AFFAIRE ALI ÖZTÜRK c. TURQUIE (N° 2)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19678/92) împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui Stat, Ali Öztürk (« reclamantul »), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») pe 15 august 1991, în temeiul fostului art. 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de Doamna Kazım Berzeg, avocat la barourile din Ankara. Guvernul turc (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, Domnul Tugay Uluçevik.

Cererea are ca obiect obținerea unei hotărâri cu privire la întrebarea dacă faptele cauzei relevă un manquement al Statului pârât la exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost repartizată Primei Secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera care trebuia să examineze cauza (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament. După recuzarea Domnului Rıza Türmen, judecător ales din partea Turciei (art. 28), Guvernul a desemnat Domnul Feyyaz Gölcüklü să funcționeze în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).

Prin hotărâre din 15 februarie 2000, camera a declarat petiția admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din Regulament).

Reprezentantul reclamantului a cerut Curții să reunească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, având în vedere că fiecare cerere ridicată probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. PE FAPT I.

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (« DSİ »: Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil de construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Sunt acum scufundate de apele lacului barajului.

Despăgubirile de expropiere stabilite de o comisie de experți a DSİ au fost plătite reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, tot în mai 1987, acțiuni pentru majorarea despăgubirii de expropiere la tribunal de primă instanță de Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor stabilite de Administrația expropratoare.

Tribunalul menționat a acordat reclamantului despăgubiri complementare de expropiere care erau însoțite de dobânzi moratoare simple la rata legală de 30% pe an, calculabile din data cedării terenurilor la DSİ.

Mentionata Administrație s-a pourvoit în casație împotriva hotărârilor tribunalului de primă instanță care au stabilit complementele de despăgubire. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să entoseze sumele stabilite de tribunalul de primă instanță. Curtea de Casație a confirmat hotărârile menționate în mai și decembrie 1989, iunie 1990 și decembrie 1991, respectiv.

DSİ a versed reclamantului aceste despăgubiri complementare majorate cu 30% dobânzi moratoare simple calculate până la momentul plății sumelor menționate, în timp ce inflația din Turcia la acea vreme ajungea la 67% pe an.

Despăgubirile de expropiere plătite reclamantului, datele sesizării jurisdicțiilor interne, sumele despăgubirilor complementare acordate de jurisdicția internă, datele plăților, sumele despăgubirilor complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% dobânzi moratoare, valorile reale ale despăgubirilor complementare, precum și nivelurile de despăgubire sunt indicate în tabelul de mai jos. Sume plătite reclamantului de Administrație înainte de a prelua posesia terenurilor (în LT) Datele sesizării jurisdicțiilor interne Sume ale despăgubirilor complementare acordate de jurisdicții interne (în LT) Datele plății despăgubirilor complementare Sume ale despăgubirilor complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% dobânzi moratoare (în LT) Valori reale ale despăgubirilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de despăgubire în raport cu valoarea reală a terenurilor expropriate 4 696 450 3 673 700 3 541 250 499 900 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 3 044 000 4 749 878 6 546 743 637 766 04/08/1993 02/05/1990 01/04/1990 13/01/1992 8 751 500 9 024 768 12 275 143 1 530 638 77 089 908 22 122 556 29 471 472 7 176 206 65.26 67.01 61.47 54.90 II.

În partea sa pertinentă, art. 46 din Constituție, relativ la expropieri, prevede: « (...) Despăgubirile de expropiere vor fi versate pe loc și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită pe loc va fi însoțită de dobânzi moratoare la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...) » B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În virtutea legii nr. 3095, rata dobânzilor moratoare datorate pentru întârziere în reglementarea datoriilor Statului era de 30% pe an la epoca faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor moratoare aplicabilă creanțelor Statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din Legea nr. 6183 privind încasarea creanțelor Statului și Ordinul nr. 89/14915 al Consiliului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor

Art. 105 din Codul obligațiilor prevede: « Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile moratoare ale zilelor de întârziere și debitorul nu poate demonstra că creditorul a comis o greșeală, repararea prejudiciului se află în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa cuantumul la momentul pronunțării pe fond. » D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de despăgubire de expropiere, s-a pronunțat în următorii termeni: « Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor, acelea sunt dobânzile moratoare. Întrucât calea de executare forțată permite creditorului să ceară ceea ce îi revine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu este în drept să exige altă compensație cu titlu de indemnizație; prin urmare, hotărârea care admite cererea creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește prost fundamentată (...) »

Pe 23 februarie 1994 (Hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a statuat astfel: « Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare atunci când inflația din țară era puternică, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitorului a dorit ca rata dobânzilor moratoare să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform cu dreptul, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, să se depășească dobânda compusă de 30% pe o cale ocultă.

Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, soluționând chestiunea aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în următorii termeni: « (...) rata dobânzii prevăzută de Legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară care acoperă prejudiciile fără a fi necesară demonstrarea lor (...). Din moment ce rata dobânzilor moratoare (prejudiciul datorat întârzieriei în plată) este stabilită de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scăderea valorii monedei (...)) în care se află țara, este imposibil să se invocă aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monedei (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentare menționat în art. 105 din Codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida dezavantajelor menționate ar fi de 30%, n-ar mai avea nici un sens. Atunci când legiuitorul, având în vedere totalitatea problemelor economice, a stabilit, în virtutea puterii legislative care îi conferă Constituția, rata reparației prejudiciului izvorât din problemele menționate, nu se poate accepta că prejudiciul de reparate nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea menționată [a legiuitorului] s-ar dovedi prost fundamentată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) Legea nr. 3095, și că [în consecință] prejudiciul suferit de creditor din cauza unui reglementări tardive rămâne nedacoperit. Cu toate acestea, prejudiciul care depășește rata de 30% stabilită de legiuitor nu este acela despre care este vorba în art. 105 din Codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că prejudiciul menționat s-ar ridica la 30%, majorarea acestuia la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o încălcare de competență (...) » E. Date economice

În aprilie-mai 1990, ianuarie 1992 și august 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 2 590 LT, 5 486 LT și 11 746 LT, respectiv.

Efectele inflației din Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistică al Statului. Conform listei pertinente, luând cifra « 100 » ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care proprietatea terenurilor expropriate a fost transferată administrației - §17 mai sus), indicele inflației în aprilie-mai 1990 atinge cifra « 437 », în ianuarie 1992 cifra « 1046 » și în august 1993 cifra « 2183 » (perioada luată în considerație pentru versarea despăgubirilor complementare – §17 mai sus). PE DREPT I.

Reclamantul observă că sumele complementelor de despăgubire însoțite de o dobândă moratoară de 30% pe an i-au fost versate după doi și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată Administrației. Susține că a suferit pierderi datorită deprecierii puternice a monedei în aceste perioade. În sfârșit, deplânge lipsa în dreptul turc a dispozițiilor care permit executarea forțată pentru datoriile Statului față de persoane particulare.

Guvernul nu este de acord. Amintește că Statul a versed reclamantului despăgubirile sale înainte de a prelua posesia terenurilor, precum și despăgubirile sale complementare majorate cu 30% dobânzi, după hotărârile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar dacă s-ar presupune că aceste sume nu iau în considerare inflația, acestea se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despăgubirile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Este deosebit cazul atunci când sunt vorba despre proiecte de mare amploare care beneficiază mii de persoane; a recunoaște o obligație a Statului de indemnizație integrală ar îngreuna realizarea unor asemenea proiecte. Mai mult, reclamantul nu poate pretinde, în speță, că a suportat o « sarcină specială și excesivă » întrucât nu a folosit, pe propriul risc, posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 din Codul obligațiilor.

În sfârșit, Guvernul se prevalează de marja sa lărgă de apreciere în stabilirea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar face parte integrantă a politicii sale în materie de creare și bună administrare a serviciilor publice. Or, rata dobânzii ridicată percepută pe creanțele Statului vizează a se asigura că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă și constituie de asemenea o fel de impozitare indirectă, stabilită deliberat de legiuitor în exercițiul competențelor sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropiere, ca atare, ci se opune modalităților de plată a despăgubirilor de expropiere. Subliniază că contestațiile sale privesc nu doar pe întârzierea Administrației în a versa despăgubirile complementare stabilite de tribunalul de primă instanță ci și, în special, prejudiciile pe care le-a suferit în perioada dintre sesizarea tribunalului și primirea sumelor în cauză. Amintind că plățile au intervenit mai mult de trei și șase ani după exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, conjugate cu depreciere puternică a monedei în țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropiere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropiat de terenurile sale, i s-au recunoscut despăgubiri care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), iar tribunalul de primă instanță i-a acordat apoi despăgubiri complementare însoțite de dobânzi moratoare la rata de 30% pe an de la acea dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele de despăgubire doar în aprilie și mai 1990, ianuarie 1992 și august 1993, adică mai mult de trei și șase ani după sesizarea jurisdicțiilor și aproximativ cinci și douăzeci de luni după hotărârile Curții de Casație.

Curtea observă în primul rând că litigiul se referă exclusiv la nivelul despăgubirii care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor moratoare aplicate despăgubirilor complementare în perioada de aproximativ trei și șase ani, care merg de la sesizarea tribunalului de primă instanță la plata efectivă a sumelor stabilite de acesta (vezi, pentru nivelul despăgubirii, §17 mai sus).

În acest sens, Curtea a judecat deja că caracterul adecvat al unei indemnizații ar scădea dacă plata acesteia ar neglija elemente susceptibile de a reduce valoarea acesteia, cum ar fi trecerea unei perioade care nu se poate califica drept rezonabilă (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Rafinarii Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă durată în plata unei indemnizații în domeniu expropierilor are ca rezultat agravarea pierderilor financiare ale persoanei expropiate și pune-o într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține cont de deprecierea monetară a anumitor State (vezi, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în ansamblul ei, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul ține de « dreptul lui la respectul bunurilor », ținând seama de jurisprudența sa deja stabilită în materie (vezi în special hotărârea Akkuș menționată, pp. 1303 și urm., precum și hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2680 și urm.), trebuie să caute dacă s-a menținut un echilibru corect între exigențele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Ca atare, este necesar să se țină seama de modalitățile de indemnizație prevăzute de legislația națională și de modul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În speță, Curtea constată că sumele complementelor de despăgubire însoțite de o dobândă moratoară simplă de 30% pe an au fost versate interesatului în aprilie și mai 1990, ianuarie 1992 și august 1993, respectiv, adică trei și șase ani după sesizarea jurisdicțiilor și aproximativ cinci și douăzeci de luni după hotărârile Curții de Casație, în timp ce inflația din Turcia la acea vreme atinge în medie 67% pe an.

Este incontestabil că întârzierea în plata despăgubirilor complementare acordate de juridicțiile interne este imputabilă doar manquementelor administrației expropratoare, care a supus proprietarului unui prejudiciu distinct adăugat exproprierii bunurilor sale. Este această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și excesivă care a rupt echilibrul corect care trebuie să domnească între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectul bunurilor.

Ca încheiere, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Ținând seama de concluzia enunțată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat sub unghiul acestei dispoziții. III.

Reclamantul susține că trebuie despăgubit, atât pentru pierderea financiară suferită din cauza plății tardive a complementelor de despăgubire cât și pentru prejudiciile rezultate din întârzierea în determinarea acestora în fața juridicțiilor naționale. Cere Curții să îi acorde prejudiciu material calculat în dolari. Solicită de asemenea repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în hotărârea Aka (vezi, hotărârea Aka menționată, p. 2683, §§ 55-56) Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie ținută în considerare diferența dintre sumele efectiv versate reclamantului în 1990, 1992 și 1993, respectiv, și cele pe care le-ar fi primit dacă despăgubirile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară din data sesizării tribunalului de primă instanță (paragrafele 32-34 mai sus).

După ce a efectuat propriul calcul la lumina datelor economice pertinente de care dispune (§25 mai sus), Curtea se angajează să acorde reclamantului o indemnizație de 18 725 USD, de convertit în lire turcești la rata aplicabilă la data reglementării.

Cu privire la prejudiciul moral, Curtea observă că reclamantul fusese deja despăgubit ca urmare a expropierilor de Altınkaya în cadrul cererei sale nr. 19289/92. În consecință, nu poate admite această cerere. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită 8 000 USD pentru cheltuielile și costurile privind procedurile naționale și pe cele de la Convenție. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama că toate cererile privind expropierile de Altınkaya au fost depuse de același avocat, Curtea judecă în echitate că se cuvine să acorde reclamantului o sumă de 300 USD. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit a fixa la 6% rata anuală a dobânzilor moratoare pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Declară că nu este necesar să examineze contestația trasă din art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, sumele următoare, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlul de taxe, drepturi de timbru și sarcini fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turcești la rata aplicabilă la data reglementării: i. 18 725 (optisprezece mii șapte sute douăzeci și cinci) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului menționat și până la versare; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 iunie 2001 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19678/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Ali Öztürk (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Tugay Uluçevik.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En mai 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en mai 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en mai et décembre 1989, juin 1990 et décembre1991 respectivement.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous. Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 4 696 450 3 673 700 3 541 250 499 900 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 3 044 000 4 749 878 6 546 743 637 766 04/08/1993 02/05/1990 01/04/1990 13/01/1992 8 751 500 9 024 768 12 275 143 1 530 638 77 089 908 22 122 556 29 471 472 7 176 206 65.26 67.01 61.47 54.90 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En avril-mai 1990, janvier 1992 et août 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 2 590 LT, 5 486 LT et 11 746 LT. respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de mai 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de avril-mai 1990 atteint le chiffre «437», au mois de janvier 1992 le chiffre «1046» et celui du mois d'août 1993 le chiffe «2183» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de deux et quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de trois et six ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en avril et mai 1990, janvier 1992 et août 1993, soit plus de trois et six ans après les saisines des juridictions et cinq et vingt mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de trois et six ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé en avril et mai 1990, janvier 1992 et août 1993 respectivement, soit trois et six ans après la saisine des juridictions et cinq et vingt mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1990, 1992 et 1993 respectivement, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphes 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 18 725 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

S'agissant du dommage moral, la Cour relève que le requérant avait été déjà indemnisé suite aux expropriations d'Altınkaya dans le cadre de sa requête n° 19289/92. En conséquence, elle ne saurait accueillir cette demande. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 18 725 (dix-huit mille sept cent vingt-cinq) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juin 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente