Kartal împotriva Turciei

La baza cauzei se află o cerere (nr. 19674/92) adresată Republicii Turcia și depusă de un cetățean al acestui stat, Ali Kartal ("reclamantul"), în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului ("Comisia") la 15 august 1991, în temeiul fostului articol 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de doamna Kazım Berzeg, avocat la baroul din Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. Tugay Uluçevik.

Cererea are ca obiect obținerea unei decizii privind dacă faptele cauzei relevă o nerespectare de către Statul pârât a exigențelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 al. 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 al. 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 al. 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 al. 1 din regulament. În urma recuzării domnului Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat dl. Feyyaz Gölcüklü pentru a funcționa în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 al. 2 al Convenției și 29 al. 1 din regulament).

Prin decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 al. 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantului a cerut Curții să unească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, ținând seama de faptul că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. FAPTE I.

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor ("DSİ": Devlet Su İșleri), organism de stat însărcinat cu construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în Valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. În prezent sunt scufundate de apele lacului barajului.

Despăgubirile de expropriare fixate de o comisie de experți a DSİ au fost plătite reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, tot în mai 1987, acțiuni pentru majorarea despăgubirii de expropriare în fața tribunalului de mare instanță din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize în situ pentru a aprecia exactitatea sumelor fixate de administrația expropriază.

Tribunalul sus-menționat a acordat reclamantului despăgubirile complementare de expropriare care erau asortite de dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30 % pe an, calculate din data cedării terenurilor către DSİ.

Aceasta administrație s-a pourvoit în casație împotriva hotărârilor tribunalului de mare instanță care fixaseră completele de despăgubire. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să entierineze sumele fixate de tribunalul de mare instanță. Curtea de Casație a confirmat aceste hotărâri în iunie 1989, ianuarie 1990 și februarie 1991 respectiv.

DSİ a plătit reclamantului aceste despăgubirile complementare majorate cu 30 % dobânzi de întârziere simple calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea 67 % pe an.

Despăgubirile de expropriare plătite reclamantului, datele sesizării instanțelor interne, sumele despăgubirilor complementare acordate de instanța internă, datele plăților, sumele despăgubirilor complementare versate reclamantului de administrație majorate cu 30 % dobânzi de întârziere, valorile reale ale despăgubirilor complementare precum și nivelurile de despăgubire sunt indicate în tabelul de mai jos Sume plătite reclamantului de administrație înainte de a prelua posesia terenurilor (în LT) Date de sesizare a instanțelor interne Sume de despăgubirile complementare acordate de instanțele interne (în LT) Date de plată ale despăgubirilor complementare Sume de despăgubirile complementare versate reclamantului de administrație majorate cu 30 % dobânzi de întârziere (în LT) Valori reale ale despăgubirilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67 % (în LT) Niveluri de despăgubire în raport cu valoarea reală a terenurilor expropriate 1 189 900 1 075 680 1 726 575 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 1 442 818 349 807 502 617 20/04/1990 29/11/1992 05/01/1991 2 705 283 926 988 1 055 495 6 495 133 6 065 828 3 386 532 71.61 79.09 84.64 II.

În parte relevantă, art. 46 al Constituției, referitor la expropriări, dispune: "(...) Despăgubirea de expropriare va fi versată pe loc și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți la termen (...) fracțiunea care nu a fost plătită pe loc va fi asortită de dobânzi de întârziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În virtutea legii nr. 3095, rata dobanzi de întârziere datorată pentru retardul în reglementarea datoriilor Statului era de 30 % pe an la epoca faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobanzi de întârziere aplicabilă creanțelor Statului era de 7 % pe lună, adică 84 % pe an (art. 51 al legii nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și decretul nr. 89/14915 al Consiliului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor 21. art. 105 al Codului obligațiilor prevede: "Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de retard și debitor nu poate demonstra că creditorul a comis o greșeală, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma la momentul pronunțării deciziei pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

La 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de despăgubire de expropriare, s-a pronunțat în următorii termeni: "Ceea ce compensează retardul în reglementarea creanțelor sunt dobânzile de întârziere. Având în vedere că calea execuției forțate permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să reclame altă compensație cu titlu indemnitativ; prin urmare, hotărârea care admite cererea creditorului, pe motivul că rata inflației era ridicată, se dovedește a fi netemeiată (...)"

La 23 februarie 1994 (sentința E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât după cum urmează: "Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare atunci când inflația în țară era puternică, cu o rată care depășea cu mult 30%. În ciuda acestui fapt, legiuitorul a vrut ca rata dobânzilor de întârziere să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile atașate depozitelor bancare, să se depășească dobânda compusă de 30% prin o cale indirectă.

La 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație care tranșează chestiunea aplicabilității articolului 105 al Codului obligațiilor s-a pronunțat în următorii termeni: "(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o compensație forfetară care acoperă daunele fără a fi nevoie să le demonstreze (...). Din moment ce rata dobânzilor de întârziere (prejudiciul datorat retardul în plată) este fixată de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scăderea valorii monetare (...)) în care se află țara, este imposibil să se invocă aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului suplimentar menționat la art. 105 al Codului obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă din aceasta constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea niciun sens. Când legiuitorul, luând în considerare ansamblul problemelor economice, a fixat, în exercitarea puterii legislative care i se acordă de Constituție, rata reparării daunei rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta că dauna de reparat nu se ridică la 30 %, ci la 60 sau 70 %, pe motiv implicit că această apreciere [a legiuitorului] s-ar dovedi a fi nefondată. (...) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30 % prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza unei plăți tardive rămâne acoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu care depășește rata de 30% fixată de legiuitor nu este cel despre care se vorbește la art. 105 al Codului obligațiilor (...). Când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că această daună s-ar ridica la 30 %, majorarea acesteia la rate mai mari printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30 %, ar constitui o ingeință de competență (...)" E. Date economice

În aprilie 1990, ianuarie 1991 și noiembrie 1992, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 2 521 LT, 3 041 LT și 8 241 LT. respectiv.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistică de stat. Conform listei relevante, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 de mai sus), indicele inflației în luna aprilie 1990 atinge cifra "424" în luna ianuarie 1991 "586,4" și în luna noiembrie 1992 cifra "1546" (perioada luată în considerare pentru versarea despăgubirilor complementare - §17 de mai sus). ÎN DREPT I.

Reclamantul observă că sumele complementelor de despăgubire asortite de o dobândă de întârziere de 30 % pe an i-au fost versate după doi și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată administrației. Susține că a suferit o pierdere datorată unei puternice deprecierii monetare în aceste perioade. În final, regretă absența în dreptul turc a dispozițiilor care să permită execuția forțată pentru datorii ale Statului către persoane private.

Guvernul este în dezacord. Reamintește că Statul a plătit reclamantului despăgubirile sale înainte de a prelua posesia terenurilor, precum și despăgubirile sale complementare majorate cu 30 % dobânzi, după deciziile Curții de Casație (§17 de mai sus). Chiar dacă aceste sume nu iau în considerare inflația, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despăgubirile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile menționate la art. 1 al Protocolului nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este în special cazul unor proiecte de amploare care beneficiază mii de persoane; recunoașterea unei obligații a Statului de a compensa integral ar împiedica acesta în realizarea unor asemenea proiecte. De altfel, reclamantul nu ar putea pretinde, în speță, că a suportat o "sarcină specială și excesivă" deoarece nu a folosit, pe propria răspundere, posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 al Codului obligațiilor.

În final, Guvernul se folosește de marea sa libertate de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care fac parte integrantă din politica sa privind crearea și o bună gestionare a serviciilor publice. Rata dobânzii ridicate percepute pe creanțele Statului vizează asigurarea ca funcționarea serviciilor publice să nu fie întreruptă și constituie de asemenea un fel de impozitare indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriare, ca atare, ci se opune modalităților de plată a despăgubirilor de expropriare. Subliniază că plângerile sale nu se referă doar la retardul administrației de a versa despăgubirile complementare fixate de tribunalul de mare instanță, ci și și mai ales, la prejudiciile pe care le-a suferit în perioada dintre sesizarea acestui tribunal și primirea sumelor în cauză. Reamintind că plățile au avut loc mai mult de trei și cinci ani după exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor retarduri, combinate cu puternica deprecierie monetară din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriare în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropriat de terenurile sale, s-a văzut recunoscut despăgubirile care i-au fost versate la data exproprierii (§17 de mai sus), și că tribunalul de mare instanță i-a acordat apoi despăgubirile complementare asortite de dobânzi de întârziere la rata de 30 % pe an din acea dată (§17 de mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit completele de despăgubire doar în aprilie 1990, ianuarie 1991 și noiembrie 1992, adică mai mult de trei și cinci ani după sesizarea instanțelor și trei și aproximativ douăzeci și unu de luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă mai întâi că litigiul se referă exclusiv la nivelul de despăgubire care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor de întârziere aplicate despăgubirilor complementare în perioada de aproximativ trei și cinci ani, care merg de la sesizarea tribunalului de mare instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, pentru nivelul de despăgubire, §17 de mai sus).

În acest sens, Curtea a deja hotărât că caracterul adecvat al unei compensații ar scădea dacă plata acesteia ar ignora elemente susceptibile să-și reducă valoarea, cum ar fi trecerea unui timp care nu poate fi calificat ca rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, sentința Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, al. 82). Un retard anormal de lung în plata unei despăgubirI în domeniul exproprierii are ca rezultat agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă ține seama de deprecierea monetară din unele State (a se vedea, sentința Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, al. 29).

Considerând cauza în ansamblu, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul se referă la "dreptul la respect pentru proprietatea sa", ținând seama de jurisprudența sa deja stabilită în materie (a se vedea în special sentința Akkuș precitată, pp. 1303 și urm., și de asemenea sentința Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și urm.), ea trebuie să caute dacă s-a menținut un echilibru drept între exigențele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. La acest titlu, trebuie să se țină seama de modalităților de despăgubire prevăzute de legislația națională și de modul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (sentința Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, al. 120).

În speță, Curtea constată că sumele despăgubirilor complementare asortite de o dobândă de întârziere simplă de 30 % pe an au fost versate interesatului în aprilie 1990, ianuarie 1991 și noiembrie 1992 respectiv, adică trei și cinci ani după sesizarea instanțelor și trei și aproximativ douăzeci și unu de luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea în medie 67 % pe an.

Este incontestabil că retardul în plata despăgubirilor complementare acordate de instanțele interne este imputabil doar nerespectării administrației expropriază, care a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct se adaugă exproprierii bunurilor sale. Tocmai acest retard, dublat de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care aduce Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și excesivă care a rupt echilibrul drept trebuie să domnească între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respect pentru bunuri.

Ca o concluzie, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. II.

Ținând seama de concluzia formulată la paragrafele 32-34 de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat sub aspectul acestei dispoziții. III.

Reclamantul afirmă că trebuie să fie despăgubit atât pentru pierderea pecuniară suferit în raport cu plata tardivă a despăgubirilor complementare, cât și pentru prejudiciile care rezultă din retardul în determinarea acestor din urmă în fața instanțelor naționale. Cere Curții să îi acorde un prejudiciu material calculat în dolari. De asemenea, cere repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în sentința Aka (a se vedea, sentința Aka precitată, p. 2683, al. 55-56) Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie să se țină seama de diferența dintre sumele efectiv versate reclamantului în 1990, 1991, 1992 și cele pe care le-ar fi primit dacă despăgubirile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară din data sesizării tribunalului de mare instanță (paragrafele 32-34 de mai sus).

După ce și-a făcut propriul calcul în lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 de mai sus), Curtea este de acord să acorde reclamantului o indemnizație de 2 892 USD, care să se convertească în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării.

Curtea, așa cum s-a deja pronunțat în sentințele Akkuș și Aka (sentințe deja precitate), consideră că reclamantul a suferit prejudiciu moral în raport cu faptul că a fost privat de terenurile sale, care erau singura sa cale de trai și de refugiu. Pronunțând pe cale de echitate, îi acordă în consecință 1 000 USD cu titlu de prejudiciu moral, indiferent de numărul procedurilor naționale privind proprietatea sa expropriat în contextul construcției barajului Altınkaya. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită 8 000 USD cu titlu de cheltuieli și costuri relative la procedurile naționale și la cele ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de justificări.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama că toate cererile privind exproprierea Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea consideră pe cale de echitate că trebuie acordată reclamantului o sumă de 300 USD. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să fixeze la 6 % rata anuală a dobânzilor de întârziere pe sumele acordate în dolari americani. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 2. Constată că nu este necesar să se examineze plângerea tirate de art. 6 al. 1 al Convenției; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când sentința va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 al. 2 al Convenției, următoarele sume, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozite, timbre și taxe fiscale exigibile la momentul versării, să se convertească în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării: i. 2 892 (două mii opt sute patru-zeci și doi) dolari americani ca reparație pentru prejudiciu material; ii. 1 000 (o mie) dolari americani pentru prejudiciu moral iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6 % pe an din expirarea acestui termen și până la versare; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iunie 2001 în aplicare a articolului 77 al. 2 și 3 al regulamentului Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19674/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Ali Kartal (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Tugay Uluçevik.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En mai 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en mai 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en juin 1989, janvier 1990 et février 1991 respectivement. .

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 1 189 900 1 075 680 1 726 575 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 1 442 818 349 807 502 617 20/04/1990 29/11/1992 05/01/1991 2 705 283 926 988 1 055 495 6 495 133 6 065 828 3 386 532 71.61 79.09 84.64 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En avril 1990, janvier 1991 et novembre 1992, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 2 521 LT, 3 041 LT et 8 241 LT. respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de mai 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois d'avril 1990 atteint le chiffre «424» au mois de janvier 1991 «586,4» et celui du mois de novembre 1992 le chiffe «1546» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de deux et quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de trois et cinq ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en avril 1990, janvier 1991 et novembre 1992, soit plus de trois et cinq ans après les saisines des juridictions et trois et vingt et un mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de trois et cinq ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé en avril 1990, janvier 1991 et novembre 1992 respectivement, soit trois et cinq ans après la saisine des juridictions et trois et vingt et un mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1990, 1991, 1992 et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphes 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus ), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 2 892 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 2 892 (deux mille huit cent quatre-vingt-douze) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juin 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente