CtEDO 28.03.2000 AI

BILGIN contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
28.03.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BILGIN contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

cererilor nr. 20132/92, 20133/92, 20134/92

prezentate de Burhan BİLGİN, Leyli BİLGİN, Münir BİLGİN

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), sesizată la 28 martie 2000 într-o cameră compusă din

D-na E. Palm, președintă,

Dl. L. Ferrari Bravo,

Dl. Gaukur Jörundsson,

Dl. B. Zupančič,

Dl. T. Panțîru,

Dl. R. Maruste, judecători,

Dl. F. Gölcüklü, judecător ad hoc,

și Dl. E. Fribergh, grefier de secție,

Având în vedere decizia Comisiei din 18 februarie 1993, privind comunicarea cererilor;

Având în vedere rapoartele prevăzute de art. 49 din regulamentul Curții;

Având în vedere decizia Comisiei din 25 octombrie 1997, privind invitația adresată Guvernului de a prezenta observații;

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât la 6 noiembrie 1998 și observațiile în răspuns prezentate de reclamant la 14 ianuarie 1999;

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

Reclamanții, cetățeni turci, au domiciliul, la epoca faptelor, în satul Düzce (lângă Vezirköprü, Samsun). Sunt reprezentați în fața Curții de către Dl. Kâzım Berzeg, avocat la barou Ankara.

Faptele, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (Devlet Su İșleri), organism de stat încărcat cu construcția barajelor, a expropiat terenurile din care reclamanții erau coproprietari pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri sunt în prezent acoperite de apele lacului barajului.

Despăgubirile de expropriare fixate de o comisie de experți a Administrației Naționale a Apelor au fost versate reclamanților la data exproprierii.

Reclamanții, în dezacord cu sumele plătite de Administrația Națională a Apelor, au introduit, de asemenea în mai 1987,

căi de atac pentru majorarea despăgubirii de expropriere în fața tribunalului de primă instanță Vezirköprü.

Tribunalul menționat le-a acordat despăgubiri complementare de expropriere care au fost însoțite de dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30% pe an din data cedării terenurilor către Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a pourvoit

în casație împotriva hotărârilor tribunalului de primă instanță care au fixat complementele de despăgubire. Reclamanții au solicitat Curții de Casație să apruebe aceste hotărâri și să entrineze sumele fixate de tribunalul de primă instanță.

Curtea de Casație a confirmat hotărârile menționate în 1990 și 1991.

Administrația Națională a Apelor a versat fiecărui reclamant

despăgubirile complementare care apar în tabelul de mai jos într-un interval de cinci

sau aproximativ douăzeci de luni după deciziile judecătorești definitive (a se vedea, pentru datele plăților acestor sume, tabelul de mai jos).

Acțiune Nr.

Data sesizării instanțelor interne

Sume ale despăgubirilor complementare (LT)

(dobânda și onorariile avocatului nu sunt incluse)

Datele hotărârilor Curții de Casație care fixează definitivă sumele în cauză

Datele plăților acestor sume

87/2221

27.05.1987

613.753

06.09.1991

15.02.1992

87/2360

27.05.1987

1.101.226

06.09.1991

15.02.1992

87/2421

27.05.1987

1.407.000

06.09.1991

15.02.1992

87/2217

27.05.1987

495.000

22.06.1990

05.02.1992

87/2359

27.05.1987

1.158.324

22.06.1990

05.02.1992

87/2356

27.05.1987

888.330

22.06.1990

05.02.1992

87/2357

27.05.1987

1.284.970

22.06.1990

05.02.1992

87/2215

27.05.1987

411.493

22.06.1990

05.02.1992

Reclamanții explică că în dreptul turc, nu se poate proceda la o execuție silită cu privire la datoriile Administrației Naționale a Apelor, bunurile acesteia fiind bunuri publice, nu susceptibile de a face obiectul unei sechestre.

Administrația, după ce a fixat valoarea terenului care a fost obiectul acțiunii sus-menționate la 1.771.536 lire turce, a versat fiecărui reclamant 590.512 lire turce la data exproprierii.

Reclamanții, în dezacord cu suma plătită de Administrația Națională a Apelor, au introduit, de asemenea în mai 1987, calea de atac pentru majorarea despăgubirii de expropriere în fața tribunalului de primă instanță Vezirköprü.

Tribunalul menționat a acordat fiecărui reclamant un complement de despăgubire în valoare de 396.929 lire turce care a fost însoțit de dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30% pe an calculată de la data cedării terenului către Administrația Națională a Apelor.

Administrația Națională a Apelor s-a pourvoit

în casație împotriva hotărârii tribunalului de primă instanță care a fixat complementul de despăgubire. Reclamanții au solicitat Curții de Casație să apruebe această hotărâre și să entrineze suma fixată de tribunalul de primă instanță.

Curtea de Casație a confirmat hotărârea menționată prin decizie din 31 ianuarie 1992.

Administrația Națională a Apelor a versat fiecărui reclamant, la 27 iunie 1993, o despăgubire complementară în valoare de 1.111.401 lire turce, din care 714.472 lire turce cu titlu de dobânzi de întârziere calculate până la momentul plății.

B.

Dreptul și practica internă pertinente

art. 46 din Constituție, privind exproprierea, dispune:

"(...) Despăgubirea de expropriere va fi plătită în numerar și în numismatice. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită în numerar va fi însoțită de dobânzi de întârziere la rata maximă prevăzută

pentru datoriile statului (...)."

Dobânzile datorate pentru întârziere la plată a datoriilor statului au fost fixate de legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 la o rată de 30% pe an. La epoca faptelor, rata inflației era în medie de 70% pe an și rata dobânzilor de întârziere aplicabilă creanțelor statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și ordinul nr. 89/14915 al consiliului de miniștri).

art. 105 din codul obligațiilor dispune:

"Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de întârziere și debitor nu poate dovedi că crediatorul a comis o culpă, repararea prejudiciului este sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma la momentul pronunțării deciziei cu privire la fond."

La 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materia despăgubirii de expropriere, s-a pronunțat în acești termeni:

"Ceea ce compensează întârzierea în soluționarea creanțelor sunt dobânzile de întârziere.

Deoarece calea de execuție silită permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să ceară

o altă compensație cu titlu de indemnizație; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește a fi nefondată (...)"

La 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât după cum urmează:

"Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era puternică, cu o rată care depășea cu mult 30%.

În ciuda acestui fapt, legiuitorul a vrut ca rata dobânzilor de întârziere să fie de 30%.

Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând

dobânzile aferente depozitelor bancare, să depășiți dobânda de 30% prin o cale ocolită."

La 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, rezolvând problema aplicabilității articolului 105 din Codul obligațiilor s-a pronunțat în acești termeni:

"(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o despăgubire fixă care acoperă daunele fără a fi nevoie să le demonstreze (...). Deoarece rata dobânzilor de întârziere (prejudiciul datorat întârzierii la plată) este fixată de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scăderea valorii monetare (...)) în care se află țara, este imposibil să faceti valabil aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentarului menționat la art. 105 din codul obligațiilor, nici nu pot susține că dezavantajele care rezultă din aceasta constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea nici un sens. Atunci când legiuitorul, luând în considerare ansamblul problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o acordă Constituția, rata reparării prejudiciului decurgând din aceste probleme, nu se poate accepta ca prejudiciul de reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea amintită [a legiuitorului] s-ar dovedi nefondată. (...) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr.

3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor ca urmare a unui reglament tardiv rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu care depășește rata de 30% fixată de legiuitor nu este cel menționat la art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că daunele se vor ridica la 30%, creșterea acestora la rate mai ridicate printr-o decizie judecătorească, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui o incălcare a competenței (...)"

C.

Date economice

(inflație, rata dobânzii legale aplicabilă datoriilor și creanțelor statului, nivel de despăgubire*)

a. Indici privind

acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-

2215

Indicele prețurilor cu amănuntul a trecut, în ritmul de 67% pe an (rata avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la momentul deciziilor definitive care fixează datoria statului către reclamant, adică în 1990 sau 1991);

la 127,9 în cinci luni [100+(100x67%x5/12]

la 241,5 în douăzeci de luni [167+(167x67%x8/12]

Pe de altă parte, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la momentul deciziilor definitive care fixează datoria statului către reclamant, adică în 1990 sau 1991);

112,5 în cinci luni,

150 în douăzeci de luni.

b. Indici privind acțiunea nr. 87/2219

Indicele prețurilor cu amănuntul a trecut, în ritmul de 67% pe an (rata avansată de reclamant nu a fost contestată de Guvern),

-de 100 (indice presupus la data cedării terenului, adică în mai 1987)

la 167 în mai 1988 [100+(100x67%)]

;

la 278,89 în mai 1989 [167+(167x67%)]

;

la 465,75 în mai 1990 [278,89+(278,89x67%)]

;

la 777,8 în mai 1991 [465,75+(465,75x67%)]

;

la 1298,2 în mai 1992 [777,8+(777,8x67%)]

;

la 2167,9 în mai 1993 [1298,2+(1298,2x67%)]

;

la 2288,9 în iunie 1993 [2167,9+(2167,9x67%x1/12)].

Pe de altă parte, majorarea datoriilor statului la o rată de 30% dobândă anuală simplă, pentru aceleași perioade, dă următoarele rezultate:

-de 100 (indice presupus la data cedării terenului care a fost obiectul

casei

nr. 87/2219, adică în mai 1987)

la 130 în mai 1988,

la 160 în mai 1989,

la 190 în mai 1990,

la 220 în mai 1991,

la 250 în mai 1992,

la 280 în mai 1993,

la 282,5 în iunie 1993.

* Nivelul despăgubirii, în raport cu valoarea terenului care a fost obiectul casei nr. 87/2219, este de 64,6%.

1.

a) Acțiuni nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215

În acțiunile citate mai sus, reclamanții se plâng că dreptul lor la respectarea bunurilor lor nu a fost respectat, contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1, din cauza întârzierii pe care Administrația a avut-o în plata complementelor de despăgubire definitivă fixate de instanțe. Ei susțin în acest sens că rata inflației anuale în Turcia atinge 67%, în timp ce rata dobânzii prevăzută de lege pentru datoriile statului se ridică doar la 30%.

b) Acțiune nr. 87/2219

În prezenta acțiune, reclamanții se plâng de o pierdere a valorii complementelor de despăgubire obținute după cinci ani de procedură judecătorească și cu o întârziere de plată datorată Administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor de întârziere. Ei susțin în acest sens că rata inflației anuale în Turcia a atins, în această perioadă, 67% în timp ce dobânzile de întârziere de la data sesizării acțiunii în justiție până la data plății nu se ridicau decât la 30%. În acest sens, invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 6 al Convenției.

2.

Continuând în domeniul acțiunii nr. 87/2219, reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că sumele despăgubirilor complementare fixate de tribunalul de primă instanță nu corespundeau valorii reale a terenului lor care a fost obiectul acestei exproprierii. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1.

Cererile au fost introduse la 4 mai 1992 și înregistrate la 16 iunie 1992.

La 18 februarie 1993, Comisia a hotărât să comunice cererea Guvernului pârât fără a-l invita să prezinte observații asupra admisibilității acesteia.

La 25 octombrie 1997, Comisia a hotărât să invite Guvernul să prezinte în scris observații asupra admisibilității și fondului

cererilor.

La 10 iulie 1998, Guvernul pârât a solicitat să prezinte observații după pronunțarea hotărârii în cauza Aka c. Turcia. Comisia a amânat termenul pentru prezentarea observațiilor la 30 octombrie 1998.

Conform articolului 5 § 2 al protocolului nr. 11, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cererile sunt examinate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.

Guvernul pârât, după mai multe prelungiri ale termenului acordat, a prezentat observațiile sale scrise la 6 noiembrie 1998. Reclamanții au transmis observațiile lor în răspuns la 14 ianuarie 1999.

1.

Cu privire la acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza întârzierii Administrației în plata complementelor de despăgubire de expropriere fixate de tribunalul de primă instanță. Ei susțin în acest sens o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Cu privire la acțiunea nr. 87/2219, reclamanții se plâng de o pierdere a valorii complementelor de despăgubire obținute după cinci ani de procedură judecătorească

și cu o întârziere de plată pusă de Administrație, în special din cauza insuficienței dobânzilor de întârziere. Ei susțin în acest sens o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 și a articolului 6 al Convenției.

Cu privire la excepțiile preliminare ale Guvernului

Neepuizarea căilor de atac interne

Conform Guvernului, reclamanții nu au epuizat, așa cum cere art. 35 al Convenției, căile de atac interne din cauza neexercitării corespunzătoare a căii de atac puse la dispoziția lor de art. 105 din Codul obligațiilor.

Referindu-se la o hotărâre din 22 octombrie 1996 a Curții de Casație, Guvernul susține că repararea presupusei pierderi din cauza întârzierii la plata despăgubirilor complementare ar fi fost posibilă dacă persoana interesată ar fi demonstrat existența unei daune suferite dincolo de cea care se găsește compensată de dobânzile de întârziere. Conform Guvernului, disparitatea dintre rata inflației actuale și rata legală a dobânzilor de întârziere nu oferă neapărat dreptul la un complement de despăgubire în sensul articolului

105 sus-menționat, dar reclamanții ar fi putut profita totuși de această dispoziție, cu condiția să dovedească că au suferit personal prejudicii reale din cauza întârzierilor – sau lipsei – de plată de care se plâng.

Reclamanții se opun tezei Guvernului și susțin că această cale de atac este inadecvată pentru a-și face valabil pretențiile.

Curtea reaminiteste că cu privire la o excepție similară a Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne, ea a hotărât în cauza Aka c. Turcia (hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor, 1997-VI, p. 2678-2679, §§ 34-37) după cum urmează:

"... în scopul articolului 35 al Convenției, un reclamant trebuie să se prevaleze de căile de atac în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparația violărilor pe care le susține. Aceste căi de atac trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea necesare. Revine Guvernului care excepionează neepuizarea să convingă Curtea (...).

Curtea observă că în dreptul turc, hotărârile de principiu ale plenului Curții de Casație sunt obligatorii și obligă judecătorii cu privire la chestiunile pe care le rezolvă (...).

În acest sens, ea observă că plenul Curții de Casație, după ce o data confirma că aplicarea ratei legale de 30% prevăzute de legea nr. 3095 nu suferia nici o excepție (...), a pronunțat la 19 iunie 1996 o altă hotărâre de principiu privind precis prezenta cauză. În aceasta, ea enunța explicit că instanțele ar empieta asupra puterii discreționare a legiuitorului dacă ar hotărî să majoreze rata legală a dobânzilor de întârziere, fixată la 30% de legea nr. 3095, pe motiv că diferența dintre rata menționată și cea a inflației este constitutivă a unui prejudiciu în sensul articolului 105 din Codul obligațiilor (...).

Din această jurisprudență reiese clar că un creditor al statului nu ar putea trage din mijlocul de reparație invocat de Guvern o posibilitate de compensare cu titlu al prejudiciului rezultând din deprecierea monetară și necompensată de dobânzile de întârziere acordate în virtutea legii nr. 3095 (...). Guvernul, de altfel, nu a prezentat nici o decizie judecătorească care ar putea infirma această concluzie, hotărârea din 22 octombrie 1996 a celei de-a cincea camere civile a Curții de Casație citate de el nefiind pertinentă în caz (...).

În consecință, Curtea apreciază că Guvernul a esuat în a stabili adecvarea și eficacitatea căii de atac prevăzute la art. 105 din Codul obligațiilor" (...).

"

În prezentele cauze, Curtea nu apreciază necesar a se abate de la acest raționament și consideră că excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne nu poate fi reținută.

Nerespectarea termenului de șase luni

Guvernul invită Curtea să respingă cererile pentru nerespectarea termenului de șase luni în virtutea articolului 35 al Convenției. Ei susțin că acest termen a început să curgă de la datele plăților efective ale despăgubirilor sale complementare și că reclamanții și-au introdus cererea în fața Curții mai mult de șase luni după aceste plăți.

La finalizarea examinării datelor de plată în cauză (a se vedea tabelul de mai sus), Curtea constată că plăți ale sumelor datorate de Administrație au fost efectuate în februarie 1992. Reclamanții și-au introdus cererea în fața Comisiei la 4 mai 1992, trei luni după aceste plăți. Rezultă că reclamanții au respectat termenul de șase luni prevăzut de art. 35 al Convenției. În consecință, această excepție a Guvernului pârât trebuie respinsă.

Cu privire la fond

a. Acțiuni nr.

87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215

Guvernul reaminiteste că Statul a versat reclamanților despăgubirile lor înainte de a-și lua în posesie terenurile, precum și despăgubirile complementare majorate cu 30% dobândă, după deciziile Curții de Casație. Chiar presupunând că aceste sume nu iau în considerare inflația, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despăgubirile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate la art. 1 al Protocolului nr. 1 se găsesc îndeplinite. Acest lucru este în special cazul atunci când sunt vorbe de proiecte de mare amploare care beneficiază mii de persoane; a recunoaște statului o obligație de despăgubire integrală ar gâtuji pe acesta în realizarea unor asemenea proiecte. În plus, reclamanții nu ar putea pretenzi, în caz, că au suportat o "sarcină specială și exorbitantă" deoarece nu au, pe riscul lor, folosit posibilitatea oferită de art. 105 din Codul obligațiilor.

În plus, Guvernul se prevalează de o marjă largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă a politicii sale privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele statului vizează să asigure că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă, și constituie de asemenea o fel de impozitare indirectă, fixată deliberat de legislator în exercitarea competențelor sale.

Reclamanții susțin că nu contestă actul de expropriare, ca atare, dar se opun modalității de plată a despăgubirilor de expropriere. Ei subliniază că despăgubirile complementare le-au fost versate la începutul anului 1992, adică mai mult de cinci sau douăzeci

de luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce înainte de 1980, termenii de plată nu depășeau, în cazuri similare, doi luni. Ei susțin, de asemenea, că acești termeni depind de ceva vreme de bunăvoința birocrației administrative care ar tinde astfel să minoreze suma despăgubirilor de expropriere prin efectul inflației. În sfârșit, ei deplâng absența în dreptul turc a dispozițiilor care permit execuția silită pentru datoriile statului către particulari.

b. Acțiune nr. 87/2219

Guvernul reitera observațiile sale expuse mai sus pentru acțiunile

nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215.

Reclamanții susțin în acest sens că pretențiile lor privesc nu doar întârzierea Administrației de a plăti despăgubirile complementare pronunțate de tribunalul de primă instanță ci și mai ales prejudiciul pe care l-au suferit în perioada cuprinsă între sesizarea tribunalului menționat și primirea sumelor în cauză. Reamintind că plăți au intervenit șase ani după exproprierea terenului lor, reclamanții susțin că consecința acestei întârzieri, combinată cu deprecierea monetară puternică din acea vreme în țară, a generat un dezechilibru nejustificat între interesele lor personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriare în cauză.

Curtea apreciază că în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa, (hotărâre Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Colecția 1998-VI, fasc. 90 și hotărâre Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Colecția 1997-IV, fasc. 43), și ținând seama de ansamblul argumentelor părților, această parte a cererilor nu poate fi rezolvată

la acest stadiu de examen, dar necesită o examinare pe fond.

2.

Cu privire la pretensiunea ridicată cu titlu de art. 1 al Protocolului nr. 1 și tirat din insuficiența despăgubirilor complementare fixate de tribunalul de primă instanță privind acțiunea nr. 87/2219, Guvernul pârât excepionează neepuizarea căilor de atac interne.

Reclamanții opunând se acestei excepții susțin că dacă s-ar pourvoi în casație, ar trebui să verseze, cu titlu de cheltuielile de procedură, o anticipație de 3% din suma în litigiu.

Curtea observă că interesatul trebuie să fi făcut valabil în mod explicit în fața instanțelor naționale pretensiunea pe care o prezintă Curții (a se vedea, de exemplu, hotărâre Englert c. Germania din

25 august 1987, seria A nr. 123, p. 52, § 31).

În caz, reclamanții au omis să formeze o casație împotriva hotărârii de primă instanță care a fixat complementele de despăgubire. Din opinia Curții, faptul că Administrația, parte contrarie în același litigiu, s-a pourvoit în casație împotriva hotărârii de primă instanță nu-i dispensa pe reclamant de a sesiza la rândul lor Curtea de Casație

: Argumentele reclamanților dezvoltate în memoriul lor în răspuns la memoriul Administrației, prezentat Curții de Casație, nu erau de natură să majoreze sumele complementelor de despăgubire fixate de prima instanță. Curtea observă, de asemenea, că reclamanții nici nu au propus în fața Curții de Casație cifre care, după spusele lor, ar constitui sumele exacte de plată.

Pe de altă parte, este adevărat că reclamanții trebuiau să verse, cu titlu de cheltuielile de procedură, la depunerea unei casații, o anticipație de 3% din sumele în litigiu. Curtea apreciază cu toate acestea că această obligație nu putea dispensa reclamanții de a forma o casație împotriva deciziilor de primă instanță, ținând seama că deja primiseră despăgubiri de expropriere și că erau în măsură să plătească sumele cerute (cf. nr. 19639/92, Aka c. Turcia, dec. 16.01.96).

Rezultă că reclamanții nu au satisfăcut, cu privire la această pretenție, condiția privind epuizarea căilor de atac interne și că această parte a cererilor trebuie respinsă conform articolului 35 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

, cu toate mijloacele de fond rezervate, pretențiile privind, pe de o parte, insuficiența dobânzilor de întârziere aplicate la plata datoriilor statului fixate de tribunal în acțiunile nr. 87/2221-2360-2421-2217-2359-2356-2357-2215, și pe de altă parte nivelul de despăgubire datorat insuficienței dobânzilor de întârziere în acțiunea nr. 87/2219;

pentru restul.

Erik Fribergh

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-28
0,97
SEN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n°s 20153/92, 20154/92, 20156/92 présentées par İsmet ŞEN, Mahmut ŞEN, Kemal ŞEN contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000
CtEDO 2000-01-11
0,97
AKTAS ET AUTRES contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 19264-19312/92 présentée par Şükrü Aktaş et autres [*] contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 11 janvier 2000 en une chambre com
CtEDO 2000-03-28
0,96
CANLI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20136/92 présentée par Behice CANLI contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,96
GÜNAL contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20142/92 présentée par Kazım GÜNAL contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. Palm,
CtEDO 2000-03-28
0,96
CELEBI contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 20139/92 présentée par Mehmet ÇELEBİ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 28 mars 2000 en une chambre composée de M me E. P
Sursă