Kocer împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19676/92) dirigată împotriva Republicii Turcia și prin care o cetățeană a acestui stat, Ayșe Koçer („ reclamanta "), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („ Comisia ") pe 15 august 1991, în temeiul articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („ Convenția ").

Reclamanta este reprezentată de Me Kazım Berzeg, avocat la baroul din Ankara. Guvernul turc („ Guvernul ") este reprezentat de agentul acestuia, domnul Tugay Uluçevik.

Cererea se propune să obțină o decizie asupra punctului de a ști dacă faptele cauzei dezvăluie un mandat de nerespectare al Statului pârât la cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 er noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (articolul 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 din Regulament. Ca urmare a retragerii domnului Rıza Türmen, judecător ales în calitate de reprezentant al Turciei (art. 28), Guvernul a desemnat pe domnul Feyyaz Gölcüklü să participe ca judecător ad hoc (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din Regulament).

Printr-o decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 din Regulament).

Reprezentantul reclamantei a cerut Curții să unească diferitele cereri introduse de aceeași reclamantă. Curtea, ținând cont de faptul că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. ÎN FAPT I.

În aprilie 1987, Administrația Națională a Apelor („ DSİ": Devlet Su İșleri ), organism de stat însărcinat cu construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantei pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Sunt astazi scufundate de apele lacului barajului.

Despăgubirile de expropriere fixate de o comisie de experți ai DSİ au fost versate reclamantei la data exproprierii.

Reclamanta, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a intentat, tot în aprilie 1987, acțiuni de majorare a despăgubirii de expropriere în fața tribunalului de mare instanță din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor fixate de Administrație ca expropriind.

Tribunalul menționat a acordat reclamantei despăgubirii complementare de expropriere care au fost asortite de dobânzi moratorii simple la rata legală de 30% pe an de calculat din data cedării terenurilor către DSİ.

Administrația menționată s-a pourvoit în casație împotriva sentințelor tribunalului de mare instanță care au fixat completările de despăgubire. Reclamanta a cerut Curții de Casație să aprobeze aceste sentințe și să confirme sumele fixate de tribunalul de mare instanță. Curtea de Casație a confirmat aceste sentințe în septembrie 1990, ianuarie și decembrie 1991 respectiv.

DSİ a versed reclamantei aceste despăgubirii complementare majorate cu 30% dobândă moratorii simple calculate până la momentul plății acelor sume, în timp ce inflația în Turcia la acea epocă atingea 67% pe an.

Despăgubirile de expropriere plătite reclamantei, datele sesizării jurisdicțiilor interne, sumele despăgubirilor complementare acordate de jurisdicția internă, datele plăților, sumele despăgubirilor complementare versate reclamantei de Administrație majorate cu 30% dobândă moratorii, valorile reale ale despăgubirilor complementare și nivelurile de despăgubire sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalitatea sumelor fixate la încheierea diverselor proceduri naționale care au aceeași dată de sesizare a jurisdicțiilor interne și aceeași dată a plății efective). Sume plătite reclamantei de Administrație înainte de a prelua posesia terenurilor (în LT) Date de sesizare a jurisdicțiilor interne Sume ale despăgubirilor complementare acordate de jurisdicțiile interne (în LT) Date de plată a despăgubirilor complementare Sume ale despăgubirilor complementare versate reclamantei de Administrație majorate cu 30% dobândă moratorii (în LT) Valori reale ale despăgubirilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de despăgubire în raport cu valorile reale ale terenurilor expropriate 323 832 438 333 20/04/1987 20/04/1987 227 780 457 267 15/07/1991 15/01/1991 518 199 971 692 2 068 424 3 199 863 69.20 63.96 II.

În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, privind exproprierea, prevede: „ (...) Despăgubirea de expropriere va fi plătită cash și în numerar. (...) În cazul în care legea ar permite plăți în rate (...) fracțiunea care nu ar fi fost plătită cash va fi asortită de dobândă moratorii la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...) " B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În virtutea legii nr. 3095, rata dobânzii moratorii datorată pentru întârziere în reglementarea datoriilor Statului era de 30% pe an la momentul faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzii moratorii aplicabilă creanțelor Statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind încasarea creanțelor Statului și decretul nr. 89/14915 al Consiliului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor 21. art. 105 din codul obligațiilor prevede : „ Când prejudiciile suferite de creanțier depășesc dobânzile moratorii ale zilelor de întârziere și debitor nu poate demonstra că creanțierul a comis o culpă, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat în mod imediat, judecătorul poate fixa suma acestuia la momentul pronunțării sentinței asupra fondului. " D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de despăgubire de expropriere, s-a pronunțat în următoarele termeni : „ Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile moratorii. Ținând cont de faptul că calea de executare silită permite creanțierului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzile, acestuia nu i se cuvine să ceară o altă compensație ca titlu indemnitatic; prin urmare, decizia care dă curs cererii creanțierului, cu motivul că rata inflației era mare, se dovedește neîntemeiată (...) "

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), adunarea plenară a Curții de Casație a hotărât pe următoarele: „ Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitorul a vrut ca rata dobânzii moratorii să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este în conformitate cu dreptul, invocând dobânzile atașate depozitelor bancare, să depășiți dobânda compusă de 30% printr-o cale indirectă.

Pe 19 iunie 1996, adunarea plenară a Curții de Casație tranzactând chestiunea aplicabilității articolului 105 din Codul obligațiilor s-a pronunțat în următoarele termeni : „ (…) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (…) este o indemnie forfetară acoperind daunele fără a fi nevoie să le dovedească (…). Din moment ce rata dobânzii moratorii (daunele datorită întârzierii plății) este fixată de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scăderea valorii monetare (…)) în care se află țara, este imposibil să invoci aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monetare (…)) ca dovezi evidente ale daunelor suplimentare evocate la art. 105 din codul obligațiilor, nici să afirmi că dezavantajele care decurg din acestea constituie daunele reale suferite. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi 30%, nu ar mai avea nici un sens. Când legiuitorul, considerând totalitatea problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative care i-o conferă Constituția, rata reparării daunei care rezultă din aceste probleme, nu se poate accepta că daunele care trebuie reparate nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea menționată [a legiuitorului] s-ar dovedi neîntemeiată. (…) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30% prevăzută de (…) legea nr. 3095, și că [prin urmare] daunele suferite de creanțier din cauza unei plăți târzii rămân necoperite. Cu toate acestea, daunele care depășesc rata de 30% fixată de legiuitor nu sunt acelea despre care vorbește art. 105 din codul obligațiilor (…). Când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că aceste daune s-ar ridica la 30%, creșterea acestora la rate mai mari printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire a competenței (…) " E. Date economice

În ianuarie și iulie 1991, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 3 041 LT și respectiv 4 395 LT.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistici al Statului. Potrivit listei relevante, luând cifra „100" ca indice de bază pentru luna aprilie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 mai sus), indicele inflației în luna ianuarie 1991 atinge cifra „586" și cel al lunii iulie 1991 cifra „741"(perioada luată în considerare pentru plata despăgubirilor complementare – §17 mai sus). ÎN DREPT I.

Reclamanta observă că sumele despăgubirilor complementare asortite de o dobândă moratorii de 30% pe an i-au fost versate după patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată Administrației. Ea susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii monetare puternice în acestea perioade. În final, ea regretă absența în dreptul turc a dispozițiilor care să permită executarea silită pentru datoriile Statului către persoane particulare.

Guvernul marchează dezacord. Ea reamintește că Statul a versad reclamantei despăgubirile sale înainte de a prelua posesia terenurilor, precum și despăgubirile sale complementare majorate cu 30% dobândă, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar și presupunând că aceste sume nu țin cont de inflație, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despăgubirile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Acesta este în particular cazul când este vorba de proiecte de mare anvergură care beneficiază mii de persoane; recunoașterea în sarcina Statului a unei obligații de despăgubire integrală ar deranja acesta în realizarea unor astfel de proiecte. În plus, reclamanta nu poate pretinde, în acest caz, că a suportat o „ sarcină specială și exorbitantă " pentru că nu a, pe propriul risc, folosit posibilitatea care i se oferea de art. 105 din codul obligațiilor.

În sfârșit, Guvernul se folosește de marja sa mare de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar constitui o parte integrală a politicii sale în materie de creație și bună gestionare a serviciilor publice. Dar rata dobânzii ridicată percepută pe creanțele Statului urmărește să asigure că funcționarea serviciilor publice să nu fie întreruptă și constituie, de asemenea, o soiot de impunere indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamanta susține că nu contestă actul de expropriere, ca atare, dar se opune modalităților de plată a despagubirilor de expropriere. Ea subliniază că grievurile sale se referă nu numai la întârzierea Administrației în versarea despăgubirilor complementare fixate de tribunalul de mare instanță dar și și în special, la prejudiciile pe care le-a suferit în perioada dintre sesizările tribunal-ului menționat și primirea sumelor în cauză. Reamintind că plățile au intervenit mai mult de patru ani după exproprierea terenurilor sale, reclamanta susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu deprecierea monetară puternică din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea observă că reclamanta, expropriată din terenurile sale, a fost recunoscută cu despăgubirii care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de mare instanță i-a acordat apoi despăgubirii complementare asortite de dobândă moratorii la rata de 30% pe an de la această dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit completările de despăgubire doar în ianuarie și iulie 1991, adică mai bine de patru ani după sesizările jurisdicțiilor și șase și respectiv paisprezece luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă în primul rând că litigiul se referă exclusiv la nivelul despagubirii care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor moratorii aplicate despagubirilor complementare în perioade de aproximativ patru ani, care perioadelor merg de la sesizarea tribunalului de mare instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, pentru nivelul despagubirii, §17 mai sus).

În acest sens, Curtea a mai hotărât că caracterul adecvat al unei despăgubirii ar scădea dacă plata acesteia nu ar ține cont de elemente susceptibile de a-și reduce valoarea, cum ar fi expirarea unei perioade de timp care nu ar putea fi calificată ca rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis , hotărârea Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei despăgubirii în domeniul exproprierii are ca consecință agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales ținând cont de deprecierea monetară a anumitor State (a se vedea, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în ansamblul ei, Curtea observă că situația de care se plânge reclamanta se situează în cadrul „dreptului ei la respectarea proprietății", ținând cont de jurisprudența deja stabilită în materie (a se vedea în special hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și urm., și, de asemenea, hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și urm.), ea trebuie să caute dacă a fost menținut un echilibru echitabil între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Ca atare, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantei (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În cauza de față, Curtea constată că sumele despăgubirilor complementare asortite de o dobândă moratorii simplă de 30% pe an au fost versate persoanei în cauză în ianuarie și iulie 1991, adică patru ani după sesizarea jurisdicțiilor și șase și respectiv paisprezece luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia la acea epocă atingea în medie 67% pe an.

Este incontestabil că întârzierea în plata despăgubirilor complementare acordate de jurisdicțiile interne, este imputabilă doar lipsei administrației expropriind, care a cauzat proprietarei un prejudiciu distinct adăugat la exproprierea proprietății sale. Este exact această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care duce Curtea să considere că reclamanta a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul echitabil care trebuie să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea proprietății.

În concluzie, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Ținând cont de concluzia formulată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat din perspectiva acestei dispozități. III.

Reclamanta afirmă că ar trebui să fie despăgubită, atât pentru pierderea pécuniară suferită din cauza plății târzii a despăgubirilor complementare cât și pentru prejudiciile care decurg din întârzierea în determinarea acestora în fața jurisdicțiilor naționale. Ea cere Curții să i se acorde un prejudiciu material calculat în dolari. Ea solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Potrivit metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea, hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56) Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamantă, trebuie luate în considerare diferența dintre sumele efectiv versate reclamantei în 1991 și acelea pe care le-ar fi primit dacă despăgubirile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține cont de eroziunea monetară din data sesizării tribunalului de mare instanță (paragrafele 32-34 mai sus).

După ce a procedat la propriul calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus ), Curtea este de acord să acorde reclamantei o indemnie de 1 084 USD, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării.

Curtea, așa cum s-a pronunțat deja în hotărârile Akkuș și Aka (hotărări deja precitate), consideră că reclamanta a suferit prejudiciu moral datorită faptului de a fi fost lipsită de terenurile sale, care erau singurul ei mijloc de subsistență și refugiu. Judecând în echitate, ea i acordă în consecință 1 000 USD ca titlu de daune morale, indiferent de numărul procedurilor naționale privind proprietatea ei expropriată în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită 8 000 USD ca titlu de cheltuieli și costuri referitoare la procedurile naționale și la acelea ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând cont de faptul că toate cererile privind exproprierii din Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în echitate că este potrivit să acorde reclamantei o sumă de 300 USD. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să fixeze la 6% rata anuală a dobânzilor moratorii pe sumele acordate în dolari americani. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară , că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ; 2. Declară , că nu este necesar să examineze grievul tras din art. 6 § 1 din Convenție ; 3. Declară , a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi datorată ca titlu de taxe, drepturi de timbru și taxe fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării : i. 1 084 (o mie optzeci și patru) dolari americani ca reparare a prejudiciului material ; ii. 1 000 (o mie) dolari americani pentru daune morale iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și costuri ; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6 % pe an de la expirarea termenului menționat și până la plată ; 4. Respinge , cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 iunie 2001 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19676/92) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, Ayșe Koçer (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Tugay Uluçevik.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant de la requérante a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par la même requérante. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En avril 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains de la requérante pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées à la requérante à la date d'expropriation.

La requérante, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en avril 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda à la requérante des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. La requérante demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en septembre 1990, janvier et décembre 1991 respectivement.

La DSİ versa à la requérante ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées à la requérante, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés à la requérante par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés à la requérante par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordés par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées à la requérante par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 323 832 438 333 20/04/1987 20/04/1987 227 780 457 267 15/07/1991 15/01/1991 518 199 971 692 2 068 424 3 199 863 69.20 63.96 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En janvier et juillet 1991, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 3 041 LT et 4 395 LT respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois d'avril 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de janvier 1991 atteint le chiffre «586» et celui du mois de juillet 1991 le chiffre «741»(période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

La requérante fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Elle soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, elle déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé à la requérante ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, la requérante ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’elle a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car elle n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

La requérante fait valoir qu'elle ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'elle s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Elle souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'elle a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de quatre ans après l'expropriation de ses terrains, la requérante soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que la requérante, expropriée de ses terrains, s'est vue reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en janvier et juillet 1991, soit plus de quatre ans après les saisines des juridictions et six et quatorze mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de quatre ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint la requérante relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas de la requérante (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressée en janvier et juillet 1991, soit quatre ans après la saisine des juridictions et six et quatorze mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir à la propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que la requérante a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

La requérante affirme devoir être dédommagée, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Elle demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Elle réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par la requérante, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés à la requérante en 1991 et ceux qu'elle aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphes 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus ), la Cour convient d'octroyer à la requérante une indemnité de 1 084 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que la requérante a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privée de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

La requérante sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder à la requérante une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 1 084 (mille quatre-vingt-quatre) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juin 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente