CtEDO 28.03.2000 AI

INCE contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
28.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
INCE contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

Cererii nr. 20143/92

prezentate de Fehmiye İNCE

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), ședință pe 28 martie 2000 într-o cameră alcătuită din

Doamna E. Palm,

președintă,

D-nul L. Ferrari Bravo,

D-nul Gaukur Jörundsson,

D-nul B. Zupančič,

D-nul T. Panțîru,

D-nul R. Maruste,

judecători,

D-nul F. Gölcüklü,

judecător ad hoc

și

D-nul E. Fribergh,

grefiera secțiunii,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 4 mai 1992 și înregistrată pe 16 iunie 1992,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de reclamantă,

După deliberare, pronunță decizia ce urmează:

Reclamanta, cetățeană turcă, locuia, la momentul faptelor, în satul Düzce (la Vezirköprü, Samsun). Ea este reprezentată în fața Curții de Doamna Kâzım Berzeg, avocat la baroul din Ankara.

Faptele, așa cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.

A.

Circumstanțele particulare ale cauzei

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil de construirea barajelor, a expropiat terenurile reclamantei pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya din valea Kızılırmak. Aceste terenuri sunt astăzi submersate de apele lacului barajului.

Indemnizații de expropriere stabilite de o comisie de experți a Administrației Naționale a Apelor au fost plătite reclamantei la data exproprierii.

Reclamanta, în dezacord cu sumele plătite de Administrația Națională a Apelor, a intentat, tot în mai 1987, recursuri pentru majorarea indemnității de expropriere în fața tribunalului de primă instanță din Vezirköprü.

Tribunalul respectiv i-a acordat indemnizații complementare de expropriere care au fost însoțite de dobânzi moratoii simple la rata legală de 30% pe an, de calculat din data cesiunii terenurilor către Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor a formulat recurs în casație împotriva hotărârilor tribunalului de primă instanță care au stabilit complementele de indemnitate. Reclamanta a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să confirme sumele stabilite de tribunalul de primă instanță.

Curtea de Casație a confirmat hotărârile menționate în 1990 și 1991.

Administrația Națională a Apelor a plătit reclamantei indemnizațiile complementare în intervale de aproximativ cinci sau douăzeci și doi de luni după hotărârile judecătorești definitive (a se vedea, pentru datele plăților acestor sume, tabelul de mai jos).

Acțiunea nr.

Data sesizării instanțelor interne

Sume ale indemnizațiilor complementare (LT)

(dobânda și onorariile avocatului nu sunt incluse)

Dările de hotărâre ale Curții de Casație care stabilesc definitiv sumele în cauză

Date de plată ale acestor sume

87/2221

27.05.1987

613 753

06.09.1991

15.02.1992

87/2360

27.05.1987

1101 226

06.09.1991

15.02.1992

87/2421

27.05.1987

1 407 000

06.09.1991

15.02.1992

87/2217

27.05.1987

495 000

22.06.1990

05.02.1992

87/2359

27.05.1987

1 158 324

22.06.1990

05.02.1992

87/2356

27.05.1987

888 330

22.06.1990

05.02.1992

87/2357

27.05.1987

1 284 970

22.06.1990

05.02.1992

87/2215

27.05.1987

411 493

22.06.1990

05.02.1992

87/2358

27.05.1987

1 160 544

22.06.1990

15.04.1992

Reclamanta explică faptul că în dreptul turc, nu se poate proceda la executare silită privind datoriile Administrației Naționale a Apelor, bunurile acesteia fiind bunuri publice, nesusceptibile de a fi sechestrate.

Administrația, având în vedere valoarea terenului care a fost obiectul acțiunii mai sus menționate de 590.512 lire turce, a plătit această sumă reclamantei la data exproprierii.

Reclamanta, în dezacord cu suma plătită de Administrația Națională a Apelor, a intentat, tot în mai 1987, recursul pentru majorarea indemnității de expropriere în fața tribunalului de primă instanță din Vezirköprü.

Tribunalul respectiv i-a acordat un complement de indemnitate în suma de 396.929 lire turce care a fost însoțit de dobânzi moratoii simple la rata legală de 30% pe an, de calculat din data cesiunii terenului către Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor a formulat recurs în casație împotriva hotărârii tribunalului de primă instanță care a stabilit complementul de indemnitate. Reclamanta a cerut Curții de Casație să aprobe această hotărâre și să confirme suma stabilită de tribunalul de primă instanță.

Curtea de Casație a confirmat această hotărâre prin hotărâre din 31 ianuarie 1992.

Administrația Națională a Apelor a plătit reclamantei pe 27 iunie 1993 o indemnitate complementară care s-a ridicat la 1.111.401 lire turce, dintre care 714.472 lire turce au fost titlu de dobânzi moratoii calculate până la momentul plății.

B.

Dreptul și practica internă relevante

art. 46 al Constituției, referitor la exproprierii, prevede:

«(...) Indemnitatea de expropriere va fi plătită în numerar și în bani. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracția care nu a fost plătită în numerar va fi însoțită de dobânzi moratoii la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...)».

Dobânzile datorate pentru întârziere în plata datoriilor statului au fost stabilite prin legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 la rata de 30% pe an. La momentul faptelor, rata inflației era în medie de 70% pe an și rata dobânzilor moratoii aplicabilă creanțelor statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și ordinul nr. 89/14915 din consiliul miniștrilor).

art. 105 din codul obligațiilor prevede:

«Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile moratoii datorate pentru zilele de întârziere și debítorul nu poate demonstra că creditorul a comis o culpă, repararea prejudiciului este în sarcina debitului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma acestuia în momentul pronunciării soluției pe fond».

Pe 3 iunie 1991, camera a cincea civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnitate de expropriere, s-a pronunțat în acești termeni:

«Ceea ce compensează întârzierea în soluționarea creanțelor sunt dobânzile moratoii. Având în vedere că modalitatea execuției silite permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă o altă compensație pe titlu indemnitari; prin urmare, decizia care acceptă cererea creditorului, cu motivarea că rata inflației era ridicată, se dovedește netemeinică (...)».

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a statuat astfel:

«Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația din țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%.

Cu toate acestea, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor moratoii să fie de 30%.

Din acest motiv, în cauza examinată, nu este în conformitate cu dreptul, invocând dobânzile atașate depozitelor bancare, să depășim dobânda compusă de 30%, pe o cale indirectă».

Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație care decide asupra aplicabilității articolului 105 al Codului obligațiilor s-a pronunțat în acești termeni:

«(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnitate forfetară care acoperă pagubele fără a fi nevoie să le dovedim (...). Deoarece rata dobânzilor moratoii (paguba datorată întârzierii în plată) este stabilită de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scăderea valorii monedare (...)) în care se află țara, este imposibil să invocăm aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monedare (...)) ca dovezi evidente ale pagubei suplimentare menționate în art. 105 al codului obligațiilor, nici să afirmăm că dezavantajele care rezultă din acestea constituie paguba reală suferită. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitorul, considerând toate problemele economice, a stabilit, în virtutea puterii legislative pe care i-o acordă Constituția, rata reparării pagubei rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta că paguba de reparar nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, cu motivarea implicită că această apreciere [a legiuitorului] s-ar fi dovedit nefondată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] paguba suferită de creditor din cauza unei soluționări târzii rămâne neacoperită. Cu toate acestea, această pagubă depășind rata de 30% stabilită de legiuitor nu este aceea despre care este vorba în art. 105 al codului obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii legislative, a considerat că această pagubă s-ar ridica la 30%, creșterea acesteia la rate mai ridicate printr-o decizie judecătorească, cu motivarea că inflația depășește 30%, constituie o depășire a competenței (...).»

C.

Date economice

(inflație, rata dobânzii legale aplicabilă datoriilor și creanțelor statului, nivel de indemnizare*)

a. Indici privind acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358

Indicele prețurilor de vânzare cu amănuntul a trecut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la momentul hotărârilor definitive fixând datoria statului către reclamantă, și anume în 1990 sau 1991);

la 127,9 în cinci luni [100+(100x67%x5/12];

la 241,5 în douăzeci de luni [167+(167x67%x8/12];

la 260,5 în douăzeci și doi de luni [167+(167x67%x10/12)];

De asemenea, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la momentul hotărârilor definitive fixând datoria statului către reclamantă, și anume în 1990 sau 1991);

112,5 în cinci luni,

150 în douăzeci de luni,

155 în douăzeci și doi de luni.

b. Indici privind acțiunea nr. 87/2219

Indicele prețurilor de vânzare cu amănuntul a trecut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului, și anume în mai 1987)

la 167 în mai 1988 [100+(100x67%)];

la 278,89 în mai 1989 [167+(167x67%)];

la 465,75 în mai 1990 [278,89+(278,89x67%)];

la 777,8 în mai 1991 [465,75+(465,75x67%)];

la 1298,2 în mai 1992 [777,8+(777,8x67%)];

la 2167,9 în mai 1993 [1298,2+(1298,2x67%)];

la 2288,9 în iunie 1993 [2167,9+(2167,9x67%x1/12)].

De asemenea, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la data cesiunii terenului care a fost obiectul recursului nr. 87/2219, și anume în mai 1987)

la 130 în mai 1988,

la 160 în mai 1989,

la 190 în mai 1990,

la 220 în mai 1991,

la 250 în mai 1992,

la 280 în mai 1993,

la 282,5 în iunie 1993.

* Nivelul de indemnizare, în raport cu valoarea terenului care a fost obiectul recursului nr. 87/2219, este de 64,6%.

1.

a) Acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358

În acțiunile citate mai sus, reclamanta se plânge că dreptul său la respectarea bunurilor sale nu a fost respectat, contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1, din cauza întârzierilor pe care le-a pus administrația în plata complementelor de indemnitate definitivă fixate de instanțe. Ea susține la acest unghi că rata inflației anuale în Turcie atinge 67%, în timp ce rata dobânzii prevăzută de lege pentru datoriile statului nu se ridică decât la 30%.

b) Acțiunea nr. 87/2219

În prezenta acțiune, reclamanta se plânge de o pierdere a valorii complementului de indemnitate obținut după cinci ani de procedură judecătorească și cu o întârziere de plată datorită administrației, mai ales din cauza insuficienței dobânzilor moratoii. Ea susține, la acest unghi, că rata inflației anuale în Turcie a atins, în această perioadă, 67%, în timp ce dobânzile moratoii care au curs din data acțiunii judecătorești până la data plății nu s-au ridicat decât la 30%. La acest unghi, invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 6 al Convenției.

2.

Tot în domeniul acțiunii nr. 87/2219, reclamanta se plânge, în plus, că suma complementului de indemnitate stabilit de tribunalul de primă instanță nu corespundea valorii reale a terenului său care a fost obiectul acestei exproprierii. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1.

Cererea a fost introdusă pe 4 mai 1992 și înregistrată pe 16 iunie 1992.

Pe 18 februarie 1993, Comisia a decis comunicarea cererii guvernului pârât fără a-l invita să prezinte observații privind admisibilitatea acestei cereri.

Pe 25 octombrie 1997, Comisia a decis să invite Guvernul să prezinte în scris observații privind admisibilitatea și fondul cererii.

Pe 10 iulie 1998, guvernul pârât a cerut să prezinte observațiile după pronunțarea hotărârii în cauza Aka împotriva Turciei. Comisia a amânat scadența termenului pentru prezentarea observațiilor la 30 octombrie 1998.

În virtutea articolului 5 § 2 al Protocolului nr. 11, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1998, cererea este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.

Guvernul pârât, după mai multe prelungiri ale termenului acordat, a prezentat observațiile sale scrise pe 6 noiembrie 1998. Reclamanta a transmis observațiile sale în răspuns pe 14 ianuarie 1999.

1.

Privitor la acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358, reclamanta se plânge de o atingere a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza întârzierilor administrației în plata complementelor de indemnitate de expropriere fixate de tribunalul de primă instanță. Ea alege să invocă o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Privitor la acțiunea nr. 87/2219, reclamanta se plânge de o pierdere a valorii complementului de indemnitate obținut după cinci ani de procedură judecătorească și cu o întârziere de plată pusă de administrație, mai ales din cauza insuficienței dobânzilor moratoii. Ea alege să invocă o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 și a articolului 6 al Convenției.

Privitor la excepțiile preliminare ale Guvernului

Neepuizarea căilor de atac interne

Potrivit Guvernului, reclamanta nu a epuizat, după cum cere art. 35 al Convenției, căile de atac interne prin faptul că nu a exercitat corect recursul pus la dispoziție prin art. 105 din Codul obligațiilor.

Referindu-se la o hotărâre din 22 octombrie 1996 a Curții de Casație, Guvernul susține că repararea presupusei pierderi din cauza întârzierilor în plata indemnizațiilor complementare ar fi fost posibilă dacă persoana interesată ar fi stabilit existența unei pagube suferite dincolo de cea care se găsește compensată de dobânzile moratoii. Potrivit Guvernului, disparitatea dintre rata inflației actuale și rata legală a dobânzilor moratoii nu dă neapărat dreptul la un complement de indemnitate în sensul articolului 105 sus-menționat, dar reclamanta ar fi putut totuși să tragă foloase din această dispoziție, cu condiția să dovedească că a suferit personal pagube reale din cauza întârzierilor – sau a absența – plăților despre care se plânge.

Reclamanta se opune tezei Guvernului și susține că această cale de atac este inadecvată pentru a invoca acest motiv de plângere.

Curtea amintește că, privitor la o excepție similară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne, ea a statuat în cauza Aka împotriva Turciei (hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor, 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37) după cum urmează:

«... în sensul articolului 35 al Convenției, un reclamant trebuie să se prevale de acele căi de atac care sunt în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparații pentru încălcările pe care le alege. Aceste căi de atac trebuie să existe în gradul suficient de certitudine, în practică cât și în teorie, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea necesare. Guvernul care invocă neepuizarea are responsabilitatea de a convinge Curtea (...).

Curtea observă că în dreptul turc, hotărârile de principiu pronunțate de plenul Curții de Casație sunt obligatorii și leagă judecătorii cu privire la chestiunile pe care le decid (...).

La acest unghi, ea observă că plenul Curții de Casație, după ce pentru prima dată a confirmat că aplicarea ratei legale de 30% prevăzută de legea nr. 3095 nu sufereau nicio excepție (...), a pronunțat pe 19 iunie 1996 o altă hotărâre de principiu referitoare precis la prezenta cauză. Ea enunța explicit că instanțele ar depăși puterea discreționară a legiuitorului dacă ar decide să crească rata legală a dobânzilor moratoii, stabilită la 30% de legea nr. 3095, cu motivarea că diferența dintre această rată și cea a inflației constituie o pagubă în sensul articolului 105 al Codului obligațiilor (...).

Din această jurisprudență rezultă în mod clar că un creditor al statului nu ar putea găsi în mijlocul de reparare invocat de Guvern o posibilitate de despăgubire pe titlu al pagubei rezultate din deprecierea monetară și necompensate de dobânzile moratoii acordate în virtutea legii nr. 3095 (...). Guvernul, de altfel, nu a produs nicio decizie judecătorească care ar putea invalida această concluzie, hotărârea din 22 octombrie 1996 a celei de-a cincea camere civile a Curții de Casație citată de el nefiind pertinentă în cauza de față (...).

În consecință, Curtea consideră că Guvernul nu a reușit să stabilească adecvarea și eficacitatea recursului prevăzut în art. 105 al Codului obligațiilor»(...) ».

În prezenta cauză, Curtea nu consideră necesar să se abată de la acest raționament și consideră că excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne nu ar putea fi reținută.

Nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru nerespectarea termenului de șase luni în virtutea articolului 35 al Convenției. El susține că acest termen a început să curgă de la datele efective ale plăților indemnizațiilor complementare și că reclamanta a introdus cererea în fața Curții mai mult de șase luni după aceste plăți.

La încheiere a examinării datelor de plată în cauză (a se vedea tabelul de mai sus), Curtea constată că plăți ale sumelor datorate de administrație au fost efectuate în februarie 1992 și aprilie 1992. Reclamanta a introdus cererea în fața Comisiei pe 4 mai 1992, trei luni după plăți ale acțiunilor nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215 și o lună după aceea a acțiunii nr. 87/2358. Rezultă că reclamanta a respectat termenul de șase luni prevăzut în art. 35 al Convenției. Din acest motiv, această excepție a guvernului pârât trebuie respinsă.

Privitor la fond

a. Acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358

Guvernul amintește că statul a plătit reclamantei indemnizații înainte de a lua posesia terenului, precum și indemnizațiile complementare majorate cu 30% dobândă, după hotărârile Curții de Casație. Chiar și presupunând că aceste sume nu țin cont de inflație, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților preluate, condițiile enunțate în art. 1 al Protocolului nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când sunt vorbe de proiecte de anvergură mare care beneficiază mii de persoane. Recunoașterea obligației statului de a plăti o indemnizație completă ar împiedica pe acesta să realizeze asemenea proiecte. De asemenea, reclamanta nu ar putea pretinde, în cauza de față, că a suportat o «sarcină specială și exorbitantă» deoarece nu a folosit, pe propriul risc, posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 din Codul obligațiilor.

În plus, Guvernul se prevale de o marjă largă de apreciere în stabilirea și aplicarea ratelor dobânzii care fac parte integrantă din politica sa privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Dar rata dobânzii ridicată percepută pe creanțele statului are scopul de a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă, și constituie de asemenea o fel de impozitare indirectă, stabilită în mod deliberat de legiuitor în exercitarea competenților sale.

Reclamanta susține că nu contestă actul de expropriere, ca atare, dar se opune modului de plată a indemnizațiilor de expropriere. Ea subliniază că indemnizațiile complementare i-au fost plătite la începutul lui 1992, adică mai mult de cinci sau douăzeci și doi de luni după hotărârile Curții de Casație, în timp ce înainte de 1980, termenele de plată nu depășeau, în cazuri similare, doi luni. Ea susține, în plus, că acești termeni depind de ceva timp de voința administrației bureaucratice care tinde să reducă suma indemnizațiilor de expropriere prin efectul inflației. În sfârșit, ea deplorează absența în dreptul turc a dispoziții care să permită executarea silită pentru datorii ale statului către persoane.

b. Acțiunea nr. 87/2219

Guvernul reia observațiile sale expuse mai sus pentru acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358.

Reclamanta susține la acest unghi că motiv de plângere al ei are legătură, nu numai cu întârzierea administrației de a plăti complementul de indemnitate pronunțat de tribunalul de primă instanță, ci și și mai ales cu paguba pe care a suferit-o în perioada între sesizarea tribunalului și primirea sumei în cauză. Amintind că plata a intervenit șase ani după expropriere terenului ei, reclamanta susține că consecința acestei întârzieri, combinată cu deprecierea monetară ridicată atunci în țară, a generat o dezechilibrare nejustificată între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea consideră că în lumina criteriilor care rezultă din jurisprudența sa (hotărâre Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Colecția 1998-VI, fasc. 90 și hotărâre Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Colecția 1997-IV, fasc. 43), și ținând cont de ansamblu argumentelor părților, această parte a cererii nu poate fi rezolvată în acest stadiu al examinării, ci necesită un examen pe fond.

2.

Privitor la motiv de plângere ridicat pe titlu al articolului 1 al Protocolului nr. 1 și bazat pe insuficiența indemnității complementare stabilite de tribunalul de primă instanță privind acțiunea nr. 87/2219, guvernul pârât invocă neepuizarea căilor de atac interne.

Reclamanta opunând se acestei excepții susține că, dacă ar face recurs în casație, ar trebui să verseze, pe titlu al cheltuielilor de procedură, o avans de 3% din suma în litigiu.

Curtea observă că interesata trebuie să fi invocat explicit în fața instanțelor naționale motiv de plângere pe care îl prezintă Curții (a se vedea, de exemplu, hotărâre Englert c. Germania din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 52, § 31).

În cauza de față, reclamanta a omis să facă recurs în casație împotriva hotărârii de primă instanță care a stabilit complementul de indemnitate. După opinia Curții, faptul că administrația, parte adversă în același litigiu, a făcut recurs în casație împotriva hotărârii de primă instanță nu o scutește pe reclamantă de a sesiza la rândul ei Curtea de Casație. Argumentele reclamantei dezvoltate în memoriul său în răspuns la cel al administrației, prezentat Curții de Casație, nu erau de natură să determine majorarea sumei complementului de indemnitate stabilit de prima instanță. Curtea observă, în plus, că reclamanta nici nu a propus în fața Curții de Casație o cifră care, după ea, ar constitui suma exactă de plată.

De asemenea, este adevărat că reclamanta trebuia să verseze, pe titlu al cheltuielilor de procedură, în cazul unui recurs în casație, un avans de 3% din suma în litigiu. Curtea consideră, totuși, că această obligație nu ar putea scuti reclamanta de a face recurs împotriva deciziei de primă instanță, având în vedere că deja primise o indemnitate de expropriere și că era în măsură să plătească suma cerută (cf. Nr. 19639/92, Aka c/Turcia, decizie 16.01.96).

Rezultă că reclamanta nu a satisfăcut, privitor la acest motiv de plângere, condiția privind epuizarea căilor de atac interne și această parte a cererii sale trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

DECLARĂ ADMISIBILE, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond, motivele de plângere privind, pe de o parte, insuficiența dobânzilor moratoii aplicate la plăți datoriile statului fixate de tribunalul în acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215-2358, și pe de altă parte nivelul de indemnizare datorat insuficienței dobânzilor moratoii în acțiunea nr. 87/2219;

DECLARĂ CEREREA INADMISIBILĂ pentru rest.

Erik Fribergh

Elisabeth Palm

Grefiera

Președinta

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-28
0,98
GÜNAL contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20142/92 présentée par Kazım GÜNAL contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,98
TASDEMIR contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20158/92 présentée par Mehmet TAŞDEMİR contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Pa
CtEDO 2000-03-28
0,98
CELEBI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20139/92 présentée par Mehmet ÇELEBİ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. P
CtEDO 2000-03-28
0,97
CANLI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20136/92 présentée par Behice CANLI contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,97
SEN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n°s 20153/92, 20154/92, 20156/92 présentées par İsmet ŞEN, Mahmut ŞEN, Kemal ŞEN contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000
Sursă