AFFAIRE HAVVA OZTEKIN c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 20149/92) îndreptată împotriva Republicii Turciei și depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) de o cetățeană a acestui stat, Havva Öztekin (denumită "reclamanta"), pe 4 mai 1992, în temeiul fostului articol 25 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).

Reclamanta este reprezentată de avocat Kazım Berzeg din baroul Ankarei. Guvernul turc (Guvernul) este reprezentat de agentul său.

Cererea are ca scop obținerea unei decizii cu privire la chestiunea dacă faptele cauzei arată o nerespectare din partea Statului pârât a cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Ca urmare a abținerii domnului Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat domnul Feyyaz Gölcüklü pentru a sta în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Prin decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantei a cerut Curții să unească diversele cereri introduse de aceeași reclamantă. Curtea, având în vedere că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. PE FAPTE I.

În octombrie 1987, Administrația Națională a Apelor (DSİ: Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil cu construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantei pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Sunt astazi scufundate de apele lacului barajului.

Despăgubiri de expropriere fixate de o comisie de experți a DSİ au fost versate reclamantei la data exproprierii.

Reclamanta, în dezacord cu montantele plătite de DSİ, a inițiat, tot în octombrie 1987, acțiuni de creștere a despăgubirii de expropriere la tribunalul de mare instanță din Durağan.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea montantelor fixate de administrația expropriând.

Tribunalul menționat a acordat reclamantei despăgubiri complementare de expropriere care erau însoțite de dobânzi moratorii simple la rata legală de 30% pe an, de calculat din data cesionării terenurilor către DSİ.

Administrația menționată s-a pourvăzut în casație împotriva sentințelor tribunalului de mare instanță care fixaseră complementele de despăgubiré. Reclamanta a cerut Curții de Casație să aprobe aceste sentințe și să confirme montantele fixate de tribunalul de mare instanță. Curtea de Casație a confirmat sentințele amintite în septembrie și octombrie 1991.

DSİ a versato reclamantei aceste despăgubiri complementare majorate cu 30% dobânzi moratorii simple calculate până la momentul plății acestor montante, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea 67% pe an.

Despăgubirile de expropriere plătite reclamantei, datele sesizării instanțelor interne, montantele despăgubirilor complementare acordate de instanța internă, datele plăților, montantele despăgubirilor complementare versate reclamantei de administrație majorate cu 30% dobânzi moratorii, valorile reale ale despăgubirilor complementare și nivelurile de indemnizare sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalitatea montantelor fixate la finalizarea diverselor proceduri naționale care au aceeași dată a sesizării instanțelor interne, precum și aceeași dată a plății efective). Montante plătite reclamantei de administrație înainte de a lua posesia terenurilor (în LT) Date de sesizare a instanțelor interne Montante de despăgubiri complementare acordate de instanțele interne (în LT) Date de plată a despăgubirilor complementare Montante de despăgubiri complementare versate reclamantei de administrație majorate cu 30% dobânzi moratorii (în LT) Valori reale ale despăgubirilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de indemnizare prin raport la valorile reale ale terenurilor expropriate 2 430 881 1 729 568 985 935 09/10/1987 09/10/1987 09/10/1987 5 724 750 3 901 750 1 614 500 25/01/1993 21/01/1993 14/12/1992 14 741 231 10 047 006 4 116 975 86 787 210 59 150 530 23 297 235 41.73 42.48 48.96 II.

În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, referitor la expropriări, prevede: "(...) Despăgubirul de expropriere va fi plătit pe loc și în bani gheață. (...) În cazul în care legea ar permite plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită pe loc va fi însoțită de dobânzi moratorii la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În temeiul legii nr. 3095, rata dobânzilor moratorii datorate pentru întârziere în reglementarea datoriilor statului era de 30% pe an la epoca faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor moratorii aplicabilă creanțelor statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și ordinul nr. 89/14915 din Consiliul Miniștrilor). C. Codul obligațiilor 21. art. 105 din codul obligațiilor prevede: "Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile moratorii din zilele de întârziere și când debitorul nu poate demonstra că creditorul a comis o greșeală, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat în mod imediat, judecătorul poate fixa montantul la momentul pronunțării hotărârii sale pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de despăgubiré de expropriere, s-a pronunțat în acești termeni: "Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile moratorii. Dat fiind că calea de execuție forțată permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă o altă compensație cu titlu de indemnizare; prin urmare, decizia care acceptă cererea creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește neîntemeiată (...)"

Pe 23 februarie 1994 (decizie E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât în felul următor: "Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitorul a vrut ca rata dobânzilor moratorii să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, de a depăși dobânda compusă de 30% printr-o cale deturnată.

Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, rezolvând chestiunea aplicabilității articolului 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în acești termeni: "(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară care acoperă prejudiciile fără a fi nevoie de a le demonstra (...). Din moment ce rata dobânzilor moratorii (prejudiciul datorat întârzierii în plată) este fixată de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scăderea valorii monedei (...)) în care se găsește țara, este imposibil să se facă valabil aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monedei (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedent menționat la art. 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă din acestea constituie prejudiciul real suferit. În caz contrar, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea nici un sens. Atunci când legiuitorul, luând în considerare ansamblul problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o conferă Constituția, rata reparării prejudiciului rezultat din aceste probleme, nu se poate accepta că prejudiciul care urmează a fi reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea menționată [a legiuitorului] s-ar dovedi neîntemeiată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în actualul context economic al țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor datorat reglementării tardive rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este cel despre care se vorbește la art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii legislative a sa, a considerat că prejudiciul menționat s-ar ridica la 30%, creșterea acestuia la rate mai mari printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire de competență (...)" E. Date economice

În decembrie 1992 și ianuarie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 8.555 LT și 8.814 LT, respectiv.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate de indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistică al statului. Conform listei relevante, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna octombrie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 de mai sus), indicele inflației în luna decembrie 1992 atingea cifra "1588" și cel din luna ianuarie 1993 cifra "1672" (perioada luată în considerare pentru plata despăgubirilor complementare - §17 de mai sus). ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamanta se plânge de pierderea valorii complementelor de despăgubiré obținute după patru ani de proceduri judiciare și cu întârziere în plată datorită administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor moratorii cu privire la rata inflației foarte ridicate în Turcia. Ea invocă în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat în felul următor: "Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respect pentru bunurile sale. Niciun om nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."

Reclamanta observă că montantele despăgubirilor complementare însoțite de dobândă moratoră de 30% pe an i-au fost versate după patru ani de proceduri judiciare și cu întârziere în plată datorită administrației. Ea susține că a suferit o pierdere datorită deprecierii monetare forte în aceste perioade. În finest, ea regretă absența în dreptul turc a dispozițiilor care permit executare forțată pentru datorii ale statului către persoane particulare.

Guvernul nu este de acord. El reamintește că statul a versut reclamantei despăgubirile sale înainte de a lua posesia terenurilor, precum și despăgubirile complementare majorate cu 30% dobânzi, după deciziile Curții de Casație (§17 de mai sus). Chiar dacă aceste montante nu iau în considerare inflația, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despăgubirile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enumerate la art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Este în special cazul atunci când vorba este despre proiecte de larga amploare care beneficiază mii de persoane; a recunoaște o obligație a statului de indemnizare integrală ar îngreuna pe stat în realizarea unor asemenea proiecte. De altfel, reclamanta nu ar putea pretinde, în speță, că a suportat o "sarcină specială și exorbitantă" deoarece nu și-a folosit, pe risca ei, posibilitatea oferită de art. 105 din codul obligațiilor.

În sfârșit, Guvernul se folosește de marginea lui largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă a politicii sale privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepute pe creanțele statului urmărește asigurarea că funcționarea serviciilor publice să nu fie întreruptă și constituie de asemenea o soiă de impozitare indirectă, fixată în mod deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamanta susține că nu contestă actul de expropriere ca atare, ci că se opune modalităților de plată a despăgubirilor de expropriere. Ea subliniază că grievurile sale privesc nu doar întârzierea administrației în versarea despăgubirilor complementare fixate de tribunalul de mare instanță, ci și și mai ales, prejudiciile pe care le-a suferit în perioada situată între sesizările tribunalului și recepționarea sumelor în cauză. Reamintind că plăți au intervenit mai mult de cinci ani după exproprierea terenurilor sale, reclamanta susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu deprecierea monetară puternică din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele personale ale sale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea observă că reclamanta, expropriată din terenuri, s-a văzut recunoscută despăgubiri care i-au fost versate la data exproprierii (§17 de mai sus), și că tribunalul de mare instanță i-a acordat apoi despăgubiri complementare însoțite de dobânzi moratorii la rata de 30% pe an de la această dată (§17 de mai sus). Cu toate acestea, DSİ nu a plătit complementele de despăgubiré decât în decembrie 1992 și ianuarie 1993, respectiv, mai mult de cinci ani după sesizări și aproximativ cincisprezece luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă mai întâi că litigiul privește exclusiv nivelul indemnizării care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor moratorii aplicate despăgubirilor complementare pe perioade de aproximativ cinci ani, care merg de la sesizarea tribunalului de mare instanță la plata efectivă a montantelor fixate de acesta (a se vedea, pentru nivelul indemnizării, §17 de mai sus).

În acest sens, Curtea a mai judecat că adecvarea unui despăgubiù scădea dacă plata acestuia nu lua în considerare elemente susceptibile de a-i reduce valoarea, cum ar fi trecerea unei perioade de timp care nu ar putea fi calificată drept rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă durată în plata unei despăgubiri în domeniul exproprierii are consecința de a agrava pierderea financiară a persoanei expropriate și de a o plasa într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ia în considerare deprecierea monetară a anumitor state (a se vedea, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în ansamblu, Curtea observă că situația de care se plânge reclamanta se referă la "dreptul ei la respect pentru bunuri", ținând seama de jurisprudența sa deja stabilă în materie (a se vedea în special hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și urm., și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2680 și urm.), ea trebuie să caute dacă o justa balanță a fost menținută între exigențele interesului general și imperativii drepturilor fundamentale ale individului. Ca atare, trebuie luate în considerare modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantei (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În speță, Curtea constată că montantele despăgubirilor complementare însoțite de dobândă moratoră simplă de 30% pe an au fost versate persoanei interesate în decembrie 1992 și ianuarie 1993, respectiv, cinci ani după sesizare și aproximativ cincisprezece luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea în medie 67% pe an.

Este incontestabil că întârzierea în plata despăgubirilor complementare acordate de instanțele interne este imputabilă doar lipsurilor administrației expropriând, care a impus proprietarei un prejudiciu distinct adăugat la exproprierea bunurilor sale. Este această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care determină Curtea să considere că reclamanta a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt justa balanță care trebuie să domnească între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respect pentru bunuri.

În concluzie, a existat o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Având în vedere concluzia enunțată la paragrafele 32-34 de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat sub aspectul acestei dispoziții. III.

Reclamanta susține că trebuie despăgubită, atât pentru pierderea pecuniară suferită din cauza plății tardive a despăgubirilor complementare cât și pentru prejudiciile rezultând din întârziere în determinarea acestora la instanțele naționale. Ea cere Curții să-i acorde un prejudiciu material calculat în dolari. Ea solicită de asemenea repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea, hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamantă, trebuie luate în considerare diferența dintre montantele efectiv versate reclamantei în 1992 și 1993, și cele pe care le-ar fi primit dacă despăgubirile complementare fuseau ajustate pentru a ține seama de erodarea monetară de la data sesizării tribunalului de mare instanță (paragrafele 32-34 de mai sus).

După ce a procedat la propriul calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 de mai sus), Curtea convine să acorde reclamantei o indemnizație de 15.986 USD, de convertit în lire turcești la cursul aplicabil la data reglementării.

Curtea, după cum s-a mai pronunțat în hotărârile Akkuș și Aka (hotărări deja precitate), consideră că reclamanta a suferit prejudiciu moral din cauza privirii din terenuri, care erau singurul ei mijloc de subzistență și adapost. Pronunțând în echitate, îi acordă, prin urmare, 1.000 USD cu titlu de prejudiciu moral, indiferent de numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită 8.000 USD cu titlu de cheltuieli și costuri referitoare la procedurile naționale și la acelea ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de faptul că toate cererile privind expropriările de Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea considera în echitate că trebuie acordată reclamantei o sumă de 300 USD. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit a fixa la 6% rata anuală a dobânzilor moratorii pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Hotărăște că a existat o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Hotărăște că nu este necesar să examineze grievul bazat pe art. 6 § 1 al Convenției; 3. Hotărăște, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de taxe, drepturi de timbru și encargări fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turcești la cursul aplicabil la data reglementării: i. 15.986 (cincisprezece mii nouă sute optzeci și șase) dolari americani în reparare a prejudiciului material; ii. 1.000 (mie) dolari americani pentru prejudiciu moral; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului menționat și până la plată; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 septembrie 2001 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 20149/92) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, Havva Öztekin (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 4 mai 1992, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant de la requérante a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par la même requérante. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En octobre 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains de la requérante pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées à la requérante à la date d'expropriation.

La requérante, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en octobre 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Durağan.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda à la requérante des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. La requérante demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en septembre et octobre 1991.

La DSİ versa à la requérante ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées à la requérante, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés à la requérante par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés à la requérante par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordés par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées à la requérante par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 2 430 881 1 729 568 985 935 09/10/1987 09/10/1987 09/10/1987 5 724 750 3 901 750 1 614 500 25/01/1993 21/01/1993 14/12/1992 14 741 231 10 047 006 4 116 975 86 787 210 59 150 530 23 297 235 41.73 42.48 48.96 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En décembre 1992 et janvier 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 8 555 LT et 8 814 LT respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois d'octobre 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de décembre 1992 atteint le chiffre «1588» et celui du mois de janvier 1993 le chiffre «1672» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

La requérante fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Elle soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, elle déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé à la requérante ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, la requérante ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’elle a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car elle n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

La requérante fait valoir qu'elle ne conteste pas l'acte d'expropriation en tant que tel, mais qu'elle s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Elle souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'elle a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de cinq ans après l'expropriation de ses terrains, la requérante soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que la requérante, expropriée de ses terrains, s'est vue reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en décembre 1992 et janvier 1993 respectivement, soit plus de cinq ans après les saisines des juridictions et quinze mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de cinq ans environ, lesquelles vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint la requérante relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas de la requérante (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressée en décembre 1992 et janvier 1993 respectivement, soit cinq ans après la saisine des juridictions et quinze mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir à la propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que la requérante a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

La requérante affirme devoir être dédommagée, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Elle demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Elle réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par la requérante, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés à la requérante en 1992 et 1993, et ceux qu'elle aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer à la requérante une indemnité de 15 986 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que la requérante a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privée de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

La requérante sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder à la requérante une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 15 986 (quinze mille neuf cent quatre-vingt-six) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 septembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente