Akcay împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19641/92) direcționată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, Mehmet Akçay („ reclamantul "), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („ Comisia ") la 15 august 1991, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („ Convenția ").

Reclamantul este reprezentat de Dl. Kazım Berzeg, avocat la baroul din Ankara. Guvernul turc („ Guvernul ") este reprezentat de agentul său.

Cererea are ca scop obținerea unei decizii privind chestiunea dacă faptele cauzei dezvăluie un mancare de respect din partea Statului pârât la cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 er noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (articolul 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 din Regulament. Ca urmare a declinării Dlui. Rıza Türmen, judecător ales din partea Turciei (art. 28), Guvernul a desemnat Dl. Feyyaz Gölcüklü pentru a fi judecător ad hoc (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din Regulament).

Printr-o decizie din 10 ianuarie 1994, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații în scris privind fondul cauzei (articolul 59 § 1 din Regulament).

În aprilie 1987, Administrația Națională a Apelor („ DSİ": Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil cu construcția barajelor, a procedat la expropriere terenurilor reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Sunt astazi inundate de apele lacului barajului.

Indemnizațiile de expropriere stabilite de o comisie de experți a DSİ au fost plătite reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, de asemenea în aprilie 1987, acțiuni pentru majorarea indemnizației de expropriere la tribunalul din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor fixate de Administrația expropriante.

Tribunalul menționat a acordat reclamantului indemnizații suplimentare de expropriere care erau însoțite de dobânzi moratorii simple la rata legală de 30% pe an de calculat de la data cesionării terenurilor DSİ.

Administrația menționată s-a pourvut în casație împotriva hotărârilor tribunalului de la care au rezultat complementele de indemnizație. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să confirme sumele fixate de tribunal. Curtea de Casație a confirmat aceste hotărâri în iunie 1990, februarie, septembrie, decembrie 1991 și februarie 1992 respectiv.

DSİ a plătit reclamantului indemnizațiile suplimentare majorate cu 30% dobândă moratorie simplă calculată până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea 67% pe an.

Indemnizațiile de expropriere plătite reclamantului, datele sesizării jurisdicțiilor interne, sumele indemnizațiilor suplimentare acordate de jurisdicția internă, datele plăților, sumele indemnizațiilor suplimentare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% dobândă moratorie, valorile reale ale indemnizațiilor suplimentare și nivelurile de indemnizare sunt indicate în tabelul de mai jos. Sume plătite reclamantului de Administrație înainte de a prelua posesia terenurilor (în LT) Date de sesizare a jurisdicțiilor interne Sume ale indemnizațiilor suplimentare acordate de jurisdicțiile interne (în LT) Date de plată ale indemnizațiilor suplimentare Sume ale indemnizațiilor suplimentare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% dobândă moratorie (în LT) Valori reale ale indemnizațiilor suplimentare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de indemnizare în raport cu valoare reale ale terenurilor expropriate 1 797 100 1 970 620 8 482 135 2 129 465 1 558 703 21/04/1987 21/04/1987 21/04/1987 21/04/1987 21/04/1987 2 417 861 1 156 000 7 653 657 1 222 000 821 000 20/01/1992 15/11/1992 15/07/1993 15/12/1992 15/07/1993 5 863 312 3 092 300 22 004 263 3 299 400 2 360 375 28 240 616 20 877 360 193 790 595 22 961 380 20 787 720 68.41 67.38 55.78 67.49 52.50 II.

În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, referitor la expropriază, dispune: „(...) Indemnizația de expropriere va fi plătită în numerar și în specie. (...) În caz că legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită în numerar va fi însoțită de dobândă moratorie la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...) " B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

Potrivit legii nr. 3095, rata dobânzilor moratorii datorate pentru întârziere în regularizarea datoriilor Statului era de 30% pe an la époсa faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor moratorii aplicabile creanțelor Statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și ordinul nr. 89/14915 al Consilului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor 20. art. 105 din codul obligațiilor prevede: „Atunci când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile moratorii ale zilelor de întârziere și debitorul nu poate demonstra că creditorul a comis o culpă, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat în mod imediat, judecătorul poate fixa suma acestuia în momentul pronunțării sentinței pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

La 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnizație de expropriere, s-a pronunțat în următorii termeni: „Ceea ce compensează întârzierea în regularizarea creanțelor, sunt dobânzile moratorii. Întrucât calea de execuție silită permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta nu are dreptul să cersească o altă compensație cu titlu indemnitativ; prin urmare, decizia care face dreptate cererii creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește neîntemeiată (...)"

La 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât astfel: „ Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare atunci când inflația în țară era puternică, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor moratorii să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile atașate depozitelor bancare, să depășiți dobânda compusă de 30% printr-o cale ocolitoare.

La 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație rezolvând chestiunea aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor s-a pronunțat în următorii termeni: „ (...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară care acoperă prejudiciile fără a fi necesară demonstrarea lor (...). Din moment ce rata dobânzilor moratorii (prejudiciul datorat întârzierii în plată) este fixată prin lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scăderea valorii monedare (...)) în care se află țara, este imposibil să se invocă aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monedare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului în exces menționat la art. 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă din aceasta constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că echivalentul acestor dezavantaje ar fi 30%, n-ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitorul, considerând ansamblul problemelor economice, a fixat, în temeiul puterii legislative care i-o conferă Constituția, rata reparării prejudiciului rezultat din aceste probleme, nu se poate accepta că prejudiciul de reparat nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea menționată [a legiuitorului] s-ar dovedi neîntemeiată. (...) Este evident că inflația care se resimte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza regularizării târzii rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legislator nu este acela despre care este vorba la art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiuitorul, în temeiul puterii sale legislative, a considerat că prejudiciul menționat s-ar ridica la 30%, creșterea acestuia la rate mai ridicate printr-o decizie judecătorească, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire de competență (...)" E. Date economice

În ianuarie, noiembrie, decembrie 1992 și iulie 1993 cursul mediu al dolarului american (USD) era, potrivit ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 5 486 LT, 8 241 LT, 8 555 LT și 11 531 LT respectiv.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistică al Statului. Potrivit listei relevante, luând cifra „100" ca indice de bază pentru luna aprilie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 mai sus), indicele inflației în luna ianuarie 1992 atingea cifra „1046", în luna noiembrie 1992 cifra „1546", în luna decembrie 1992 cifra „1588" și cea din luna iulie 1993 cifra „2126" (perioada luată în considerare pentru plata indemnizațiilor suplimentare – §17 mai sus).

Reclamantul observă că sumele indemnizațiilor suplimentare însoțite de o dobândă moratorie de 30% pe an i-au fost plătite după patru sau cinci ani de proceduri judiciare și cu o întârziere în plată datorată Administrației. Susține că a suferit o pierdere datorată unei mari depreciații monetare în această perioadă. În cele din urmă, deplânge absența în dreptul turc a unor prevederi care să permită execuția silită pentru datorii ale Statului către particulari.

Guvernul este în dezacord. Reamintește că Statul a plătit reclamantului indemnizațiile sale înainte de a prelua posesia terenurilor, precum și indemnizațiile sale suplimentare majorate cu 30% dobândă, după hotărârile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar dacă aceste sume nu țin cont de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt în mod rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților sechestrate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este mai ales cazul atunci când sunt vorba de proiecte de mare amploare care sunt de folos miilor de persoane; a recunoaște Statului o obligație de despăgubire integrală ar pune în dificultate realizarea unor asemenea proiecte. De altfel, reclamantul nu ar putea pretinde, în prezenta cauză, că a suportat o „ sarcină specială și excesivă " deoarece nu a, pe riscul și pericolul lui, profitat de posibilitatea oferită de art. 105 din codul obligațiilor.

În fine, Guvernul se invocă pe marja sa vastă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă din politica sa privind creația și buna administrare a serviciilor publice. Or rata de dobândă ridicată percepută pentru creanțele Statului vizează asigurarea că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă și constituie de asemenea o specie de impozitare indirectă, fixată în mod deliberat de legislator în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriere, în sine, ci se opune modalităților de plată a indemnizațiilor de expropriere. Subliniază că griefurile sale se referă nu doar la întârziera Administrației de a plăti indemnizațiile suplimentare fixate de tribunal, ci și și mai ales, la prejudiciile pe care le-a suferit în perioada situată între sesizarea tribunalului și primirea sumelor în cauză. Reamintind că plățile s-au efectuat cinci și șase ani după expropriere, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu deprecierea monetară puternică în țară, au generat un dezechilibru injustificat între interesele sale personale și interesul public care au motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropiat de terenuri, a văzut recunoscute indemnizații care i-au fost plătite la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de primă instanță i-a acordat apoi indemnizații suplimentare însoțite de dobândă moratorie la rata de 30% pe an de la acea dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ nu a plătit complementele de indemnizație decât pe 20 ianuarie 1992, 15 noiembrie 1992, 15 decembrie 1992 și 15 iulie 1993 respectiv, adică mai mult de cinci sau șase ani după sesizarea jurisdicțiilor și cincisprezece sau douăzeci și unu luni aproximativ după hotărârile Curții de Casație.

Curtea observă mai întâi că litigiul se referă exclusiv la nivelul indemnizării care nu era suficient datorită insuficienței dobânzilor moratorii aplicate indemnizațiilor suplimentare în perioade de cinci sau șase ani aproximativ, care merg de la sesizarea tribunalului de primă instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, pentru nivelul de indemnizare, §17 mai sus).

În acest sens, Curtea a deja apreciat că caracterul adecvat al unei despăgubiri ar scădea dacă plata acesteia ar face abstracție de elemente susceptibile să-i reducă valoarea, cum este scurgerea unei perioade care nu ar putea fi calificată ca rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis , hotărârea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are consecința agravării pierderii financiare a persoanei expropriate și a o plasa într-o situație de incertitudine, în special dacă se ține seama de deprecierea monetară din anumite State (a se vedea, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în ansamblul ei, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul se referă la „dreptul la respect pentru bunurile sale", în ceea ce privește jurisprudența sa deja stabilită în materie (a se vedea în special hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și urm., și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2680 și urm.), trebuie să caute dacă un just echilibru a fost menținut între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. La acest titlu, este necesar să se ia în considerare modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În prezenta cauză, Curtea constată că sumele indemnizațiilor suplimentare însoțite de o dobândă moratorie simplă de 30% pe an au fost versate persoanei în cauză pe 20 ianuarie, 15 noiembrie și 15 decembrie 1992 și 15 iulie 1993 respectiv, adică cinci sau șase ani după sesizarea jurisdicțiilor și cincisprezece sau douăzeci și unu luni aproximativ după hotărârile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia la acea vreme atingea în medie 67% pe an.

Este indubitabil că întârzierea în plata indemnizațiilor suplimentare acordate de jurisdicțiile interne, este imputabilă doar mancarelor administrației expropriante, care a adus proprietarului un prejudiciu distinct se adaugă exproprierii bunurilor sale. Este tocmai această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care duce Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și excesivă care a rupt just echilibrul care trebuie să domnească între, pe de o parte cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respect pentru bunuri.

În concluzie, a fost violare a art. 1 er din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Ținând cont de concluzia formulată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat sub unghiul acestei prevederi. III.

Reclamantul susține că trebuie să fie despăgubit, atât pentru pierderea pécuniară suferită din cauza plății târzii a indemnizațiilor suplimentare cât și pentru prejudiciile rezultând din întârziere în determinarea acestora în fața jurisdicțiilor naționale. Cere Curții să-i acorde un prejudiciu material calculat în dolari. Cere de asemenea repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Potrivit metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea, hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56) Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, este necesar să se ia în considerare diferența între sumele efectiv versate reclamantului în 1992 și 1993 respectiv, și pe cele pe care le-ar fi primit dacă indemnizațiile suplimentare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară de la data sesizării tribunalului de primă instanță (§32-34 mai sus).

După ce a procedat la propriu calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus), Curtea acceptă să acorde reclamantului o indemnitate de 25 030 USD, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data regularizării.

Curtea, după cum s-a deja pronunțat în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja precitate), consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza privării de terenuri, care erau singurul lui mijloc de subzistență și refugiu. Statuând în echitate, îi acordă deci 1 000 USD cu titlu de prejudiciu moral, indiferent de numărul de proceduri naționale privind bunurile expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită 8 000 USD cu titlu de taxe și cheltuieli privind procedurile naționale și pe cele ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând cont de faptul că toate cererile privind expropriările Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea apreciază în echitate că ar trebui să se acorde reclamantului o sumă de 300 USD. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să fixeze la 6% rata anuală a dobânzilor moratorii pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Constată că a fost violare a art. 1 er din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Constată că nu este necesar să se examineze grieful bazat pe art. 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxe, drepturi de timbru și sarcini fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data regularizării: i. 25 030 (douăzeci și cinci mii treizeci) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1 000 (o mie) dolari americani pentru prejudiciu moral ; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru taxe și cheltuieli; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6 % pe an de la expirarea duratei menționată și până la plată ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 3 iulie 2001 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19641/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Mehmet Akçay (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 10 janvier 1994, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En avril 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en avril 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en juin 1990, février, septembre, décembre 1991 et février 1992 respectivement

La DSİ versa au requérant les indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment du paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous. Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 1 797 100 1 970 620 8 482 135 2 129 465 1 558 703 21/04/1987 21/04/1987 21/04/1987 21/04/1987 21/04/1987 2 417 861 1 156 000 7 653 657 1 222 000 821 000 20/01/1992 15/11/1992 15/07/1993 15/12/1992 15/07/1993 5 863 312 3 092 300 22 004 263 3 299 400 2 360 375 28 240 616 20 877 360 193 790 595 22 961 380 20 787 720 68.41 67.38 55.78 67.49 52.50 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En janvier, novembre, décembre 1992 et juillet 1993 le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 5 486 LT, 8 241 LT, 8 555 LT et 11 531 LT. respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois d'avril 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de janvier 1992 atteint le chiffre «1046», au mois de novembre 1992 le chiffre «1546», au mois de décembre 1992 le chiffre «1588» et celui du mois de juillet 1993 le chiffe «2126» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de quatre ou cinq ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subi pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus cinq et six ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité que les 20 janvier 1992, 15 novembre 1992, 15 décembre 1992 et 15 juillet 1993 respectivement, soit plus de cinq ou bien six ans après les saisines des juridictions et quinze ou vingt et un mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de cinq ou bien six ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé les 20 janvier, 15 novembre et 15 décembre 1992 et 15 juillet 1993 respectivement, soit cinq ou six ans après la saisine des juridictions et quinze ou vingt et un mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1992 et 1993 respectivement, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 25 030 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 25 030 (vingt cinq mille trente) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente