ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2336/2010

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, s-a constatat că:

Prin sentința comercială nr. 2002 din 17 aprilie 2006

pronunțată în dosarul nr. 26164/3/2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de către pârâta A.V.A.S.

București privind lipsa calității procesuale active a reclamantei și

prescripția acțiunii, pe fond dispunând respingerea ca neîntemeiată a acțiunii

principale formulată de reclamanta S.I.F M. SA prin care s-a solicitat în

contradictoriu cu pârâtele A.V.A.S. București și SC A. București SA pronunțarea

unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a actelor adiționale

încheiate la data de 7 iulie 1999, pentru fraudă la lege, cauză ilicită și

imorală și pentru vicierea consimțământului reprezentantului persoanei

juridice.

A fost respinsă ca neîntemeiată și cererea reclamantei de

chemare în judecată a intervenientei L.S. în calitatea sa de director general

al SC A. SA.

Sentința tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, care prin decizia nr. 236 pronunțată la

data de 8 mai 2007 a respins ca nefondate apelurile reclamantei S.I.F. M. SA și

pârâtei SC A. București SA constatând că prin conținutul cererii introductive

și al criticilor evocate prin apelurile deduse judecății, nulitatea absolută a

actelor adiționale încheiate la data de 7 iulie 1999 a fost întemeiată pe fraudă la lege, cauza ilicită și imorală, vicierea consimțământului

reprezentantului persoanei juridice, fiind menționată și încălcarea

dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 31/1996 precum și ale art. 126 din același

act normativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3166

din 2 decembrie 2009 a admis recursurile declarate de reclamanta S.I.F. M. SA

și pârâta SC A. București SA de împotriva deciziei nr. 236 din 8 mai 2007 a Curții de Apel București, a modificat decizia recurată, a admis apelurile, a schimbat în parte

sentința în sensul că s-a admis acțiunea și cererea de chemare în judecată a

intervenientei S.L. S-a constatat nulitatea absolută a actelor adiționale din 7

iulie 1999 la Convenția nr. 5 din 7 iulie 1993, la Convenția nr. 107 din 30 decembrie 1994, la Convenția nr. 74 din 1 martie 1994, la Convenția nr. 128 din 30 martie 1994, la Convenția nr. 48 din 3 februarie 1995, la Convenția nr. 411 din 1 august 1995, la Convenția nr. 110 din 10 februarie 1996, la Convenția nr. 663 din 13 septembrie 1996, la Convenția nr. 477 din 2 mai 1997 și la Convenția nr. 949 din 25 iulie 1997.

Înalta Curte, analizând decizia a constatat că modul

în care părțile au înțeles să își exprime voința prin aceste Convenții denotă

clar intenția acordării unor sume având natura unor fonduri nerambursabile.

Astfel, toate actele juridice prevăd rambursarea sumelor numai în ipoteza în

care A. nu atinge anumiți indicatori, nu își îndeplinește obligațiile asumate

sau dacă utilizează fondurile pentru alte scopuri decât cele pentru care au

fost acordate.

În concluzie, voința legiuitorului a fost ca

societăți precum A. să beneficieze de anumite sume de bani pentru ca

privatizarea acestora să se realizeze în condiții mai favorabile pentru stat.

Actele adiționale încheiate la data de 7 iulie 1999

au schimbat regimul juridic aplicabil sumelor acordate prin Convenții.

S-a apreciat că instanța de apel a reținut în mod

eronat că în cauză nu este incident art. 143 din Legea nr. 31/1990 pentru că,

pe de o parte textul s-ar referi numai la bunuri corporale, iar sumele la care

se refera Avicola nu ar reprezenta ½ din totalul activelor societății,

iar pe de altă parte, actele adiționale ar forma "corp comun" cu

Convențiile, iar competența aprobării acestor acte ar fi revenit

administratorului iar nu adunării generale a acționarilor.

Curtea a reținut că în speță este incident art. 143

din Legea nr. 31/1990. Actele adiționale au natură juridică a unor acte de

dispoziție, iar art. 143 se aplică și bunurilor incorporale.

Considerentul instanței de apel în baza căruia a fost

înlăturată aplicabilitatea art. 143 din Legea nr. 31/1990, în sensul că textul

în discuție nu s-ar referi și la bunuri incorporale, a fost considerat ca lipsit

de orice suport juridic.

S-a apreciat că interdicția impusă de legiuitor prin

art. 143 din Legea nr. 31/1990 se referă la orice categorie de bunuri a căror

valoare depășește jumătate din valoarea activelor societății la momentul

încheierii actului. Legiuitorul nu distinge cu privire la bunurile ce pot forma

obiectul acestor acte de dispoziție, motiv pentru care se va face aplicarea

principiului „

ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.

În speță, valoarea creditului acordat depășește pragul

instituit de art. 143 din Legea nr. 31/1990, iar acest aspect nu a fost

contestat niciodată de către A.V.A.S.

Înalta Curte a apreciat că actele adiționale sunt

acte juridice distincte de Convenții, în condițiile în care, Convențiile aveau

ca obiect acordarea către A. a unor sume nerambursabile, iar prin Actele

adiționale s-a convenit acordarea unui împrumut care depășea ½ din

valoarea activelor contabile ale societății.

În mod eronat instanța de apel a reținut că nu sunt

incidente motivele de nulitate constând în fraudarea legii și cauza ilicită și

imorală.

Pentru a stabili dacă sunt incidente aceste motive de

nulitate, instanțele de fond și apel ar fi trebuit să analizeze: care era

regimul juridic aplicabil sumelor acordate prin Convenții și dacă părțile

puteau să convină asupra rambursării acestora prin Actele adiționale.

Prin raportare la dispozițiile legale care au stat la

baza încheierii Convențiilor și la prevederile contractuale, rezulta că sumele

respective erau nerambursabile și urmau a fi folosite pentru restructurarea/ rentabilizarea

A. FPS era îndreptățit să pretindă restituirea sumelor respective doar în

cazurile limitativ prevăzute de părți și care se circumscriau unor ipoteze în

care Avicola era în culpa contractuală, fapt neinvocat în cauză.

Referitor la critica privind inexistența unui text

care să interzică părților să prevadă restituirea unei sume nerambursabile, instanța

a reținut că acest fapt se explică prin inutilitatea unei asemenea prevederi.

Astfel, obligația de rambursare ar fi fost contrară scopului pentru care

fuseseră acordate respectivele sume, în baza unor acte normative ce avuseseră

în vedere restructurarea/rentabilizarea/ reabilitarea unor societăți precum

Avicola, iar nu creșterea pasivului acestora.

Cât privește recursul recurentei-pârâte, instanța

supremă a primit critica acesteia și, în consecință, a considerat greșit

considerentul instanței de apel în sensul că FPS acționează în baza unor

principii comerciale, conform prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 58/1991.

Textul legal nu poate fi interpretat în sensul de a permite acestei instituții

să acționeze contrar cadrului legal aplicabil la momentul respectiv.

Același deziderat a fost urmărit și în cazul

societății intimate, tocmai acesta fiind scopul acordării sumelor prevăzute de

convenții: retehnologizarea și restructurarea societății pentru a fi

privatizată.

Împotriva deciziei nr. 3166 pronunțată la

data de 2 decembrie 2009 de Înalta Curte a formulat contestație în anulare, pârâta

A.V.A.S. București invocând drept motiv de contestație prevederile art. 318 C.

proc. civ.

În argumentarea acestui motiv, contestatoarea

a susținut că greșeala materială a fost comisă de instanța de recurs prin sancționarea

actelor adiționale cu nulitate absolută, întrucât existența viciului de

consimțământ atrage nulitatea relativă a actului juridic situație în care

cererea trebuia promovată în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut

de lege, or, susține contestatoarea, cererea de chemare în judecată a fost

promovată cu depășirea termenului legal, la 5 ani de la încheierea actelor

adiționale. Potrivit contestatoarei calificarea greșită a cauzei de nulitate,

ca fiind absolută și nu relativă cum ar fi fost corect, a fost rezultatul unei

greșeli materiale.

Tot greșeală materială, susține

contestatoarea, este și faptul că instanța de recurs a reținut că adoptarea

actelor adiționale nu respectă dispozițiile statutului și ale art. 143 din

Legea nr. 31/1990, întrucât această normă are în vedere actele de dispoziție

având ca obiect bunuri corporale, active ale societății.

În opinia contestatoarei greșeală materială

este și aprecierea că sumele acordate de FPS (antecesor A.V.A.S.) SC A. SA prin

convențiile încheiate, erau nerambursabile, prin raportare la cadrul legal

aplicabil și voinței părților, urmând a fi folosite de societate pentru

restructurare și rentabilizare.

În esență, a solicitat anularea deciziei

nr. 3166 din 2 decembrie 2009 cu consecința rejudecării cauzei.

Contestația în anulare va fi respinsă ca

nefondată.

A.V.A.S. București a promovat calea de atac extraordinară

a contestației în anulare solicitându-i Înaltei Curți să retracteze decizia

pronunțată în recurs, pentru motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ. Prin

invocarea art. 318 C. proc. civ. s-a apelat la contestația în anulare specială

sub cele două aspecte ale sale: a) când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale; b) când instanța respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau casare.

Prin cele două ipoteze ale art. 318 C. proc. civ. se pune în

valoare faptul că această cale de atac poate fi promovată împotriva hotărârilor

irevocabile în scopul îndreptării unor inadvertențe de ordin formal și nu în

scopul de a obține reformarea hotărârilor atacate.

Din dezvoltarea argumentelor invocate de contestatoare,

expuse anterior, rezultă cu evidență că nu a fost argumentată nicio ipoteză a art.

318 C. proc. civ., ci a fost supus spre o nouă analiză, în fața Înaltei Curți,

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. înțelegând prin

aceasta că, în realitate, s-a criticat dezlegarea dată în drept motivului

respectiv de recurs.

Altfel spus, contestatoarea și-a exprimat dezacordul în

legătură cu judecata recursului, cu aplicarea Decretului nr. 167/1958, a art. 143

din Legea nr. 31/1990, care a avut ca finalitate pe fondul cauzei anularea actelor

adiționale. Neînsușirea argumentelor invocate în sprijinul motivului de nelegalitate

invocat în recurs și repunerea în discuție a respectivelor critici demonstrează

că prin demersul său, contestatoarea a urmărit ca pe această cale să provoace o

rejudecare a recursului, ceea ce excede cerințelor art. 318 C. proc. civ. pe

care și-a întemeiat contestația în anulare.

În fine, mai trebuie reținut că această cale de atac are în

vedere soluțiile pronunțate în acest dosar, iar în măsura în care a existat o

soluție cu o altă finalitate pronunțată de instanțele de fond și de apel,

aceasta nu ar putea fi îndreptată pe calea contestației în anulare.

Rezumând considerentele de mai sus Înalta Curte va reține că

s-a promovat contestația în anulare neargumentată în conformitate cu cerințele

art. 318 C. proc. civ. și că acest demers în fața Înaltei Curți a avut ca scop

judecarea recursului la recurs și nu aspecte formale în legătură cu judecata

permise de dispozițiile invocate.

În consecință, contestația în anulare va fi respinsă ca

nefondată.

Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (3)

C. proc. civ. contestatoarea va fi obligată la cheltuieli de judecată conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatoarea A.V.A.S. București împotriva deciziei

nr. 3166 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială, ca nefondată.

Obligă contestatoarea

la 5.000 lei cheltuieli de judecată către intimata S.I.F. M. SA București,

conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2010.