Omer Ozturk împotriva Turciei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 19684/92) direcționată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, Ömer Öztürk ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 15 august 1991, în temeiul fostului art. 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de dl. Kazım Berzeg, avocat la baroul din Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agenții săi.

Cererea are scopul de a obține o decizie cu privire la întrebarea dacă faptele cauzei relevă un mancare a statului pârât la exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament. După recuzarea dl. Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat dl. Feyyaz Gölcüklü pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).

Printr-o decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).

Reprezentantul reclamantului a cerut Curții să reunească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, ținând cont de faptul că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, a respins această cerere. PE FAPT I.

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor ("DSİ": Devlet Su İșleri), organism de stat încărcat cu construcția barajelor, a procedat la expropierea terenurilor reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Astazi sunt scufundate de apele lacului barajului.

Indemnizațiile de expropiere fixate de o comisie de experți a DSİ au fost plătite reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, de asemenea în mai 1987, acțiuni pentru majorarea indemnizației de expropiere în fața tribunalului de jurisdicție de mare instanță din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize la fața locului pentru a aprecia exactitatea sumelor fixate de administrația expropritoare.

Tribunalul sus-menționat a acordat reclamantului indemnizații complementare de expropiere care au fost însoțite de dobânzi de intarziere simple la rata legală de 30% pe an, de calculat de la data cedării terenurilor către DSİ.

Administrația sus-menționată s-a pourvoit în casație împotriva hotărârilor tribunalului de jurisdicție de mare instanță care au fixat complementele de indemnizație. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să ratifice sumele fixate de tribunalul de jurisdicție de mare instanță. Curtea de Casație a confirmat aceste hotărâri în decembrie 1989 și septembrie 1991, respectiv.

DSİ a plătit reclamantului aceste indemnizații complementare majorate de 30% dobânzi de intarziere simple calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația din Turcia în perioada respectivă atingea 67% pe an.

Indemnizațiile de expropiere plătite reclamantului, datele sesizării instanțelor interne, sumele indemnizațiilor complementare acordate de instanța internă, datele plăților, sumele indemnizațiilor complementare plătite reclamantului de administrație majorate de 30% dobânzi de intarziere, valorile reale ale indemnizațiilor complementare, precum și nivelurile de indemnizație sunt indicate în tabelul de mai jos. Sume plătite reclamantului de administrație înainte de a lua posesia terenurilor (în LT) Date de sesizare a instanțelor interne Sume ale indemnizațiilor complementare acordate de instanțele interne (în LT) Date de plată ale indemnizațiilor complementare Sume ale indemnizațiilor complementare plătite reclamantului de administrație majorate de 30% dobânzi de intarziere (în LT) Valori reale ale indemnizațiilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de indemnizație în raport cu valorile reale ale terenurilor expropriate 2 002 000 724 500 794 475 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 2 399 690 683 250 789 911 15/01/1991 07/01/1993 30/02/1991 5 339 349 1 844 775 1 678 560 16 168 631 12 838 950 5 527 639 62.93 58.57 64.85 II.

În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, referitor la expropieri, prevede: "(...) Indemnizația de expropiere va fi plătită pe loc și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită pe loc va fi însoțită de dobânzi de intarziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În virtutea legii nr. 3095, rata dobânzilor de intarziere datorate pentru întârziere în reglementarea datoriilor statului era de 30% pe an la epoca faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor de intarziere aplicabilă creanțelor statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 referitoare la recuperarea creanțelor statului și ordonanța nr. 89/14915 a Consiliului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor

Art. 105 din codul obligațiilor prevede: "Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de intarziere ale zilelor de intarziere și debitorului nu poate să demonstreze că creditorul a comis o culpă, repararea prejudiciului cade în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa valoarea sa la momentul pronunțării sentinței pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materia indemnizației de expropiere, s-a pronunțat în acești termeni: "Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile de intarziere. Deoarece calea execuției forțate permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat de dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să exigă o altă compensare la titlu indemnitaru; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește netemeinică (...)"

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât după cum urmează: "Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația din țară era puternică, cu o rată care depășea mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitorului a vrut ca rata dobânzilor de intarziere să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform cu dreptul, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, să depășiți dobânda compusă de 30% printr-o cale indirectă.

Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, care a tranșat chestiunea aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în acești termeni: "(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară care acoperă daunele fără a fi nevoie să fie demonstrate (...). Deoarece rata dobânzilor de intarziere (prejudiciul din cauza întârzierii plății) este fixată de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scăderea valorii monedei (...)) în care se găsește țara, este imposibil să se invokeze aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monedei (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentaru menționat la art. 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contravaloarea dezavantajelor ar fi de 30%, n-ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitorul, luând în considerare întregul ansamblu al problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o dă Constituția, rata reparării daunei rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta ca daunele de reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea respectivă [a legiuitorului] s-ar dovedi netemeinică. (...) Este evident că inflația care se face simțitor considerabil în conjunctura economică actuală din țara noastră, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza unui reglementare tardive rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este cel al cărui este vorba la art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că daunele respective se vor ridica la 30%, creșterea lor la rate mai ridicate prin decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire a competenței (...)" E. Date economice

În ianuarie-februarie 1991 și ianuarie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 3 041 LT, 3 330 LT și respectiv 8 814 LT.

Efectele inflației din Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor la amănunt publicați de institutul de statistică al statului. Conform listei relevante, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 mai sus), indicele inflației în luna ianuarie 1991 atinge cifra "586", în luna februarie 1991 cifra "618" și în luna ianuarie 1993 cifra "1672" (perioada luată în considerare pentru plata indemnizațiilor complementare - §17 mai sus). PE DREPT I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamantul se plânge de o pierdere de valoare a complementelor de indemnizație obținute la sfârșitul a doi și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor de intarziere în raport cu rata inflației foarte ridicate din Turcia. El invocă în această privință art. 1 din Protocolul nr. 1, liberat după cum urmează: "Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Niciun om nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. "

Reclamantul observă că sumele indemnizațiilor complementare însoțite de o dobândă de intarziere de 30% pe an i-au fost plătite la sfârșitul a doi și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată administrației. Susține că a suferit o pierdere din cauza deprecierii monetare severe în aceste perioade. În sfârșit, se plânge de absența în dreptul turc a dispozițiilor care să permită executarea forțată pentru datoriile statului față de particulari.

Guvernul nu este de acord. Reamintește că statul a plătit reclamantului indemnizațiile sale înainte de a lua posesia terenurilor, precum și indemnizațiile complementare majorate de 30% dobânzi, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar presupunând că aceste sume nu țin cont de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este cu atât mai mult cazul când este vorba de proiecte de mare amploare care aduc beneficii miilor de persoane; a recunoaște statului o obligație de indemnizare completă l-ar genera dificultăți în realizarea unor asemenea proiecte. De plus, reclamantul nu ar putea pretinde, în specie, că a suportat o "sarcină specială și exorbitantă" pentru că nu a folosit, cu riscul propriu, posibilitatea oferită de art. 105 din codul obligațiilor.

În sfârșit, Guvernul se prevaleaza de o largă marjă de apreciere a sa în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar fi parte integrantă a politicii sale privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Acum rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele statului este destinată a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă și constituie de asemenea o fel de impozitare indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul susține că nu contesta actul de expropiere ca atare, ci se opune modalităților de plată a indemnizațiilor de expropiere. Subliniază că grievurile sale se referă nu doar la întârzierea administrației în plata indemnizațiilor complementare fixate de tribunalul de jurisdicție de mare instanță ci și, în principal, la prejudiciile pe care le-a suferit în perioada dintre sesizarea tribunalului și recepția sumelor în cauză. Reamintind că plățile au intervenit mai mult de trei și cinci ani după expropiere terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu deprecierea monetară severă din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropiere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropiat din terenuri, a fost recunoscut pentru indemnizații care i-au fost plătite la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de jurisdicție de mare instanță i-a acordat apoi indemnizații complementare însoțite de dobânzi de intarziere la rata de 30% pe an de la data respectivă (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele de indemnizație doar în ianuarie și februarie 1991, și ianuarie 1993, respectiv, mai mult de trei și cinci ani după sesizarea instanțelor și aproximativ doisprezece sau șaisprezece luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă mai întâi că litigiul se referă exclusiv la nivelul indemnizației care era insuficient din cauza insuficienței dobânzilor de intarziere aplicate indemnizațiilor complementare în perioade de aproximativ trei și cinci ani, care se întind de la sesizarea tribunalului de jurisdicție de mare instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, cu privire la nivelul indemnizației, §17 mai sus).

În această privință, Curtea a judecat deja că caracterul adecvat al unei despăgubiri ar scădea dacă plata acesteia ar face abstracție de elemente capabile să-i reducă valoarea, cum ar fi trecerea unei perioade care nu ar putea fi caracterizată ca rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă durată în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are ca efect agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și o plasează într-o situație de incertitudine, mai ales ținând cont de deprecierea monetară a anumitor state (a se vedea, hotărârea Akkuș împotriva Turciei din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Luând în considerare cauza în ansamblu, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul face parte din "dreptul la respectarea bunurilor sale", ținând cont de jurisprudența sa deja stabilită în materia respectivă (a se vedea în particular hotărârea Akkuș sus-citată, pp. 1303 și următoarele, și de asemenea hotărârea Aka împotriva Turciei din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2680 și următoarele), ea trebuie să caute dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. La această rubrică, este necesar să se țină seama de modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația națională și de modalitatea în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În specie, Curtea constată că sumele indemnizațiilor complementare însoțite de o dobândă de intarziere simplă de 30% pe an au fost plătite persoanei în cauză în ianuarie și februarie 1991, și ianuarie 1993, respectiv, trei și cinci ani după sesizarea instanțelor și aproximativ doisprezece și șaisprezece luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația din Turcia la epoca respectivă atingea în medie 67% pe an.

Este indubitabil că întârzierea în plata indemnizațiilor complementare acordate de instanțele interne este imputabilă doar mancarilor administrației expropritoare, care a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct adăugat la expropiere bunurilor sale. Este această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care aduce Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul corect care trebuie să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

În concluzie, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Ținând cont de concluzia formulată în paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat din perspectiva acestei dispoziții. III.

Reclamantul afirmă că trebuie să fie despăgubit, atât pentru pierderea pécuniară suferită din cauza plății tardive a indemnizațiilor complementare cât și pentru prejudiciile decurgând din întârziere în determinarea acestora în fața instanțelor naționale. Cere Curții să-i acorde un prejudiciu material calculat în dolari. Cere de asemenea repararea daunelor morale suferite.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea, hotărârea Aka sus-citată, p. 2683, §§ 55-56), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie să se ia în considerare diferența dintre sumele efectiv plătite reclamantului în 1991 și 1993 respectiv, și cele pe care le-ar fi primit dacă indemnizațiile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține cont de eroziunea monetară de la data sesizării tribunalului de jurisdicție de mare instanță (§32-34 mai sus).

După ce a procedat la propriul calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus), Curtea acceptă să acorde reclamantului o indemnizație de 5 963 USD, de convertit în lire turcești la rata aplicabilă la data reglementării.

Curtea, după cum s-a pronunțat deja în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja sus-citate), consideră că reclamantul a suferit o daună morală din cauza de a fi fost privat de terenurile sale, care erau unicul său mijloc de subzistență și de azil. Pronunțând în echitate, îi acordă în consecință 1 000 USD la titlu de daună morală, indiferent de numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropiate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită 8 000 USD la titlu de taxe și cheltuieli aferente procedurilor naționale și celor ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând cont de aceea că toate cererile privind expropierile Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în echitate că este necesar să se acorde reclamantului suma de 300 USD. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să fixeze la 6% rata anuală a dobânzilor de intarziere pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Decide că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Decide că nu este necesar să se examineze grievul tras din art. 6 § 1 din Convenție; 3. Decide , a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în decurs de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de taxe, drepturi de timbru și taxe fiscale exigibile la momentul plății, convertite în lire turcești la rata aplicabilă la data reglementării: i. 5 963 (cinci mii nouă sute șaizeci și trei) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1 000 (o mie) dolari americani pentru daună morală; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru taxe și cheltuieli; b) că aceste sume vor fi majorate de o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului sus-menționat până la plată; 4. Respinge , cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris pe 18 septembrie 2001 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19684/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Ömer Öztürk (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En mai 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en mai 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en décembre 1989 et septembre1991 respectivement.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment du paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous. Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 2 002 000 724 500 794 475 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 2 399 690 683 250 789 911 15/01/1991 07/01/1993 30/02/1991 5 339 349 1 844 775 1 678 560 16 168 631 12 838 950 5 527 639 62.93 58.57 64.85 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En janvier-février 1991 et janvier 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 3 041 LT, 3 330 LT et 8 814 LT respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de mai 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de janvier 1991 atteint le chiffre «586», au mois de février 1991 le chiffre «618» et celui du mois de janvier 1993 le chiffe «1672» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de deux et quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de trois et cinq ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en janvier et février 1991, et janvier 1993, soit plus de trois et cinq ans après les saisines des juridictions et douze ou seize mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de trois et cinq ans environ, lesquelles vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé en janvier et février 1991, et janvier 1993 respectivement, soit trois et cinq ans après la saisine des juridictions et douze et seize mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1991 et 1993 respectivement, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 5 963 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 5 963 (cinq mille neuf cent soixante trois) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 septembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente