm aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monedare (...)) ca dovezi evidente ale pagubei suplimentare menționate în art. 105 al codului obligațiilor, nici să afirmăm că dezavantajele care rezultă din acestea constituie paguba reală suferită. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitorul, considerând toate problemele economice, a stabilit, în virtutea puterii legislative pe care i-o acordă Constituția, rata reparării pagubei rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta că paguba de reparar nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, cu motivarea implicită că această apreciere [a legiuitorului] s-ar fi dovedit nefondată.
(...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] paguba suferită de creditor din cauza unei soluționări târzii rămâne neacoperită. Cu toate acestea, această pagubă depășind rata de 30% stabilită de legiuitor nu este aceea despre care este vorba în art. 105 al codului obligațiilor (...).
Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii legislative, a considerat că această pagubă s-ar ridica la 30%, creșterea acesteia la rate mai ridicate printr-o decizie judecătorească, cu motivarea că inflația depășește 30%, constituie o depășire a competenței (...).» C. Date economice (inflație, rata dobânzii legale aplicabilă datoriilor și creanțelor statului, nivel de indemnizare*) a. Indici privind acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358 Indicele prețurilor de vânzare cu amănuntul a trecut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern), -de 100 (indice presupus la momentul hotărârilor definitive fixând datoria statului către reclamantă, și anume în 1990 sau 1991); la 127,9 în cinci luni [100+(100x67%x5/12]; la 241,5 în douăzeci de luni [167+(167x67%x8/12]; la 260,5 în douăzeci și doi de luni [167+(167x67%x10/12)]; De asemenea, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate: -de 100 (indice presupus la momentul hotărârilor definitive fixând datoria statului către reclamantă, și anume în 1990 sau 1991); 112,5 în cinci luni, 150 în douăzeci de luni, 155 în douăzeci și doi de luni.
b. Indici privind acțiunea nr. 87/2219 Indicele prețurilor de vânzare cu amănuntul a trecut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern), -de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului, și anume în mai 1987) la 167 în mai 1988 [100+(100x67%)]; la 278,89 în mai 1989 [167+(167x67%)]; la 465,75 în mai 1990 [278,89+(278,89x67%)]; la 777,8 în mai 1991 [465,75+(465,75x67%)]; la 1298,2 în mai 1992 [777,8+(777,8x67%)]; la 2167,9 în mai 1993 [1298,2+(1298,2x67%)]; la 2288,9 în iunie 1993 [2167,9+(2167,9x67%x1/12)].
De asemenea, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate: -de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului care a fost obiectul recursului nr. 87/2219, și anume în mai 1987) la 130 în mai 1988, la 160 în mai 1989, la 190 în mai 1990, la 220 în mai 1991, la 250 în mai 1992, la 280 în mai 1993, la 282,5 în iunie 1993. * Nivelul de indemnizare, în raport cu valoarea terenului care a fost obiectul recursului nr. 87/2219, este de 64,6%.
1. a) Acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358 În acțiunile citate mai sus, reclamanta se plânge că dreptul său la respectarea bunurilor sale nu a fost respectat, contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1, din cauza întârzierilor pe care le-a pus administrația în plata complementelor de indemnitate definitivă fixate de instanțe. Ea susține la acest unghi că rata inflației anuale în Turcie atinge 67%, în timp ce rata dobânzii prevăzută de lege pentru datoriile statului nu se ridică decât la 30%. b) Acțiunea nr. 87/2219 În prezenta acțiune, reclamanta se plânge de o pierdere a valorii complementului de indemnitate obținut după cinci ani de procedură judecătorească și cu o întârziere de plată datorită administrației, mai ales din cauza insuficienței dobânzilor moratoii.
Ea susține, la acest unghi, că rata inflației anuale în Turcie a atins, în această perioadă, 67%, în timp ce dobânzile moratoii care au curs din data acțiunii judecătorești până la data plății nu s-au ridicat decât la 30%. La acest unghi, invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 6 al Convenției. 2. Tot în domeniul acțiunii nr. 87/2219, reclamanta se plânge, în plus, că suma complementului de indemnitate stabilit de tribunalul de primă instanță nu corespundea valorii reale a terenului său care a fost obiectul acestei exproprierii. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1.
Cererea a fost introdusă pe 4 mai 1992 și înregistrată pe 16 iunie 1992. Pe 18 februarie 1993, Comisia a decis comunicarea cererii guvernului pârât fără a-l invita să prezinte observații privind admisibilitatea acestei cereri. Pe 25 octombrie 1997, Comisia a decis să invite Guvernul să prezinte în scris observații privind admisibilitatea și fondul cererii. Pe 10 iulie 1998, guvernul pârât a cerut să prezinte observațiile după pronunțarea hotărârii în cauza Aka împotriva Turciei. Comisia a amânat scadența termenului pentru prezentarea observațiilor la 30 octombrie 1998. În virtutea articolului 5 § 2 al Protocolului nr. 11, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1998, cererea este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.
Guvernul pârât, după mai multe prelungiri ale termenului acordat, a prezentat observațiile sale scrise pe 6 noiembrie 1998. Reclamanta a transmis observațiile sale în răspuns pe 14 ianuarie 1999. PE DREPT 1. Privitor la acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358, reclamanta se plânge de o atingere a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza întârzierilor administrației în plata complementelor de indemnitate de expropriere fixate de tribunalul de primă instanță. Ea alege să invocă o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Privitor la acțiunea nr. 87/2219, reclamanta se plânge de o pierdere a valorii complementului de indemnitate obținut după cinci ani de procedură judecătorească și cu o întârziere de plată pusă de administrație, mai ales din cauza insuficienței dobânzilor moratoii.
Ea alege să invocă o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 și a articolului 6 al Convenției. Privitor la excepțiile preliminare ale Guvernului Neepuizarea căilor de atac interne Potrivit Guvernului, reclamanta nu a epuizat, după cum cere art. 35 al Convenției, căile de atac interne prin faptul că nu a exercitat corect recursul pus la dispoziție prin art. 105 din Codul obligațiilor. Referindu-se la o hotărâre din 22 octombrie 1996 a Curții de Casație, Guvernul susține că repararea presupusei pierderi din cauza întârzierilor în plata indemnizațiilor complementare ar fi fost posibilă dacă persoana interesată ar fi stabilit existența unei pagube suferite dincolo de cea care se găsește compensată de dobânzile moratoii.
Potrivit Guvernului, disparitatea dintre rata inflației actuale și rata legală a dobânzilor moratoii nu dă neapărat dreptul la un complement de indemnitate în sensul articolului 105 sus-menționat, dar reclamanta ar fi putut totuși să tragă foloase din această dispoziție, cu condiția să dovedească că a suferit personal pagube reale din cauza întârzierilor – sau a absența – plăților despre care se plânge. Reclamanta se opune tezei Guvernului și susține că această cale de atac este inadecvată pentru a invoca acest motiv de plângere.
Curtea amintește că, privitor la o excepție similară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne, ea a statuat în cauza Aka împotriva Turciei (hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor, 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37) după cum urmează: «... în sensul articolului 35 al Convenției, un reclamant trebuie să se prevale de acele căi de atac care sunt în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparații pentru încălcările pe care le alege. Aceste căi de atac trebuie să existe în gradul suficient de certitudine, în practică cât și în teorie, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea necesare. Guvernul care invocă neepuizarea are responsabilitatea de a convinge Curtea (...).
Curtea observă că în dreptul turc, hotărârile de principiu pronunțate de plenul Curții de Casație sunt obligatorii și leagă judecătorii cu privire la chestiunile pe care le decid (...). La acest unghi, ea observă că plenul Curții de Casație, după ce pentru prima dată a confirmat că aplicarea ratei legale de 30% prevăzută de legea nr. 3095 nu sufereau nicio excepție (...), a pronunțat pe 19 iunie 1996 o altă hotărâre de principiu referitoare precis la prezenta cauză. Ea enunța explicit că instanțele ar depăși puterea discreționară a legiuitorului dacă ar decide să crească rata legală a dobânzilor moratoii, stabilită la 30% de legea nr. 3095, cu motivarea că diferența dintre această rată și cea a inflației constituie o pagubă în sensul articolului 105 al Codului obligațiilor (...).
Din această jurisprudență rezultă în mod clar că un creditor al statului nu ar putea găsi în mijlocul de reparare invocat de Guvern o posibilitate de despăgubire pe titlu al pagubei rezultate din deprecierea monetară și necompensate de dobânzile moratoii acordate în virtutea legii nr. 3095 (...). Guvernul, de altfel, nu a produs nicio decizie judecătorească care ar putea invalida această concluzie, hotărârea din 22 octombrie 1996 a celei de-a cincea camere civile a Curții de Casație citată de el nefiind pertinentă în cauza de față (...). În consecință, Curtea consideră că Guvernul nu a reușit să stabilească adecvarea și eficacitatea recursului prevăzut în art. 105 al Codului obligațiilor»(...) ». În prezenta cauză, Curtea nu consideră necesar să se abată de la acest raționament și consideră că excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne nu ar putea fi reținută.
Nerespectarea termenului de șase luni Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru nerespectarea termenului de șase luni în virtutea articolului 35 al Convenției. El susține că acest termen a început să curgă de la datele efective ale plăților indemnizațiilor complementare și că reclamanta a introdus cererea în fața Curții mai mult de șase luni după aceste plăți. La încheiere a examinării datelor de plată în cauză (a se vedea tabelul de mai sus), Curtea constată că plăți ale sumelor datorate de administrație au fost efectuate în februarie 1992 și aprilie 1992. Reclamanta a introdus cererea în fața Comisiei pe 4 mai 1992, trei luni după plăți ale acțiunilor nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215 și o lună după aceea a acțiunii nr. 87/2358.
Rezultă că reclamanta a respectat termenul de șase luni prevăzut în art. 35 al Convenției. Din acest motiv, această excepție a guvernului pârât trebuie respinsă. Privitor la fond a. Acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358 Guvernul amintește că statul a plătit reclamantei indemnizații înainte de a lua posesia terenului, precum și indemnizațiile complementare majorate cu 30% dobândă, după hotărârile Curții de Casație. Chiar și presupunând că aceste sume nu țin cont de inflație, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților preluate, condițiile enunțate în art. 1 al Protocolului nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când sunt vorbe de proiecte de anvergură mare care beneficiază mii de persoane.
Recunoașterea obligației statului de a plăti o indemnizație completă ar împiedica pe acesta să realizeze asemenea proiecte. De asemenea, reclamanta nu ar putea pretinde, în cauza de față, că a suportat o «sarcină specială și exorbitantă» deoarece nu a folosit, pe propriul risc, posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 din Codul obligațiilor. În plus, Guvernul se prevale de o marjă largă de apreciere în stabilirea și aplicarea ratelor dobânzii care fac parte integrantă din politica sa privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Dar rata dobânzii ridicată percepută pe creanțele statului are scopul de a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă, și constituie de asemenea o fel de impozitare indirectă, stabilită în mod deliberat de legiuitor în exercitarea competenților sale.
Reclamanta susține că nu contestă actul de expropriere, ca atare, dar se opune modului de plată a indemnizațiilor de expropriere. Ea subliniază că indemnizațiile complementare i-au fost plătite la începutul lui 1992, adică mai mult de cinci sau douăzeci și doi de luni după hotărârile Curții de Casație, în timp ce înainte de 1980, termenele de plată nu depășeau, în cazuri similare, doi luni. Ea susține, în plus, că acești termeni depind de ceva timp de voința administrației bureaucratice care tinde să reducă suma indemnizațiilor de expropriere prin efectul inflației. În sfârșit, ea deplorează absența în dreptul turc a dispoziții care să permită executarea silită pentru datorii ale statului către persoane.
b. Acțiunea nr. 87/2219 Guvernul reia observațiile sale expuse mai sus pentru acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358. Reclamanta susține la acest unghi că motiv de plângere al ei are legătură, nu numai cu întârzierea administrației de a plăti complementul de indemnitate pronunțat de tribunalul de primă instanță, ci și și mai ales cu paguba pe care a suferit-o în perioada între sesizarea tribunalului și primirea sumei în cauză. Amintind că plata a intervenit șase ani după expropriere terenului ei, reclamanta susține că consecința acestei întârzieri, combinată cu deprecierea monetară ridicată atunci în țară, a generat o dezechilibrare nejustificată între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.
Curtea consideră că în lumina criteriilor care rezultă din jurisprudența sa (hotărâre Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Colecția 1998-VI, fasc. 90 și hotărâre Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Colecția 1997-IV, fasc. 43), și ținând cont de ansamblu argumentelor părților, această parte a cererii nu poate fi rezolvată în acest stadiu al examinării, ci necesită un examen pe fond. 2. Privitor la motiv de plângere ridicat pe titlu al articolului 1 al Protocolului nr. 1 și bazat pe insuficiența indemnității complementare stabilite de tribunalul de primă instanță privind acțiunea nr. 87/2219, guvernul pârât invocă neepuizarea căilor de atac interne. Reclamanta opunând se acestei excepții susține că, dacă ar face recurs în casație, ar trebui să verseze, pe titlu al cheltuielilor de procedură, o avans de 3% din suma în litigiu.
Curtea observă că interesata trebuie să fi invocat explicit în fața instanțelor naționale motiv de plângere pe care îl prezintă Curții (a se vedea, de exemplu, hotărâre Englert c. Germania din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 52, § 31). În cauza de față, reclamanta a omis să facă recurs în casație împotriva hotărârii de primă instanță care a stabilit complementul de indemnitate. După opinia Curții, faptul că administrația, parte adversă în același litigiu, a făcut recurs în casație împotriva hotărârii de primă instanță nu o scutește pe reclamantă de a sesiza la rândul ei Curtea de Casație. Argumentele reclamantei dezvoltate în memoriul său în răspuns la cel al administrației, prezentat Curții de Casație, nu erau de natură să determine majorarea sumei complementului de indemnitate stabilit de prima instanță.
Curtea observă, în plus, că reclamanta nici nu a propus în fața Curții de Casație o cifră care, după ea, ar constitui suma exactă de plată. De asemenea, este adevărat că reclamanta trebuia să verseze, pe titlu al cheltuielilor de procedură, în cazul unui recurs în casație, un avans de 3% din suma în litigiu. Curtea consideră, totuși, că această obligație nu ar putea scuti reclamanta de a face recurs împotriva deciziei de primă instanță, având în vedere că deja primise o indemnitate de expropriere și că era în măsură să plătească suma cerută (cf. Nr. 19639/92, Aka c/Turcia, decizie 16.01.96). Rezultă că reclamanta nu a satisfăcut, privitor la acest motiv de plângere, condiția privind epuizarea căilor de atac interne și această parte a cererii sale trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, DECLARĂ ADMISIBILE, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond, motivele de plângere privind, pe de o parte, insuficiența dobânzilor moratoii aplicate la plăți datoriile statului fixate de tribunalul în acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358, și pe de altă parte nivelul de indemnizare datorat insuficienței dobânzilor moratoii în acțiunea nr. 87/2219; DECLARĂ CEREREA INADMISIBILĂ pentru rest. Erik Fribergh Elisabeth Palm Grefiera Președinta
DÉCISION
de la requête n° 20143/92 présentée par Fehmiye İNCE contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. L. Ferrari Bravo, M. Gaukur Jörundsson, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, M. R. Maruste, juges , M. F. Gölcüklü, juge ad hoc et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 mai 1992 et enregistrée le 16 juin 1992, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, ressortissante turque, résidait, à l’époque des faits, dans le village de Düzce (à Vezirköprü, Samsun).
Elle est représenté devant la Cour par Me Kâzım Berzeg, avocat au barreau d’Ankara. Les faits, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A. Les circonstances particulières des affaires En mai 1987, l’Administration nationale des Eaux (Devlet Su İșleri), organisme d’Etat chargé de la construction des barrages, expropria les terrains de la requérante pour construire le barrage hydro-électrique d’Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains sont aujourd’hui submergés par les eaux du lac du barrage. 1. Actions Nos. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358 Des indemnités d’expropriation fixées par une commission d’experts de l’Administration nationale des Eaux furent versées à la requérante à la date d’expropriation.
La requérante, en désaccord avec les montants payés par l’Administration nationale des Eaux, introduisit, toujours en mai 1987, des recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü. Ledit tribunal lui accorda des indemnités complémentaires d’expropriation qui étaient assorties d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an à calculer à partir de la date de cession des terrains à l’Administration nationale des Eaux. L’Administration nationale des Eaux se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d’indemnité. La requérante demanda à la Cour de cassation d’approuver ces jugements et d’entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance.
La Cour de cassation confirma lesdits jugements en 1990 et 1991. L’Administration nationale des Eaux versa à la requérante les indemnités complémentaires dans des délais s’élevant à cinq ou vingt-deux mois environ après les décisions judiciaires définitives (voir, pour les dates des paiements desdits montants, le tableau ci-dessous).
Action N°s Date de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires (LT) ( l’intérêt et les frais d’avocat ne sont pas inclus ) Dates des arrêts de la Cour de Cassation fixant définitivement les montants en cause Dates des paiements desdits montants 87/2221 27.05.1987 613 753 06.09.1991 15.02.1992 87/2360 27.05.1987 1101 226 06.09.1991 15.02.1992 87/2421 27.05.1987 1 407 000 06.09.1991 15.02.1992 87/2217 27.05.1987 495 000 22.06.1990 05.02.1992 87/2359 27.05.1987 1 158 324 22.06.1990 05.02.1992 87/2356 27.05.1987 888 330 22.06.1990 05.02.1992 87/2357 27.05.1987 1 284 970 22.06.1990 05.02.1992 87/2215 27.05.1987 411 493 22.06.1990 05.02.1992 87/2358 27.05.1987 1 160 544 22.06.1990 15.04.1992 La requérante explique qu’en droit turc, on ne peut procéder à une exécution forcée en ce qui concerne les dettes de l’Administration nationale des Eaux, les biens de celles-ci étant des biens publics, non susceptibles de faire l’objet d’une saisie.
2. Action No. 87/2219 L’Administration, ayant fixé la valeur du terrain qui a fait l’objet de l’action susmentionnée à 590.512 livres turques, versa ce montant à la requérante à la date de l’expropriation. La requérante, en désaccord avec le montant payé par l’Administration nationale des Eaux, introduisit, toujours en mai 1987, le recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü. Ledit tribunal lui accorda un complément d’indemnité d’un montant de 396.929 livres turques qui était assorti d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an à caculer à partir de la date de cession du terrain à l’Administration nationale des Eaux. L’Administration nationale des Eaux se pourvut en cassation contre le jugement du tribunal de grande instance ayant fixé le complément d’indemnité.
La requérante demanda à la Cour de cassation d’approuver ce jugement et d’entériner le montant fixé par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma ledit jugement par arrêt du 31 janvier 1992. L’Administration nationale des Eaux versa à la requérante, le 27 juin 1993, une indemnité complémentaire qui s’élevait à 1.111.401 livres turques, dont 714.472 livres turques au titre des intérêts moratoires calculés jusqu’au moment du paiement. B. Le droit et la pratique interne pertinents L’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose : ‹‹(…) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces.(…) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (…) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (…)››.
Les intérêts dus pour retard de paiement des dettes de l'Etat ont été fixés par la loi n° 3095 du 4 décembre 1984 au taux de 30% l'an. A l'époque des faits, le taux d'inflation était en moyenne de 70% par an et le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l'Etat était de 7% par mois, soit 84% par an (article 51 de la loi n° 6183 sur le recouvrement des créances de l'Etat et ordonnance n° 89/14915 du conseil des ministres). L'article 105 du code des obligations dispose: «Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur.
Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond». Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes: «Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire ; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...)».
Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : «La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30%, par une voie détournée».
Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : «(…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi.
Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert.
Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…)». C. Données économiques (inflation, taux d’intérêt légal appliqué aux dettes et aux créances de l’Etat, niveau d’indemnisation*) a. Indices concernant les actions Nos.
87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357- 2215-2358 L’indice des prix de détail passa, au rythme de 67% par an (ce taux avancé par le requérant n’a pas été contesté par le Gouvernement), -de 100 (indice supposé au moment des décisions définitives fixant la dette de l’Etat envers la requérante, à savoir en 1990 ou 1991) ; à 127,9 en cinq mois [100+(100x67%x5/12] à 241,5 en vingt mois [167+(167x67%x8/12] à 260,5 en vingt-deux mois [167+(167x67%x10/12)] Par ailleurs, la majoration des dettes de l’Etat à un taux de 30% d’intérêts annuels simples, pour les mêmes périodes, donne les résultats suivants : -de 100 (indice supposé au moment des décisions définitives fixant la dette de l’Etat envers la requérante, à savoir en 1990 ou 1991) ; 112,5 dans cinq mois, 150 dans vingt mois, 155 dans vingt-deux mois.
b. Indices concernant l’action No. 87/2219 L’indice des prix de détail passa, au rythme de 67% par an (ce taux avancé par le requérant n’a pas été contesté par le Gouvernement), -de 100 (indice supposé à la date de la cession du terrain, à savoir en mai 1987) à 167 en mai 1988 [100+(100x67%)] ; à 278,89 en mai 1989 [167+(167x67%)] ; à 465,75 en mai 1990 [278,89+(278,89x67%)] ; à 777,8 en mai 1991 [465,75+(465,75x67%)] ; à 1298,2 en mai 1992 [777,8+(777,8x67%)] ; à 2167,9 en mai 1993 [1298,2+(1298,2x67%)] ; à 2288,9 en juin 1993 [2167,9+(2167,9x67%x1/12)] . Par ailleurs, la majoration des dettes de l’Etat à un taux de 30% d’intérêts annuels simples, pour les mêmes périodes, donne les résultats suivants : -de 100 (indice supposé à la date de la cession du terrain qui a fait l’objet du recours No. 87/2219, à savoir en mai 1987) à 130 en mai 1988, à 160 en mai 1989, à 190 en mai 1990, à 220 en mai 1991, à 250 en mai 1992, à 280 en mai 1993, à 282,5 en juin 1993. * Le niveau d’indemnisation, par rapport à la valeur du terrain qui a fait l’objet du recours No. 87/2219, est de 64,6 % . GRIEFS 1. a) Actions Nos.
87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358 Dans les actions citées ci-dessus, la requérante se plaint de ce que son droit au respect de ses biens n’a pas été respecté, contrairement à l’article 1 du Protocole n 1, en raison du retard qu’a mis l’Administration dans le paiement des compléments d’indemnité définitivement fixés par les juridictions. Elle soutient à cet égard que le taux d’inflation annuel en Turquie atteint 67%, alors que le taux d’intérêt prévu par la loi pour les dettes de l’Etat ne s’élève qu’à 30 %. b) Action No. 87/2219 Dans la présente action, la requérante se plaint d'une perte de la valeur du complément d'indemnité obtenu au bout de cinq ans de procédure judiciaire et avec un retard de paiement dû à l'Administration, notamment en raison de l’insuffisance des intérêts moratoires.
Elle soutient, à cet égard, que le taux d'inflation annuel en Turquie a atteint, lors de cette période, les 67% alors que les intérêts moratoires courant à partir de la date de l'action en justice jusqu’à la date de paiement ne s'élevaient qu'à 30%. A cet égard, elle invoque l’article 1 du Protocole n° 1 et l’article 6 de la Convention. 2. Toujours dans le domaine de l’action No. 87/2219, la requérante se plaint, par ailleurs, de ce que le montant de l’indemnité complémentaire fixé par le tribunal de grande instance ne correspondait pas à la valeur réelle de son terrain ayant fait l’objet de cette expropriation. Elle invoque l’article 1 du Protocole n° 1.
La requête a été introduite le 4 mai 1992 et enregistrée le 16 juin 1992. Le 18 février 1993, la Commission a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur sans l’inviter à présenter des observations sur la recevabilité de celle-ci. Le 25 octobre 1997, la Commission a décidé d’inviter le Gouvernement à présenter par écrit des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Le 10 juillet 1998, le Gouvernement défendeur a demandé à présenter ses observations après le prononcé de l’arrêt dans l’affaire Aka contre la Turquie. La Commission a reporté l’échéance du délai pour la présentation des observations au 30 octobre 1998. En vertu de l’article 5 § 2 du protocole n° 11, entré en vigueur le 1 novembre 1998, la requête est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Le Gouvernement défendeur, après plusieurs prorogations du délai imparti, a présenté ses observations écrites le 6 novembre 1998. La requérante a fait parvenir ses observations en réponse le 14 janvier 1999. EN DROIT 1 . Quant aux actions Nos. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison du retard de l’Administration dans le paiement des compléments d’indemnité d’expropriation fixés par le tribunal de grande instance. Elle allègue à cet égard une violation de l’article 1 du Protocole n 1. En ce qui concerne l’action No. 87/2219, la requérante se plaint d’une perte de la valeur du complément d’indemnité obtenu au bout de cinq ans de procédure judiciaire et avec un retard de paiement mis par l’Administration, notamment en raison de l’insuffisance des intérêts moratoires.
Elle allègue à cet égard une violation de l’article 1 du Protocole n° 1 et de l’article 6 de la Convention. Sur les exceptions préliminaires du Gouvernement Non-épuisement des voies de recours internes Selon le Gouvernement, la requérante n’a pas épuisé, comme l’exige l’article 35 de la Convention, les voies de recours internes faute d’avoir correctement exercé le recours mis à leur disposition par l’article 105 du Code des obligations. Se référant à un arrêt du 22 octobre 1996 de la Cour de cassation, le Gouvernement soutient que la réparation de la prétendue perte du fait du retard dans le paiement des indemnités complémentaires aurait été possible si l'intéressée avait établi l’existence d'un dommage subi au-delà de celui qui se trouve compensé par les intérêts moratoires.
Selon le Gouvernement, la disparité entre le taux d’inflation actuel et le taux légal des intérêts moratoires ne donne pas nécessairement droit à un complément d’indemnité au sens de l’article 105 susmentionné, mais la requérante aurait quand même pu tirer parti de cette disposition, à condition de prouver qu’elle a subi personnellement des préjudices réels en raison des retards – ou du défaut – de paiement dont elle se plaint. La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement et soutient que cette voie de recours est inadéquate pour faire valoir son grief.
La Cour rappelle qu’en ce qui concerne une exception similaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes, elle a statué dans l’affaire Aka contre la Turquie (arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions, 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37) comme suit : «... aux fins de l’article 35 de la Convention, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues. Il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement d’en convaincre la Cour (...) La Cour note qu’en droit turc, les arrêts de principe rendus par la chambre plénière de la Cour de cassation sont contraignants et lient les juges sur les questions qu’ils tranchent (...).
A cet égard, elle observe que la chambre plénière de la Cour de cassation, après avoir une première fois confirmé que l’application du taux légal de 30 % prévu par la loi n° 3095 ne souffrait aucune exception (...), a rendu le 19 juin 1996 un autre arrêt de principe concernant précisément la présente espèce. Elle y énonçait explicitement que les tribunaux empiéteraient sur le pouvoir discrétionnaire du législateur s’ils décidaient d’augmenter le taux légal des intérêts moratoires, fixé à 30 % par la loi n° 3095, au motif que la différence entre ledit taux et celui de l’inflation est constitutive d’un préjudice au sens de l’article 105 du Code des obligations (...).
Il résulte clairement de cette jurisprudence qu’un créancier de l’Etat ne saurait puiser dans le moyen de réparation invoqué par le Gouvernement une possibilité de dédommagement au titre du préjudice résultant de la dépréciation monétaire et non compensé par les intérêts moratoires alloués en vertu de la loi n° 3095 (...). Le Gouvernement n’a d’ailleurs produit aucune décision de justice qui pût infirmer cette conclusion, l’arrêt du 22 octobre 1996 de la cinquième chambre civile de la Cour de cassation cité par lui n’étant pas pertinent en l’espèce (...). En conséquence, la Cour estime que le Gouvernement a été en défaut d’établir l’adéquation et l’effectivité du recours prévu à l’article 105 du Code des obligations » (...) ». Dans la présente affaire, la Cour n’estime pas nécessaire de s’écarter de ce raisonnement et considère que l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue.
Non-respect du délai de six mois Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour inobservation du délai de six mois en vertu de l’article 35 de la Convention. Il soutient que ce délai a commencé à courir à partir des dates effectives des versements de ses indemnités complémentaires et que la requérante a introduit sa requête devant la Cour plus de six mois après ces versements. A l’issue de son examen des dates de paiement en cause ( voir le tableau ci-dessus ), la Cour constate que les paiements des sommes dues par l’Administration ont été effectués en février 1992 et en avril 1992. La requérante a introduit sa requête devant la Commission le 4 mai 1992, trois mois après les paiements des actions Nos.
87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215 et un mois après celui de l'action No. 87/2358. Il s'ensuit que la requérante a respecté le délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention. Dès lors, cette exception du Gouvernement défendeur doit être rejetée. Sur le bien-fondé a. Actions Nos. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358 Le Gouvernement rappelle que l’Etat a versé à la requérante ses indemnités avant de prendre possession du terrain, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30% d’intérêts, après les décisions de la Cour de cassation. A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies.
Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes. Reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, la requérante ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’elle a supporté une «charge spéciale et exorbitante» car elle n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du Code des obligations. En outre, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui feraient partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics.
Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu, et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences. La requérante fait valoir qu’elle ne conteste pas l’acte d’expropriation, en tant que tel, mais qu’elle s’oppose à la modalité de paiement des indemnités d’expropriation. Elle souligne que les indemnités complémentaires lui furent versées au début de 1992, soit plus de cinq ou vingt deux mois après les décisions de la Cour de cassation, alors qu’avant 1980, les délais de paiement ne dépassaient pas, dans des cas similaires, deux mois.
Elle allègue, en outre, que ces délais dépendent depuis un certain temps du bon vouloir de la bureaucratie administrative qui tendrait ainsi à minorer le montant des indemnités d’expropriation par l’effet de l’inflation. Enfin, elle déplore l’absence en droit turc de dispositions permettant l’exécution forcée pour des dettes de l’Etat envers des particuliers. b. Action No. 87/2219 Le gouvernement réitère ses observations exposées ci-dessus pour les actions Nos. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358. La requérante fait valoir à cet égard que son grief porte, non seulement, sur le retard de l’Administration à verser l’indemnité complémentaire prononcée par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur le préjudice qu’elle a subi pendant la période se situant entre la saisine dudit tribunal et la réception de la somme en question.
Rappelant que le paiement est intervenu six ans après l’expropriation de son terrain, la requérante soutient que la conséquence de ce retard, conjuguée avec la forte dépréciation monétaire alors dans le pays, a engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l’intérêt public ayant motivé les mesures d’expropriation en cause. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, fasc. 90 et arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, fasc. 43), et compte tenu de l’ensemble des arguments des parties, cette partie de la requête ne peut être résolue à ce stade de l’examen, mais nécessite un examen au fond.
2. S’agissant du grief soulevé au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 et tiré de l’insuffisance de l’indemnité complémentaire fixée par le tribunal de grande instance concernant l’action No. 87/2219, le Gouvernement défendeur excipe du non-épuisement des voies de recours internes. La requérante s’opposant à cette exception soutient que, si elle se pourvoyait en cassation, elle devrait verser, au titre des frais de procédure, un acompte de 3% du montant en litige. La Cour note que l’intéressée doit avoir fait valoir explicitement devant les instances nationales le grief qu’elle soumet à la Cour (voir, par exemple, arrêt Englert c. Allemagne du 25 août 1987, série A n° 123, p. 52, § 31). En l’espèce, la requérante a omis de former un pourvoi en cassation contre le jugement de première instance ayant fixé le complément d’indemnité.
De l’avis de la Cour, le fait que l’Administration, partie adverse dans le même litige, s’est pourvue en cassation contre le jugement de première instance ne dispense pas la requérante de saisir à son tour la Cour de cassation. Les arguments de la requérante développés dans son mémoire en réponse à celui de l’Administration, présenté à la Cour de cassation, n’étaient pas de nature à faire augmenter le montant du complément d’indemnité fixé par la première instance. La Cour observe, en outre, que la requérante n’a pas non plus proposé devant la Cour de cassation un chiffre qui, d’après elle, constituerait la somme exacte à payer. Par ailleurs, il est vrai que la requérante devait verser, au titre des frais de procédure, lors d’un pourvoi en cassation, un acompte de 3% du montant en litige.
La Cour estime cependant que cette obligation ne pouvait dispenser la requérante de former un pourvoi contre la décision de première instance, étant donné qu'elle avait déjà touché une indemnité d'expropriation et qu'elle était en mesure de payer la somme demandée (cf. No. 19639/92, Aka c/Turquie, déc. 16.01.96). Il s'ensuit que la requérante n'a pas satisfait, quant à ce grief, à la condition relative à l'épuisement des voies de recours internes et que cette partie de sa requête doit être rejetée conformément à l'article 35 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
, tous moyens de fond réservés, les griefs concernant, d’une part, l’insuffisance des intérêts moratoires appliqués lors des paiements des dettes d’Etat fixées par le tribunal dans les actions Nos. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358, et d'autre part le niveau d'indemnisation dû à l'insuffisance des intérêts moratoires dans l'action No. 87/2219;
pour le surplus. Erik Fribergh Elisabeth Palm Greffier Présidente