Gülfiye Öztürk împotriva Turciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 19679/92) îndreptată împotriva Republicii Turcia, pe care o cetățeană a acestui stat, Gülfiye Öztürk ("reclamanta"), a depus-o la Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 15 august 1991, în temeiul fostului articol 25 al Convenției pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de avocatul Kazım Berzeg, avocat la barou din Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl Tugay Uluçevik.

Cererea are scopul de a obține o hotărâre privind dacă faptele cauzei relevă o încălcare a Statului pârât a cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (articolul 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al regulamentului. După recuzarea domnului Rıza Türmen, judecător ales din partea Turciei (articolul 28), Guvernul a desemnat domnul Feyyaz Gölcüklü pentru a participa în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 al Convenției și 29 § 1 al regulamentului).

Printr-o hotărâre din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).

Reprezentantul reclamantei a cerut Curții să cumuleze diferitele cereri introduse de aceeași reclamantă. Curtea, ținând cont de faptul că fiecare cerere ridică probleme juridice de o natură diferită, a respins această cerere. PE FAPT

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor ("DSİ": Devlet Su İşleri), organism de stat responsabil cu construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantei pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. În prezent sunt acoperite de apele lacului barajului.

Despăgubirile de expropiere determinate de o comisie de experți a DSİ au fost versate reclamantei la data exproprierii.

Reclamanta, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, tot în mai 1987, acțiuni pentru mărirea despăgubirii exproprierii la tribunalul de circumscripție din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize la fața locului pentru a aprecia exactitatea sumelor determinate de administrația expropriante.

Tribunalul a acordat reclamantei despăgubirile suplimentare de expropiere care erau asortite de dobânzi penale simple la rata legală de 30% pe an, calculate de la data cedării terenurilor la DSİ.

Administrația a promovat recurs în casație împotriva hotărârilor tribunalului de circumscripție care au stabilit complementele de despăgubire. Reclamanta a solicitat Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să confirme sumele stabilite de tribunalul de circumscripție. Curtea de Casație a confirmat aceste hotărâri în mai 1989 și septembrie 1991.

DSİ a versed reclamantei aceste despăgubirI suplimentare majorate cu 30% dobânzi penale simple calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia în această perioadă atingea 67% pe an.

Despăgubirile de expropiere plătite reclamantei, datele sesizării jurisdicțiilor interne, sumele despăgubirilor suplimentare acordate de jurisdicția internă, datele plăților, sumele despăgubirilor suplimentare versate reclamantei de administrație majorate cu 30% dobânzi penale, valorile reale ale despăgubirilor suplimentare și nivelurile de despăgubire sunt indicate în tabelul de mai jos. Sume plătite reclamantei de administrație înainte de preluarea terenurilor (în LT): 960.266, 535.835, 1.752.672, 2.062.539, 3.472.647 Datele sesizării jurisdicțiilor interne: 27/05/1987, 27/05/1987, 27/05/1987, 27/05/1987, 27/05/1987 Sume ale despăgubirilor suplimentare acordate de jurisdicțiile interne (în LT): 826.129, 575.083, 2.267.982, 2.636.825, 4.483.920 Datele plății despăgubirilor suplimentare: 18/01/1993, 15/07/1993, 15/02/1995, 15/12/1994, 01/05/1990 Sume ale despăgubirilor suplimentare versate reclamantei de administrație majorate cu 30% dobânzi penale (în LT): 2.230.548, 1.638.986, 7.541.040, 8.635.601, 8.519.448 Valori reale ale despăgubirilor suplimentare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT): 15.523.790, 13.867.608, 123.443.085, 132.852.208, 20.883.857 Niveluri de despăgubire în raport cu valoarea reală a terenurilor expropriate: 60,47%, 54,41%, 47,08%, 45,31%, 67,18%

În partea relevantă, articolul 46 al Constituției, privind exproprierea, prevede: "(...) Despăgubirea exproprierii va fi plătită pe loc și în numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită pe loc va fi asortită de dobânzi penale la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În temeiul legii nr. 3095, rata dobânzilor penale datorate pentru întârziere în soluționarea datoriilor Statului era de 30% pe an la epoca faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor penale aplicabilă creanțelor Statului era de 7% pe lună, respectiv 84% pe an (articolul 51 al legii nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și ordinul nr. 89/14915 al Consiliului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor

Articolul 105 al Codului obligațiilor prevede: "Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile penale ale zilelor de întârziere și creditorul nu poate demonstra că debitorul a comis o greșeală, repararea prejudiciului se află în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma în momentul pronunțării asupra fondului." D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materia despăgubirii exproprierii, s-a pronunțat în termenii următori: "Ceea ce compensează întârzierea în soluționarea creanțelor, sunt dobânzile penale. Dat fiind că calea execuției forțate permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu are dreptul să exigență altă compensație cu titlu indemnizator; prin urmare, hotărârea care face dreptate cererii creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește a fi prost fundamentată (...)"

Pe 23 februarie 1994 (sentința E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât: "Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația din țară era puternică, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitor a vrut ca rata dobânzilor penale să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, să depășim dobânda compusă de 30% printr-o cale deviată."

Pe 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație hotărând asupra întrebării aplicabilității articolului 105 al Codului obligațiilor s-a pronunțat în termenii următori: "(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară care acoperă daunele fără a fi nevoie să le demonstreze (...). Dat fiind că rata dobânzilor penale (prejudiciul datorat întârzierării plății) este fixată de lege, ținând cont de problemele economice (inflația, scăderea valorii monedei (...)) în care se află țara, este imposibil a invoca aceleași elemente (inflație, scădere a valorii monedei (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului suplimentar menționat la articolul 105 al codului obligațiilor, nici de a afirma că dezavantajele care rezultă din acestea constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea niciun sens. Când legiuitorul, ținând cont de ansamblul problemelor economice, a fixat, în baza puterii legislative pe care i-o conferi Constituția, rata reparării daunei rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta că daunele de reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că acea apreciere [a legiuitorului] s-ar dovedi a fi prost fundamentată. (...) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor datorită unui soluționării tardive rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este cel despre care este vorba la articolul 105 al codului obligațiilor (...). Când legiuitorul, în baza puterii sale legislative, a considerat că daunele respective s-ar ridica la 30%, creșterea acestora la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui o depășire de competență (...)" E. Date economice

În mai 1990, ianuarie și iulie 1993, decembrie 1994 și februarie 1995, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform cursurilor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 2.590 LT, 8.814 LT, 11.531 LT, 38.418 LT și 41.371 LT respectiv.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate în indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistici de stat. Conform listei relevante, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - paragraful 17 de mai sus), indicele inflației în luna mai 1990 atinge cifra "437", în luna ianuarie 1993 cifra "1672", în luna iulie 1993 cifra "2126", în luna decembrie 1994 cifra "6127" și cea din luna februarie 1995 cifra "6918" (perioada luată în considerare pentru versarea despăgubirilor suplimentare – paragraful 17 de mai sus). ÎN DREPT I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamanta se plânge de o pierdere de valoare a complementelor despăgubirii obținute după două și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor penale în raport cu rata inflației foarte ridicate în Turcia. Invocă în acest sens articolul 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele să pună în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Reclamanta observă că sumele complementelor despăgubirii asortite unei dobânzi penale de 30% pe an i-au fost versate după doi și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată administrației. Susține că a suferit o pierdere datorită deprecierii monetare puternice în aceste perioade. În sfârșit, regretă absența în dreptul turc a dispozițiilor care să permită executarea silită pentru datoriile Statului către persoane particulare.

Guvernul nu este de acord. Amintește că statul a versed reclamantei despăgubirile sale înainte de preluarea terenurilor, precum și despăgubirile sale suplimentare majorate cu 30% dobânzi, după deciziile Curții de Casație (paragraful 17 de mai sus). Chiar și presupunând că aceste sume nu iau în considerare inflația, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despăgubirile sunt în mod rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților care au fost confiscate, condițiile enumerate la articolul 1 al Protocolului nr. 1 se consideră îndeplinite. Aceasta este cu atât mai valabil atunci când sunt vorba de proiecte de mari dimensiuni care beneficiază mii de persoane; recunoașterea unei obligații a statului de a despăgubi integral ar îngreuna statul în realizarea unor astfel de proiecte. În plus, reclamanta nu poate pretinde, în cazul de față, că a suportat o "sarcină specială și exorbitantă", deoarece nu a folosit, cu riscul ei, posibilitatea pe care i-o oferea articolul 105 al codului obligațiilor.

În fine, Guvernul se invocă cu o mare latitudine de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar fi parte integrantă a politicii sale de creare și bună gestionare a serviciilor publice. Or, rata dobânzii ridicată percepută pe creanțele Statului urmărește să asigure că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă și constituie, de asemenea, o fel de impozitare indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamanta susține că nu contestă actul exproprierii, ca atare, ci se opune modalităților de plată ale despăgubirilor exproprierii. Subliniază că nemulțumirile sale se referă nu numai la întârzierea administrației de a versa despăgubirile suplimentare stabilite de tribunalul de circumscripție, ci și și mai ales la prejudiciile pe care le-a suferit în perioada cuprinsă între sesizarea tribunalului și primirea sumelor în cauză. Reamintind că plățile au intervenit mai mult de trei și șapte ani după exproprierea terenurilor sale, reclamanta susține că consecințele acestor întârzieri, conjugate cu deprecierea monetară puternică din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropiere în cauză.

Curtea observă că reclamanta, expropriată din terenuri, s-a văzut recunoscute despăgubirI care i-au fost versate la data exproprierii (paragraful 17 de mai sus), și că tribunalul de circumscripție i-a acordat apoi despăgubirI suplimentare asortite de dobânzi penale la rata de 30% pe an de la această dată (paragraful 17 de mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele despăgubirii doar în mai 1990, ianuarie 1993, iulie 1993, decembrie 1994 și februarie 1995 respectiv, adică mai mult de trei și șapte ani după sesizarea jurisdicțiilor și aproximativ doisprezece și treizeci de luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea constată în primul rând că litigiul se referă exclusiv la nivelul despăgubirii care nu era suficient datorită insuficienței dobânzilor penale aplicate despăgubirilor suplimentare în perioade de aproximativ trei și șapte ani, care merg de la sesizarea tribunalului de circumscripție la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, pentru nivelul despăgubirii, paragraful 17 de mai sus).

În acest sens, Curtea a deja hotărât că caracterul adecvat al unui daunei ar scădea dacă plata acesteia ar ignora elemente care ar putea reduce valoarea acesteia, cum ar fi scurgerea unui timp care nu se poate califica ca rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, sentința Greek Refineries Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are ca rezultat agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și o plasează într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține cont de deprecierea monetară din anumite state (a se vedea sentința Akkuş c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în întregime, Curtea observă că situația de care se plânge reclamanta se referă la "dreptul acesteia la respectarea bunurilor sale", ținând seama de jurisprudența sa deja stabilită în materie (a se vedea în special sentința Akkuş precitată, pp. 1303 și urm., și, de asemenea, sentința Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și urm.), trebuie să verifice dacă a fost menținut un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Din această perspectivă, trebuie luate în considerare modalităților de despăgubire prevăzute de legislația națională și modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantei (sentința Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În cazul de față, Curtea constată că sumele complementelor despăgubirii asortite unei dobânzi penale simple de 30% pe an au fost versate interesatei în mai 1990, ianuarie și iulie 1993, decembrie 1994, februarie 1995 respectiv, adică trei și șapte ani după sesizarea jurisdicțiilor și aproximativ doisprezece și treizeci de luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia în această perioadă atingea în medie 67% pe an.

Este incontestabil că întârzierea în plata despăgubirilor suplimentare acordate de jurisdicțiile interne este atribuibilă exclusiv neîndeplinirii administrației expropriante, care i-a provocat proprietarei un prejudiciu distinct care se adaugă exproprierii bunurilor. Este această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care determină Curtea să considere că reclamanta a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul just care trebuie să existe între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

În concluzie, a fost o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Ținând seama de concluzia formulată la paragrafele 32-34 de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze aceast chestiune separat din perspectiva acestei dispoziții.

Reclamanta afirmă că trebuie despăgubită atât pentru pierderea pecuniară suferită datorită plății tardive a complementelor despăgubirii, cât și pentru prejudiciile derivând din întârzierea în determinarea acestora în fața jurisdicțiilor naționale. Cere Curții să îi acorde un prejudiciu material calculat în dolari. Cere, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în sentința Aka (a se vedea sentința Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56), Curtea consideră că pentru a aprecia prejudiciul material suferit de reclamantă, trebuie luată în considerare diferența dintre sumele efectiv versate reclamantei în 1990, 1993, 1994, 1995 respectiv, și cele pe care le-ar fi primit dacă complementele despăgubirii ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară de la data sesizării tribunalului de circumscripție (paragrafele 32-34 de mai sus).

După efectuarea propriului calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (paragraful 25 de mai sus), Curtea este de acord să acorde reclamantei o indemnizație de 12.655 USD, de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data soluționării.

Curtea, așa cum s-a deja pronunțat în sentințele Akkuş și Aka (sentințe deja precitate), consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral din cauza faptului că a fost lipsită de terenurile sale, care au fost unicul ei mijloc de existență și refug. Pronunțând în echitate, ea îi acordă, prin urmare, 1.000 USD cu titlu de prejudiciu moral, indiferent de numărul de proceduri naționale privind proprietatea sa expropriată în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită 8.000 USD cu titlu de cheltuieli și costuri legate de procedurile naționale și pe cele ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost sprijinită de justificatoare.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând cont de faptul că toate cererile privind exproprierea din Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea consideră în echitate că trebuie acordată reclamantei o sumă de 300 USD. C. Dobânzi penale

Curtea consideră că este potrivit să stabilească rata anuală a dobânzilor penale la 6% pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a fost o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 2. Declară că nu este necesar să se examineze pretenția bazată pe articolul 6 § 1 al Convenției; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care sentința va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru taxe, drepturi de timbre și sarcini fiscale exigibile la momentul plății, de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data soluționării: i. 12.655 (doisprezece mii șase sute cincizeci cinci) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1.000 (o mie) dolari americani pentru prejudiciu moral; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea perioadei de trei luni și până la plată; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 iunie 2001 în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19679/92) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, Gülfiye Öztürk (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Tugay Uluçevik.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant de la requérante a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par la même requérante. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En mai 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains de la requérante pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées à la requérante à la date d'expropriation.

La requérante, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en mai 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda à la requérante des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. La requérante demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en mai 1989 et septembre 1991.

La DSİ versa à la requérante ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées à la requérante, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés à la requérante par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous. Montants payés à la requérante par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordés par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées à la requérante par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 960 266 535 835 1 752 672 2 062 539 3 472 647 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 826 129 575 083 2 267 982 2 636 825 4 483 920 18/01/1993 15/07/1993 15/02/1995 15/12/1994 01/05/1990 2 230 548 1 638 986 7 541 040 8 635 601 8 519 448 15 523 790 13 867 608 123 443 085 132 852 208 20 883 857 60.47 54.41 47.08 45.31 67.18 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En mai 1990, janvier et juillet 1993, décembre 1994 et février 1995, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 2 590 LT, 8 814 LT, 11 531 LT, 38 418 LT et 41 371 LT respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de mai 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de mai 1990 atteint le chiffre «437», au mois de janvier 1993 le chiffre «1672», au mois de juillet 1993 le chiffre «2126», au mois de décembre 1994 le chiffre «6127» et celui du mois de février 1995 le chiffre «6918» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

La requérante fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de deux et quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Elle soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, elle déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé à la requérante ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, la requérante ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’elle a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car elle n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

La requérante fait valoir qu'elle ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'elle s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Elle souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'elle a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de trois et sept ans après l'expropriation de ses terrains, la requérante soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que la requérante, expropriée de ses terrains, s'est vue reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en mai 1990, janvier 1993, juillet 1993, décembre 1994 et février 1995 respectivement, soit plus de trois et sept ans après les saisines des juridictions et douze et trente mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de trois et sept ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint la requérante relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas de la requérante (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressée en mai 1990, janvier et juillet 1993, décembre 1994, février 1995 respectivement, soit trois et sept ans après la saisine des juridictions et douze et trente mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir à la propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que la requérante a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

La requérante affirme devoir être dédommagée, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Elle demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Elle réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par la requérante, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés à la requérante en 1990, 1993, 1994, 1995 respectivement, et ceux qu'elle aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphes 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus ), la Cour convient d'octroyer à la requérante une indemnité de 12 655 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que la requérante a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privée de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

La requérante sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder à la requérante une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 12 655 (douze mille six cent cinquante cinq) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juin 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente