AFFAIRE ADIL OZTEKIN c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 20147/92) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, Adil Öztekin (« reclamantul »), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») la 4 mai 1992, în virtutea articolului 25 anterior al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de Domnul Kazım Berzeg, avocat la baroului din Ankara. Guvernul turc (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său.

Cererea are ca obiect obținerea unei decizii cu privire la chestiunea dacă faptele cauzei relevă o încălcare de către statul pârât a cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Ca urmare a recuzării Domnului Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat Domnul Feyyaz Gölcüklü pentru a funcționa în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Printr-o decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus concluzii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantului a cerut Curții să unească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, ținând seama de faptul că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. PE FAPT I.

În octombrie 1987, Administrația Națională a Apelor (« DSİ »: Devlet Su İșleri), organism de stat însărcinat cu construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Sunt acum submersate de apele lacului barajului.

Indemnizații de expropriere fixate de o comisie de experți a DSİ au fost plătite reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, tot în octombrie 1987, acțiuni de majorare a indemnizației de expropriere la tribunalul din Durağan.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor fixate de administrația expropriante.

Tribunalul sus-menționat a acordat reclamantului indemnizații complementare de expropriere care au fost asortite cu dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30% pe an, calculate din data cedării terenurilor către DSİ.

Administrația sus-menționată a făcut recurs în casație împotriva sentințelor tribunalului de primă instanță care au fixat complementele de indemnizație. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste sentințe și să enterinoeze sumele fixate de tribunalul de primă instanță. Curtea de Casație a confirmat sentințele sus-menționate în septembrie și octombrie 1991.

DSİ a plătit reclamantului aceste indemnizații complementare majorate cu 30% dobândă de întârziere simplă calculată până în momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia în acea perioadă atingea 67% pe an.

Indemnizații de expropriere plătite reclamantului, datele sesizării instanțelor judiciare interne, sumele indemnizațiilor complementare acordate de instanța judiciară internă, datele plăților, sumele indemnizațiilor complementare versate reclamantului de administrație majorate cu 30% dobândă de întârziere, valorile reale ale indemnizațiilor complementare și nivelurile de indemnizare sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalul sumelor fixate ca urmare a diferitelor proceduri naționale care au aceeași dată a sesizării instanțelor judiciare interne și aceeași dată a plății efective). Sume plătite reclamantului de administrație înainte de a lua posesia terenurilor (în LT) Datele sesizării instanțelor judiciare interne Sume ale indemnizațiilor complementare acordate de instanțele judiciare interne (în LT) Datele de plată ale indemnizațiilor complementare Sume ale indemnizațiilor complementare versate reclamantului de administrație majorate cu 30% dobândă de întârziere (în LT) Valori reale ale indemnizațiilor complementare în momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de indemnizare în raport cu valorile reale ale terenurilor expropriate 1 458 228 1 037 741 638 617 09/10/1987 09/10/1987 09/10/1987 3 396 148 2 341 172 1 379 915 25/01/1993 21/01/1993 14/12/1992 8 745 081 6 028 518 3 518 783 51 485 603 35 492 167 19 912 173 42.07 42.48 43.79 II.

În partea sa pertinentă, art. 46 din Constituție, privind exproprierea, dispune: « (...) Indemnizația de expropriere va fi plătită pe loc și în bani numeri. (...) În cazul în care legea ar permite plăți în tranșe (...) fracțiunea care nu a fost plătită pe loc va fi asortită cu dobânzi de întârziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...) » B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

Potrivit legii nr. 3095, rata dobânzilor de întârziere datorată pentru întârzierea în reglementarea datoriilor statului era de 30% pe an la momentul faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor de întârziere aplicabilă creanțelor statului era de 7% pe lună, respectiv 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și ordonanța nr. 89/14915 a Consiliului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor 21. art. 105 din codul obligațiilor prevede: « Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de întârziere și când creditorul nu poate demonstra că debitorul a comis o culpă, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma în momentul pronunțării sentinței pe fond. » D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnizație de expropriere, s-a pronunțat în termenii următori: « Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor, sunt dobânzile de întârziere. Ținând seama de faptul că calea execuției silite permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta nu are dreptul să exigeze o altă compensație cu titlu de indemnizație; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește nefondată (...) »

Pe 23 februarie 1994 (decizie E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul curții de casație a statuat în termenii următori: « Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%. În pofida acestui fapt, legislatorul a dorit ca rata dobânzilor de întârziere să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, să depășească dobânda compusă de 30% printr-o cale indirectă.

Pe 19 iunie 1996, plenul curții de casație, soluționând chestiunea aplicabilității articolului 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în termenii următori: « (...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară care acoperă daunele fără a fi necesar să le demonstreze (...). Din moment ce rata dobânzilor de întârziere (prejudiciul datorat întârzierii în plată) este fixată de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scăderea valorii monetare (...)) în care se află țara, este imposibil să se facă valabile aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului suplimentar menționat la art. 105 din codul obligațiilor, și nici să se afirme că dezavantajele care rezultă din acestea constituie prejudiciul real suferit. În caz contrar, constatarea legislatorului că compensația acestor dezavantaje ar fi de 30%, n-ar mai avea niciun sens. Când legislatorul, considerând ansamblul problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o conferă Constituția, rata reparării daunei din aceste probleme, nu se poate accepta că daunele care trebuie reparate să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea sa [a legislatorului] s-ar dovedi nefondată. (...) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza unui reglementare tardiv rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legislator nu este cel despre care este vorba la art. 105 din codul obligațiilor (...). Când legislatorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că dauna respectivă s-ar ridica la 30%, majorarea acesteia la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire a competenței (...) » E. Date economice

În decembrie 1992 și ianuarie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, potrivit cursurilor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 8 555 LT și respectiv 8 814 LT.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii de prețuri cu amănuntul publicați de institutul de statistică de stat. Conform listei pertinente, luând cifra «100» ca indice de bază pentru luna octombrie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 mai sus), indicele inflației în luna decembrie 1992 ajunge la cifra «1588» și cel din luna ianuarie 1993 la cifra «1672» (perioada luată în considerare pentru versarea indemnizațiilor complementare – §17 mai sus). PE DREPT I.

Reclamantul observă că sumele indemnizațiilor complementare asortite cu o dobândă de întârziere de 30% pe an i-au fost versate după patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere în plată datorată administrației. El susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii puternice a monedei în aceste perioade. În sfârșit, el regretă absența în dreptul turc a unor dispoziții care să permită executarea silită pentru datoriile statului către particulari.

Guvernul nu este de acord. El amintește că statul i-a plătit reclamantului indemnizațiile sale înainte de a lua posesia terenului, precum și indemnizațiile sale complementare majorate cu 30% dobândă, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar și în cazul în care aceste sume nu iau în considerare inflația, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enumerate la art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este în special cazul când sunt în joc proiecte de mare anvergură care avantajează mii de persoane; recunoașterea statului unei obligații de indemnizare completă ar împiedica pe acesta în realizarea unor asemenea proiecte. Mai mult, reclamantul nu ar putea pretinde, în cauza de față, că a suportat o « sarcină specială și exorbitantă » pentru că nu a folosit, la propriul risc, posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 din codul obligațiilor.

În sfârșit, Guvernul se folosește de marja sa largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar fi parte integrantă a politicii sale privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele statului are ca scop asigurarea că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă și constituie de asemenea o fel de impozitare indirectă, fixată deliberat de legislator în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriere în sine, dar se opune modalităților de plată ale indemnizațiilor de expropriere. El subliniază că reclamațiile sale poartă nu doar asupra întârzierii administrației de a plăti indemnizațiile complementare fixate de tribunalul de primă instanță, ci și în principal pe prejudiciile pe care le-a suferit în perioada cuprinsă între sesizarea acelui tribunal și recepția sumelor în cauză. Amintind că plățile au intervenit mai bine de cinci ani după exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu depreciere monetară puternică din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropiat de terenurile sale, s-a văzut recunoscut indemnizații care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de primă instanță i-a acordat apoi indemnizații complementare asortite cu dobânzi de întârziere la rata de 30% pe an din această dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele de indemnizație abia în decembrie 1992 și ianuarie 1993 respectiv, adică mai bine de cinci ani după sesizarea instanțelor judiciare și aproximativ cincisprezece luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă în primul rând că litigiul poartă exclusiv asupra nivelului de indemnizare care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor de întârziere aplicate indemnizațiilor complementare în perioade de aproximativ cinci ani, care merg de la sesizarea tribunalului de primă instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta din urmă (a se vedea, pentru nivelul de indemnizare, §17 mai sus).

Din acest punct de vedere, Curtea a judecat deja că caracterul adecvat al unui despăgubiri ar scădea dacă plata acesteia ar fi abstractă de elemente susceptibile să-i reducă valoarea, cum ar fi scurgerea unei perioade pe care nu s-ar putea califica ca rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă durată în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are ca consecință agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ia în considerare deprecierea monetară a anumitor state (a se vedea hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în ansamblul ei, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul se referă la « dreptul său la respectarea bunurilor », în ceea ce privește jurisprudența ei deja stabilită în materie (a se vedea în special hotărârea Akkuș citate mai sus, pp. 1303 și urmărind, și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și urmărind), ea trebuie să caute dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Pentru aceasta, trebuie să se ia în considerare modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația națională și felul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În cauza de față, Curtea constată că sumele indemnizațiilor complementare asortite cu o dobândă de întârziere simplă de 30% pe an au fost versate persoanei interesate în decembrie 1992 și ianuarie 1993 respectiv, adică cinci ani după sesizarea instanțelor judiciare și aproximativ cincisprezece luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia în acea perioadă atingea în medie 67% pe an.

Este incontestabil că întârzierea suferită în plata indemnizațiilor complementare acordate de instanțele interne, este imputabilă doar mancarerilor administrației expropriante, care a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct care se adaugă exproprierii bunurilor sale. Este această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul just care trebuie să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, apărarea dreptului la respectarea bunurilor.

În concluzie, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Ținând seama de concluzia formulată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat din perspectiva acestei dispoziții. III.

Reclamantul afirmă că trebuie despăgubit, atât pentru pierderea pecuniară suferită din cauza plății tardive a indemnizațiilor complementare, cât și pentru prejudiciile care decurg din întârzierea în determinarea acestora înaintea instanțelor judiciare naționale. El cere Curții să-i acorde un prejudiciu material calculat în dolari. El reclamă de asemenea repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea hotărârea Aka citată mai sus, p. 2683, §§ 55-56), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie să se țină seama de diferența dintre sumele versate efectiv reclamantului în 1992 și 1993 respectiv, și acelea pe care le-ar fi primit dacă indemnizațiile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară din data sesizării tribunalului de primă instanță (§32-34 mai sus).

După ce și-a efectuat propriul calcul la lumina datelor economice pertinente de care dispune (§25 mai sus), Curtea acceptă să-i acorde reclamantului o indemnizație de 10 107 USD, care va fi convertită în lire turce la cursul aplicabil la data reglementării.

Curtea, conform cum s-a mai pronunțat în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja citate), consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza pierderii terenurilor sale, care erau singurul său mijloc de subzistență și adăpost. Statuând în echitate, i-a acordat în consecință 1 000 USD cu titlu de prejudiciu moral, indiferent de numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Costuri și onorarii

Reclamantul solicită 8 000 USD cu titlu de costuri și onorarii relative la procedurile naționale și la cele ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de faptul că toate cererile privind exproprierea de la Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în echitate că trebuie să-i acorde reclamantului o sumă de 300 USD. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit să fixeze la 6% rata anuală a dobânzilor de întârziere asupra sumelor acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Declară că nu este necesară examinarea reclamației bazate pe art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară, a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozite, drepturi de timbru și taxe fiscale exigibile în momentul versării, care vor fi convertite în lire turce la cursul aplicabil la data reglementării: i. 10 107 (zece mii o sută șapte) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1 000 (o mie) dolari americani pentru prejudiciu moral; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru costuri și onorarii; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an din data expirării termenului sus-menționat și până la versare; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 septembrie 2001 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 20147/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Adil Öztekin (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 4 mai 1992, en vertu l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En octobre 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en octobre 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Durağan.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en septembre et octobre 1991.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment du paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 1 458 228 1 037 741 638 617 09/10/1987 09/10/1987 09/10/1987 3 396 148 2 341 172 1 379 915 25/01/1993 21/01/1993 14/12/1992 8 745 081 6 028 518 3 518 783 51 485 603 35 492 167 19 912 173 42.07 42.48 43.79 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En décembre 1992 et janvier 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 8 555 LT et 8 814 LT. respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois d'octobre 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de décembre 1992 atteint le chiffre «1588» et celui du mois de janvier 1993 le chiffre «1672» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession du terrain, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de cinq ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en décembre 1992 et janvier 1993 respectivement, soit plus de cinq ans après les saisines des juridictions et quinze mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de cinq ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé en décembre 1992 et janvier 1993 respectivement, soit cinq ans après la saisine des juridictions et quinze mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1992 et 1993 respectivement, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 10 107 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 10 107 (dix mille cent sept) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 septembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente