AFFAIRE DOKEL c. TURQUIE

La originea cauzei se află o plângere (nr. 19655/92) dirigată împotriva Republicii Turcia și care o cetățeană a acestui stat, Ünzile Dokel ("reclamanta"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 15 august 1991, în virtutea fostului art. 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de Doamna Kazım Berzeg, avocat la baroul din Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Plângerea are scopul de a obține o decizie privind cât se știe dacă faptele cauzei dezvăluie un mancare de la îndatoriri ale Statului pârât cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Plângerea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Plângerea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Ca urmare a recuzării Domnului Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat pe Domnul Feyyaz Gölcüklü pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Prin decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat plângerea primabilă.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantei a solicitat Curții să unească diferitele plângeri introduse de aceeași reclamantă. Curtea, ținând seama de faptul că fiecare plângere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. FACTS

În iunie 1987, Administrația Națională a Apelor ("DSİ": Devlet Su İșleri), organism de stat însărcinat cu construcția barajelor, a procedat la expropierea terenurilor reclamantei pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Astazi sunt scufundate de apele lacului barajului.

Despăgubirile de expropriere stabilite de o comisie de experți a DSİ au fost plătite reclamantei la data exproprierii.

Reclamanta, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a intentat, tot în iunie 1987, acțiuni de majorare a despăgubirii de expropriere la tribunalul de primă instanță din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor stabilite de administrația exproprioare.

Tribunalul menționat a acordat reclamantei despăgubirile complementare de expropriere care erau însoțite de dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30% pe an, de calculat de la data cedării terenurilor către DSİ.

Menționata administrație s-a pourvoit în casație împotriva hotărârilor tribunalului de primă instanță care stabiliseră completările de despăgubire. Reclamanta a solicitat Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să entierineze sumele stabilite de tribunalul de primă instanță. Curtea de Casație a confirmat hotărârile menționate în iunie 1991.

DSİ a plătit reclamantei aceste despăgubirile complementare majorate cu 30% dobândă de întârziere simplă calculată până la momentul plății sumelor menționate, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea 67% pe an.

Despăgubirile de expropriere plătite reclamantei, datele sesizării jurisdicțiilor interne, sumele despăgubirilor complementare acordate de jurisdicția internă, datele plăților, sumele despăgubirilor complementare versate reclamantei de administrație majorate cu 30% dobândă de întârziere, valorile reale ale despăgubirilor complementare și nivelurile de despăgubire sunt indicate în tabelul mai jos (tabelul indică totalitatea sumelor stabilite la terminarea diferitelor proceduri naționale care au aceeași dată de sesizare a jurisdicțiilor interne și aceeași dată de plată efectivă). Sume plătite reclamantei de administrație înainte de a lua posesia terenurilor (în LT): 6 963 674 Datele sesizării jurisdicțiilor interne: 10/06/1987 Sumele despăgubirilor complementare acordate de jurisdicțiile interne (în LT): 4 367 925 Datele plății despăgubirilor complementare: 29/11/1992 Sumele despăgubirilor complementare versate reclamantei de administrație majorate cu 30% dobândă de întârziere (în LT): 11 465 803 Valorile reale ale despăgubirilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT): 72 574 384 Nivelurile de despăgubire în raport cu valorile reale ale terenurilor expropriate: 67.51

În parte relevantă, art. 46 din Constituție, referitor la expropriări, prevede: "(...) Despăgubirea de expropriere va fi plătită la vedere și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracția neplaită la vedere va fi însoțită de dobândă de întârziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În virtutea legii nr. 3095, rata dobânzii de întârziere datorată pentru întârzierea în plata datoriilor Statului era de 30% pe an la epoca faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzii de întârziere aplicabilă creanțelor Statului era de 7% pe lună, respectiv 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și ordinul nr. 89/14915 al Consiliului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor

Art. 105 din codul obligațiilor prevede: "Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de întârziere și debitorul nu poate dovedi că creditorul a comis o culpă, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma la momentul pronunțării sentinței pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de despăgubire de expropriere, s-a pronunțat în termenii următori: "Ceea ce compenseaza întârzierea în plata creanțelor, sunt dobânzile de întârziere. Ținând cont de faptul că calea de executare forțată permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să exigă o altă compensație cu titlu de despăgubire; în consecință, decizia care face dreptate cererii creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește nefondată (...)"

Pe 23 februarie 1994 (sentință E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a statutat astfel: "Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era puternică, cu o rată care depășea mult 30%. În ciuda acestui lucru, legiuitorul a dorit ca rata dobânzii de întârziere să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este în conformitate cu dreptul, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, să depășească dobânda compusă de 30% printr-un mod ocolit."

Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, soluționând cuplarea aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor s-a pronunțat în termenii următori: "(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o despăgubire forfetară care acoperă daunele fără a fi nevoie să le demonstrez (...). De la momentul în care rata dobânzii de întârziere (daunele din cauza întârzierii în plată) este fixată de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scăderea valorii monedei (...)) în care se găsește țara, este imposibil să se invocheze aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monedei (...)) ca dovezi evidente ale daunelor suplimentare evocate în art. 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă din acestea constituie daunele reale suferite. În caz contrar, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea niciun sens. Când legiuitorul, luând în considerare ansamblul problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care o conferă Constituția, rata reparării daunelor provenind din aceste probleme, nu se poate accepta că daunele ce trebuie reparate nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea menționată [a legiuitorului] s-ar dovedi nefondată. (...) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [în consecință] prejudiciul suferit de creditor din cauza unui plată tardivă rămâne necoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este acela despre care se vorbește în art. 105 din codul obligațiilor (...). Când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că daunele respective s-ar ridica la 30%, mărirea acestora la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui o depășire de competență (...)" E. Date economice

În noiembrie 1992, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, 8.241 LT.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistică al Statului. Potrivit listei relevante, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna iunie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației – §17 mai sus), indicele inflației din luna noiembrie 1992 atinge cifra "1546" (perioada luată în considerare pentru plata despăgubirilor complementare – §17 mai sus). ÎN DREPT

Reclamanta observă că sumele despăgubirilor complementare însoțite de o dobândă de întârziere de 30% pe an i-au fost versate după patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată administrației. Susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii monetare puternice în aceste perioade. În fine, deplorează absența în dreptul turc a prevederilor care să permită executarea forțată pentru datorii ale Statului către persoanele private.

Guvernul este în dezacord. Amintește că Statul a plătit reclamantei despăgubirile sale înainte de a lua posesia terenurilor, precum și despăgubirile complementare sale majorate cu 30% dobândă, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar dacă am presupune că aceste sume nu țin seama de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despăgubirile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enumerate în art. 1 din Protocolul nr. 1 se găsesc îndeplinite. Este în special cazul când se află în joc proiecte de amploare care beneficiază mii de oameni; recunoașterea pe seama Statului a unei obligații de despăgubire integrală l-ar deruta pe acesta în realizarea unor asemenea proiecte. În plus, reclamanta nu ar putea pretinde, în speță, că a suportat o "sarcină specială și exorbitantă" pentru că nu a folosit, pe riscul și pericolul ei, posibilitatea pe care o oferea art. 105 din codul obligațiilor.

În fine, Guvernul se prevalează de marja sa largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă din politica sa privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Cu toate acestea, rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele Statului urmărește a asigura că funcționarea serviciilor publice să nu fie întreruptă și constituie, de asemenea, o specie de impozitare indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamanta invocă că nu contestă actul de expropriere, ca atare, ci se opune modurilor de plată ale despăgubirilor de expropriere. Subliniază că reclamațiile sale se referă nu numai la întârzierea administrației în a versa despăgubirile complementare fixate de tribunalul de primă instanță ci și, în principal, la prejudiciile pe care le-a suferit în perioada situată între sesizări ale menționatului tribunal și primirea sumelor în cauză. Amintind că plățile au avut loc mai bine de cinci ani după expropierea terenurilor sale, reclamanta susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu deprecierea monetară puternică în țară, au creat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea observă că reclamanta, expropriată de terenurile sale, a fost recunoscută a avea drept la despăgubirile care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de primă instanță i-a acordat apoi despăgubirile complementare însoțite de dobândă de întârziere la rata de 30% pe an de la acea dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele de despăgubire numai în noiembrie 1992, respectiv mai bine de cinci ani după sesizări și șaptesprezece luni aproximativ după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă mai întâi că litigiul se referă exclusiv la nivelul despăgubirii care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzii de întârziere aplicate despăgubirilor complementare în perioade de aproximativ cinci ani, care perioade merg de la sesizare a tribunalului de primă instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta din urmă (a se vedea, pentru nivelul despăgubirii, §17 mai sus).

În acest privință, Curtea a judecată deja că caracterul adecvat al unei compensații ar fi diminuat dacă plata acesteia ar face abstracție de elemente susceptibile de a-i reduce valoarea, cum ar fi trecerea unei perioade pe care nu o putem califica drept rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei despăgubiriri în domeniul exproprierii are ca efect agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și a o plasa într-o situație de incertitudine, în special dacă se ține seama de deprecierea monetară a anumitor State (a se vedea, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Luând în considerare cauza în ansamblul ei, Curtea observă că situația de care se plânge reclamanta se încadrează în "dreptul ei la respectul proprietății sale", ținând seama de jurisprudența ei deja stabilită în materie (a se vedea în special hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și urm., și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și urm.), trebuie să urmărească dacă a fost menținut un echilibru just între exigențele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Ca urmare, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantei (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În speță, Curtea constată că sumele despăgubirilor complementare însoțite de o dobândă de întârziere simplă de 30% pe an au fost versate interesatei în noiembrie 1992, respectiv cinci ani după sesizare și șaptesprezece luni aproximativ după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea în medie 67% pe an.

Este incontestabil că întârzierea luată în plata despăgubirilor complementare acordate de jurisdicțiile interne, este imputabilă doar mancarilor de la îndatoriri ale administrației exproprioare, care a făcut să sufere proprietarului un prejudiciu distinct adăugând la expropierea bunurilor sale. Exact această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care determină Curtea să considere că reclamanta a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul just care trebuia să domnească între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectul bunurilor.

În concluzie, a fost o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Ținând seama de concluzia formulată în paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat sub aspectul acestei dispoziții.

Reclamanta susține că trebuie despăgubită, atât pentru pierderea pecuniară suferită din cauza plății tardive a despăgubirilor complementare cât și pentru prejudiciile provenind din întârzierea în determinarea acestora în fața jurisdicțiilor naționale. Solicită Curții să-i acorde un prejudiciu material calculat în dolari. Cere, de asemenea, repararea daunelor morale suferite.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea, hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56) Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamantă, trebuie luate în considerare diferența dintre sumele efectiv versate reclamantei în 1992 și cele pe care le-ar fi primit dacă despăgubirile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară de la data sesizării tribunalului de primă instanță (paragrafele 32-34 mai sus).

După ce a procedat la propriul calcul în lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus), Curtea este de acord să acorde reclamantei o indemnitate de 7.415 USD, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării.

Curtea, după cum s-a pronunțat deja în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja precitate), consideră că reclamanta a suferit daune morale din cauza faptului că a fost privată de terenurile sale, care erau singurul ei mijloc de subsistență și refugiu. Statuând în echitate, i-a acordat în consecință 1.000 USD cu titlu de daune morale, indiferent de numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită 8.000 USD cu titlu de cheltuieli și costuri aferente procedurilor naționale și celor ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de faptul că toate plângerile privind expropierea Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în echitate că trebuie acordată reclamantei o sumă de 300 USD. C. Dobândă de întârziere

Curtea consideră că este adecvat să fixeze la 6% rata anuală a dobânzii de întârziere pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară că a fost o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Declară că nu este cazul să examineze reclamația privind art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în trei luni de la data când hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumele următoare, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de taxe, drepturi de timbru și sarcini fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării: i. 7.415 (șapte mii patru sute cincisprezece) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1.000 (o mie) dolari americani pentru daune morale; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea menționatei perioade și până la plată; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 3 iulie 2001 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19655/92) dirigée contre la république de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, Ünzile Dokel (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant de la requérante a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par la même requérante. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En juin 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains de la requérante pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées à la requérante à la date d'expropriation.

La requérante, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en juin 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda à la requérante des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. La requérante demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en juin 1991.

La DSİ versa à la requérante ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées à la requérante, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés à la requérante par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés à la requérante par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées à la requérante par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 6 963 674 10/06/1987 4 367 925 29/11/1992 11 465 803 72 574 384 67.51 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En novembre 1992, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, 8 241 LT.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de juin 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration – paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de novembre 1992 atteint le chiffre «1546» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

La requérante fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Elle soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, elle déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé à la requérante ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, la requérante ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’elle a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car elle n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

La requérante fait valoir qu'elle ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'elle s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Elle souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'elle a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de cinq ans après l'expropriation de ses terrains, la requérante soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que la requérante, expropriée de ses terrains, s'est vue reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en novembre 1992, soit plus de cinq ans après les saisines des juridictions et dix-sept mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de cinq ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint la requérante relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas de la requérante (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressée en novembre 1992, soit cinq ans après la saisine des juridictions et dix-sept mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que la requérante a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

La requérante affirme devoir être dédommagée, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Elle demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Elle réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par la requérante, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés à la requérante en 1992 et ceux qu'elle aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer à la requérante une indemnité de 7 415 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que la requérante a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privée de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

La requérante sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder à la requérante une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 7 415 (sept mille quatre cent quinze) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente