CtEDO 28.03.2000 AI

TASDEMIR contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
28.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
TASDEMIR contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

cererii n° 20158/92

prezentată de Mehmet TAȘDEMİR

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), ședință la 28 martie 2000 într-o cameră compusă din:

D-na E. Palm, președintă,

Dl L. Ferrari Bravo,

Dl Gaukur Jörundsson,

Dl B. Zupančič,

Dl T. Panțîru,

Dl R. Maruste, judecători,

Dl F. Gölcüklü, judecător ad hoc

și Dl E. Fribergh, grefier de secție,

Reamintind cererea sus-menționată prezentată Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 4 mai 1992 și înregistrată la 16 iunie 1992,

Reamintind art. 5 § 2 din Protocolul n° 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Reamintind observațiile depuse de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberare, pronunță decizia următoare:

Reclamantul, cetățean turc, rezida, la epoca faptelor, în satul Düzce (la Vezirköprü, Samsun). Este reprezentat în fața Curții de D-na Kâzım Berzeg, avocat la baroul din Ankara.

Faptele, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Circumstanțele particulare ale cauzelor

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil cu construcția barajelor, a expropiat terenurile reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri sunt astazi submerse de apele rezervorului barajului.

Despăgubirile de expropriere fixate de o comisie de experți a Administrației Naționale a Apelor au fost versate reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, nefiind de acord cu sumele plătite de Administrația Națională a Apelor, a depus, tot în mai 1987, apeluri pentru majorarea despăgubirii de expropriere în fața tribunalului de prim grad din Vezirköprü.

Tribunalul menționat i-a acordat despăgubiri complementare de expropriere care erau însoțite de dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30% pe an, de calculat de la data cedării terenurilor Administrației Naționale a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a pourvoit în casație împotriva hotărârilor tribunalului de prim grad care au fixat complementele de despăgubire. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să entărineze sumele fixate de tribunalul de prim grad.

Curtea de Casație a confirmat hotărârile sus-menționate în 1990 și 1991.

Administrația Națională a Apelor a versat reclamantului despăgubiri complementare în termene de aproximativ nouăsprezece sau douăzeci și unu de luni după deciziile judiciare definitive (a se vedea, pentru datele plăților acestor sume, tabelul de mai jos).

Acțiune Nos.

Data sesizării instanțelor interne

Sumele despăgubirilor complementare (LT)

(dobânda și onorarii de avocat nu sunt incluse)

Datele hotărârilor Curții de Casație fixând definitiv sumele în cauză

Datele plăților acestor sume

87/2211

27.05.1987

998 384

22.06.1990

30.01.1992

87/2209

27.05.1987

476 598

20.02.1991

30.11.1992

87/2207

27.05.1987

923 326

22.06.1990

30.01.1992

87/2205

27.05.1987

866 184

22.06.1990

30.01.1992

Reclamantul explică că în dreptul turc, nu se poate proceda la o executare forțată în ceea ce privește datoriile Administrației Naționale a Apelor, bunurile acesteia fiind bunuri publice, care nu pot fi supuse unei sechestri.

Administrația, după ce a fixat valoarea terenului care a făcut obiectul acțiunii sus-menționate la 3.964.400 lire turce, a versat această sumă reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, nefiind de acord cu suma plătită de Administrația Națională a Apelor, a depus, tot în mai 1987, apelul pentru majorarea despăgubirii de expropriere în fața tribunalului de prim grad din Vezirköprü.

Tribunalul menționat i-a acordat un complement de despăgubire în suma de 2.874.424 lire turce care era însoțit de dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30% pe an, de calculat de la data cedării terenului Administrației Naționale a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a pourvoit în casație împotriva hotărârii tribunalului de prim grad care a fixat complementul de despăgubire. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe această hotărâre și să entărineze suma fixată de tribunalul de prim grad.

Curtea de Casație a confirmat hotărârea sus-menționată prin sentință din 31 ianuarie 1992.

Administrația Națională a Apelor a versat reclamantului, la 14 iulie 1993, o despăgubire complementară care se ridica la 8.192.109 lire turce, din care 5.317.685 lire turce la titlul dobânzilor de întârziere calculate până la momentul plății.

B.

Dreptul și practica internă relevante

art. 46 din Constituție, privind exproprierea, prevede:

"(...) Despăgubirul de expropriere va fi plătit pe loc și în bani. (...) În caz că legea ar permite plăți în rate (...) fracțiunea neplătită pe loc va fi însoțită de dobânzi de întârziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...)".

Dobânzile datorate pentru întârziere în plata datoriilor statului au fost fixate de legea n° 3095 din 4 decembrie 1984 la rata de 30% pe an. La epoca faptelor, rata inflației era în medie de 70% pe an și rata dobânzilor de întârziere aplicabile creanțelor statului era de 7% pe lună, respectiv 84% pe an (art. 51 din legea n° 6183 privind recuperarea creanțelor statului și ordinanța n° 89/14915 a consiliului miniștrilor).

art. 105 din codul obligațiilor prevede:

"Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de întârziere și debitor nu poate demonstra că creditorul a comis o vină, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma la momentul pronunțării sentinței pe fond".

La 3 iunie 1991, camera a cincea civilă a Curții de Casație, competentă în materie de despăgubiri de expropriere, s-a pronunțat în felul următor:

"Ceea ce compenzează întârzierea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile de întârziere. Ținând cont că calea de executare forțată permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să exigă altă compensație la titlu de reparații; prin urmare, decizia care acceptă cererea creditorului, cu motivul că rata inflației era ridicată, se dovedește neîntemeiat (...)".

La 23 februarie 1994 (sentință E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a judecat după cum urmează:

"Legea n° 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea considerabil 30%.

Cu toate aceasta, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor de întârziere să fie 30%.

Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile atașate depozitelor bancare, să se depășească dobânda compusă de 30% printr-o cale deviată."

La 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, pronunțând asupra aplicabilității articolului 105 din Codul obligațiilor, s-a exprimat după cum urmează:

"(...) rata dobânzii prevăzută de legea n° 3095 (...) este o despăgubire forfetară acoperind daunele fără nevoia de a le demonstra (...). De îndată ce rata dobânzilor de întârziere (prejudiciul datorat întârzierii în plată) este fixată prin lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scăderea valorii monetare (...)) în care se găsește țara, este imposibil să se invocaț aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedent menționat la art. 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă constituie prejudiciul real suferit. În caz contrar, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi 30%, nu ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitorul, considerând ansamblul problemelor economice, a fixat, în vertu al puterii legislative care îi este conferite de Constituție, rata reparării daunelor rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta că daunele de reparat să nu se ridice la 30%, dar la 60 sau 70%, cu motivul implicit că aprecierea respectivă [a legiuitorului] s-ar dovedi nefondată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea n° 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza unui reglementare tardivă rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este cel despre care este vorba la art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în vertu al puterii sale legislative, a considerat că daunele respective se vor ridica la 30%, majorarea acestora la rate mai mari printr-o decizie judiciară, cu motivul că inflația depășește 30%, constituie o depășire de competență (...)".

C.

Date economice

(inflație, rata dobânzii legale aplicate datoriilor și creanțelor statului, nivel de indemnizare*)

a. Indici privind acțiunile Nos. 87/2211-2209-2207-2205

Indicele prețurilor cu amănuntul a crescut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de la 100 (indice presupus la momentul deciziilor definitive fixând datoria statului către reclamant, respectiv în 1990 sau 1991);

la 232,2 în nouăsprezece luni [167+(167x67%x7/12];

la 250,9 în douăzeci și unu de luni [167+(167x67%x9/12].

Mai mult, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobânzi anuale simple, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de la 100 (indice presupus la momentul deciziilor definitive fixând datoria statului către reclamant, respectiv în 1990 sau 1991);

147,5 în nouăsprezece luni,

152,5 în douăzeci și unu de luni.

b. Indici privind acțiunea No. 87/2213

Indicele prețurilor cu amănuntul a crescut, la ritmul de 67% pe an (această rată avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de la 100 (indice presupus la data cedării terenului, respectiv în mai 1987)

la 167 în mai 1988 [100+(100x67%)];

la 278,89 în mai 1989 [167+(167x67%)];

la 465,75 în mai 1990 [278,89+(278,89x67%)];

la 777,8 în mai 1991 [465,75+(465,75x67%)];

la 1298,2 în mai 1992 [777,8+(777,8x67%)];

la 2167,9 în mai 1993 [1298,2+(1298,2x67%)];

la 2410 în iulie 1993 [2167,9+(2167,9x67%x2/12)].

Mai mult, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobânzi anuale simple, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de la 100 (indice presupus la data cedării terenului care a făcut obiectul apelului No. 87/2219, respectiv în mai 1987)

la 130 în mai 1988,

la 160 în mai 1989,

la 190 în mai 1990,

la 220 în mai 1991,

la 250 în mai 1992,

la 280 în mai 1993,

la 285 în iulie 1993.

* Nivelul indemnizării, în raport cu valoarea terenului care a făcut obiectul apelului No. 87/2213, este de 62,92%.

1.

a) Acțiunile Nos. 87/2211-2209-2207-2205

În acțiunile menționate mai sus, reclamantul se plânge că dreptul său la respectarea bunurilor sale nu a fost respectat, contrar articolului 1 din Protocolul n° 1, din cauza întârzierii Administrației în plata complementelor de despăgubire fixate definitiv de instanțele judiciare. El susține, în acest sens, că rata anuală a inflației în Turcia ajunge la 67%, în timp ce rata dobânzii prevăzută de lege pentru datoriile statului este de doar 30%.

b) Acțiunea No. 87/2213

În prezenta acțiune, reclamantul se plânge de o pierdere a valorii complementului de despăgubire obținut după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere în plată din cauza Administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor de întârziere. El susține, în acest sens, că rata anuală a inflației în Turcia a atins, în această perioadă, 67%, în timp ce dobânzile de întârziere fiind calculate de la data acțiunii în justiție până la data plății se ridicau la doar 30%. În acest sens, invocă art. 1 din Protocolul n° 1 și art. 6 din Convenție.

2.

Tot în domeniul acțiunii No. 87/2213, reclamantul se plânge, pe lângă aceasta, de faptul că suma complementului de despăgubire fixată de tribunalul de prim grad nu corespundea valorii reale a terenului său care a făcut obiectul acestei exproprierii. Invocă art. 1 din Protocolul n° 1.

Cererea a fost introdusă la 4 mai 1992 și înregistrată la 16 iunie 1992.

La 18 februarie 1993, Comisia a decis să dea cerere cunoștință Guvernului pârât fără a-l invita să prezinte observații privind admisibilitatea acesteia.

La 25 octombrie 1997, Comisia a decis să-i invite pe Guvern să prezinte în scris observații privind admisibilitatea și bunul fundament al cererii.

La 10 iulie 1998, Guvernul pârât a cerut să prezinte observațiile sale după pronunțarea sentinței în cauza Aka împotriva Turciei. Comisia a reportat termenul limită pentru prezentarea observațiilor la 30 octombrie 1998.

Conform articolului 5 § 2 din protocolul n° 11, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cererea este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.

Guvernul pârât, după mai multe prelungiri ale termenului acordat, a prezentat observații scrise la 6 noiembrie 1998. Reclamantul a depus observații în răspuns la 14 ianuarie 1999.

În ceea ce privește acțiunea No. 87/2213, reclamantul se plânge de o pierdere a valorii complementului de despăgubire obținut după cinci ani de procedură judiciară și cu o întârziere în plată din cauza Administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor de întârziere. El susține o încălcare a articolului 1 din Protocolul n° 1 și a articolului 6 din Convenție.

Privind excepțiile preliminare ale Guvernului

Neepuizarea căilor de atac interne

Conform Guvernului, reclamantul nu a epuizat, așa cum cere art. 35 din Convenție, căile de atac interne din neîndeplinirea corespunzătoare a recursului pus la dispoziție de art. 105 din Codul obligațiilor.

Făcând referire la o hotărâre din 22 octombrie 1996 a Curții de Casație, Guvernul susține că repararea presupusei pierderi din cauza întârzierii în plata despăgubirilor complementare ar fi fost posibilă dacă interesat ar fi stabilit existența unui prejudiciu suferit dincolo de cel compensat de dobânzile de întârziere. Conform Guvernului, disparitatea dintre rata anuală a inflației actuale și rata legală a dobânzilor de întârziere nu dă neapărat dreptul la un complement de despăgubire în sensul articolului 105 sus-menționat, dar reclamantul ar fi putut totuși să profite de această dispoziție, cu condiția de a dovedi că a suferit personal prejudicii reale din cauza întârzierilor – sau lipsei – plăților care îi dau naștere.

Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că această cale de atac este inadecvată pentru a-și face valoare reclamația.

Curtea reamintește că în ceea ce privește o excepție similară a Guvernului referitoare la neepuizarea căilor de atac interne, ea a judecat în cauza Aka împotriva Turciei (sentință din 23 septembrie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor, 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37) după cum urmează:

"... în scopul articolului 35 din Convenție, un reclamant trebuie să se bazeze pe căile de atac normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparații pentru încălcările pe care le susține. Aceste căi de atac trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, atât practic cât și teoretic, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea necesare. Responsabilitatea Guvernului care invocă neepuizarea este de a-o convinge pe Curat (...)

Curtea observă că conform dreptului turc, deciziile de principiu pronunțate de plenul Curții de Casație sunt obligatorii și leagă judecătorii privind chestiunile pe care le rezolvă (...).

În acest sens, ea observă că plenul Curții de Casație, după ce mai întâi a confirmat că aplicarea ratei legale de 30% prevăzute de legea n° 3095 nu suferă nicio excepție (...), a pronunțat la 19 iunie 1996 o altă hotărâre de principiu referitoare în particular la prezenta cauză. În aceasta enunța în mod explicit că tribunalele ar depăși puterea discreționar a legiuitorului dacă ar decide să majoreze rata legală a dobânzilor de întârziere, fixată la 30% de legea n° 3095, sub motivul că diferența dintre rata respectivă și cea a inflației constituie un prejudiciu în sensul articolului 105 din Codul obligațiilor (...).

Rezultă clar din această jurisprudență că un creditor al statului nu ar putea trage din modalitatea de reparație invocată de Guvern o posibilitate de compensare la titlu al prejudiciului rezultat din deprecierea monetară și necompensată de dobânzile de întârziere alocate conform legii n° 3095 (...). Guvernul nu a prezentat în orice caz nicio decizie judiciară care ar putea infirma această concluzie, hotărârea din 22 octombrie 1996 a camerei a cincea civile a Curții de Casație citată de el nefiind relevantă în prezenta cauză (...).

În consecință, Curtea consideră că Guvernul a fost în incapacitate de a stabili adecvarea și eficacitatea recursului prevăzut la art. 105 din Codul obligațiilor (...)" (...).

În prezenta cauză, Curtea nu consideră necesar să se abată de la acest raționament și consideră că excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne nu poate fi reținută.

Nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru nerespectarea termenului de șase luni conform articolului 35 din Convenție. El susține că acest termen a început să curgă de la datele efective ale versării despăgubirilor sale complementare și că reclamantul a depus cererea în fața Curții mai mult de șase luni după aceste versări.

La finalizarea examinării datelor de plată în cauză (a se vedea tabelul de mai sus), Curtea constată că plăți ale sumelor datorate de Administrație au fost efectuate în ianuarie 1992 și în noiembrie 1992. Reclamantul a depus cererea în fața Comisiei la 4 mai 1992, patru luni după plăți ale acțiunilor Nos. 87/2211-2207-2205 și anterior datei plății acțiunii No. 87/2209. Rezultă că reclamantul a respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 35 din Convenție. Din aceasta, această excepție a Guvernului pârât trebuie respinsă.

Privind bunul fundament

a. Acțiunile Nos. 87/2211-2209-2207-2205

Guvernul reamintește că statul a versat reclamantului despăgubirile înainte de a-și asuma posesia terenului, precum și despăgubirile complementare majorate cu 30% dobândă, după deciziile Curții de Casație. Chiar și dacă aceste sume nu iau în considerare inflația, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despăgubirile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul n° 1 sunt îndeplinite. Aceasta este mai ales cazul atunci când se tratează proiecte de amploare care au folos miilor de persoane. Recunoașterea unei obligații de compensare integrală în sarcina statului ar împiedica pe acesta în realizarea unor asemenea proiecte. Mai mult, reclamantul nu ar putea pretinde, în prezenta cauză, că a suportat o "sarcină specială și excesivă" pentru că nu a, la riscul și pericolul propriu, utilizat posibilitatea care i se oferea prin art. 105 din Codul obligațiilor.

Prin urmare, Guvernul se prevalează de o marjă largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar fi parte integrantă a politicii sale în materie de creare și bună administrare a serviciilor publice. Dar rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele statului vizează să asigure că funcționarea serviciilor publice să nu fie întreruptă, și constituie de asemenea un fel de impozitare indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul face valabil că nu contestă actul de expropriere, ca atare, dar că se opune modalității de plată a despăgubirilor de expropriere. El subliniază că despăgubirile complementare i-au fost versate la începutul lui 1992, deci mai mult de nouăsprezece sau respectiv douăzeci și unu de luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce înainte de 1980, termenii de plată nu depășeau, în cazuri similare, doi luni. El susține, în plus, că acești termeni depind de ceva timp de bunăvoința birocratiei administrative care ar tinde astfel să minorizeze suma despăgubirilor de expropriere prin efectul inflației. În cele din urmă, el deplorează absența în dreptul turc a unor dispoziții care să permită executarea forțată pentru datoriile statului către particulari.

b. Acțiunea No. 87/2213

Guvernul reia observațiile expuse mai sus pentru acțiunile Nos. 87/2211-2209-2207-2205.

Reclamantul face valabil în acest sens că reclamația sa se referă nu doar la întârzierea Administrației în versarea complementului de despăgubire pronunțat de tribunalul de prim grad, dar și mai ales la prejudiciul pe care l-a suferit în perioada dintre sesizarea respectivului tribunal și primirea sumei în chestiune. Reamintind că plata a intervenit șase ani după expropriere a terenului, reclamantul susține că consecința acestei întârzieri, combinată cu depreciere monetară semnificativă atunci în țară, a generat un dezechilibru injustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea estimează că la lumina criteriilor care se desprind din jurisprudența sa (sentință Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Culegerea 1998-VI, fasc. 90 și hotărâre Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Culegerea 1997-IV, fasc. 43), și ținând seama de ansamblul argumentelor părților, această parte a cererii nu poate fi rezolvată la acest stadiu al examinării, dar necesită o examinare pe fond.

Reclamantul opunând-se acestei excepții susține că, dacă s-ar putea în casație, ar trebui să verse, la titlu de cheltuieli de procedură, un avans de 3% din suma în litigiu.

Curtea constată că interesat trebuie să fi invocaț în mod explicit în fața instanțelor naționale reclamația pe care o supune Curții (a se vedea, de exemplu, sentință Englert c. Germania din 25 august 1987, seria A n° 123, p. 52, § 31).

În prezenta cauză, reclamantul a omis să formeze o contestație în casație împotriva hotărârii de prim grad care a fixat complementul de despăgubire. De opinia Curții, faptul că Administrația, parte adversă în același litigiu, s-a putut în casație împotriva hotărârii de prim grad nu eliberează reclamantul de a sesiza la rândul său Curtea de Casație. Argumentele reclamantului dezvoltate în memoriul său în răspuns la cel al Administrației, prezentat Curții de Casație, nu erau de natură să majoreze suma complementului de despăgubire fixată de prim instanță. Curtea observă, în plus, că reclamantul nici nu a propus în fața Curții de Casație o cifră care, după spusele lui, ar constitui suma exactă de plată.

Pe lângă aceasta, este adevărat că reclamantul trebuia să verse, la titlu de cheltuieli de procedură, la o contestație în casație, un avans de 3% din suma în litigiu. Curtea estimează totuși că această obligație nu putea elibera reclamantul de a forma o contestație împotriva deciziei de prim grad, ținând seama că a deja primit o despăgubire de expropriere și că era în măsură să plătească suma cerută (cf. No 19639/92, Aka c/Turcia, dec. 16.01.96).

Rezultă că reclamantul nu a satisfăcut, privind această reclamație, condiția referitoare la epuizarea căilor de atac interne și că această parte a cererii trebuie respinsă conform articolului 35 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, unanim,

DECLARĂ RECEVABILE, cu rezerva oricăror mijloace de fond, reclamațiile privind, pe de o parte, insuficiența dobânzilor de întârziere aplicate la plăți ale datoriilor statului fixate de tribunal în acțiunile Nos. 87/2211-2209-2207-2205, și pe de altă parte nivelul indemnizării datorat insuficienței dobânzilor de întârziere în acțiunea No. 87/2213;

DECLARĂ CEREREA IRRECEVABILĂ pentru restul.

Erik Fribergh

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-28
0,98
INCE contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20143/92 présentée par Fehmiye İNCE contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,98
CELEBI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20139/92 présentée par Mehmet ÇELEBİ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. P
CtEDO 2000-03-28
0,98
GÜNAL contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20142/92 présentée par Kazım GÜNAL contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,97
CANLI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20136/92 présentée par Behice CANLI contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,97
SEN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n°s 20153/92, 20154/92, 20156/92 présentées par İsmet ŞEN, Mahmut ŞEN, Kemal ŞEN contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000
Sursă