ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8741/2009

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 11 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Alba reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Franța, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâtul C.T. În fapt s-a arătat că pârâtul C.T. a fost returnat din Franța la data de 29 septembrie 2007 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin H.G. nr. 278/1994. Tribunalul Alba, prin sentința civilă nr. 1147 din 31 octombrie 2007 a respins acțiunea ca nefondată.

Instanța a reținut în esență că potrivit Directivei 38/2004 a Parlamentului European și a Consiliului statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică și că aceste motive nu sunt îndeplinite în cazul pârâtului, readmisia făcându-se fără nici o formalitate sau probe referitoare la încălcarea vreunei prevederi legale pe teritoriul Statului francez. Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia nr. 37/A/2009 din 12 martie 2009, a respins apelul reclamantei ca nefondat. În esență Curtea de apel a reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente speței deduse judecății, constatând că dispozițiile Directivei 38/2004 au prioritate față de norma internă, Legea nr. 248/2005 și că în cauză nu s-au dovedit situații care să impună restrângerea libertății de circulație a pârâtului.

Împotriva acestei decizii reclamata a declarat recurs motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt s-au arătat în esență următoarele: Obligațiile prevăzute în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, trebuie respectate de către toți cetățenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate.

Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția pentru apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează în art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și străinătate, garanție care poate fi supusă anumitor restricții, reglementate chiar de documentul internațional invocat și anume paragrafele 3 și 4 în care sunt reglementate restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu are un caracter absolut, putând cunoaște anumite limitări legale, asemenea limitări regăsindu-se în legislația internă. În legătură cu reglementările interne recurenta a mai arătat că, prin Decizia nr. 901 din 5 decembrie 2006 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

al României nr. 49 din 23 ianuarie 2007, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (6) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Față de situația concretă a intimatului-pârât, care a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene dispozițiile legale privind regimul juridic al străinilor, se impune concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera circulație a pârâtului pe teritoriul Franței are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din acele state. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta a investit – în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 – tribunalul, instanță competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație în statele Uniunii Europene. Ca urmare, această măsură fiind dată în competența instanțelor de judecată, acestea sunt competente să aprecieze și să analizeze, în funcție de materialul probator administrat, oportunitatea măsurii solicitate. Dreptul la liberă circulație a cetățenilor români nu este un drept absolut, el se exercită cu respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție.

Legea nr. 248/2005 nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziții exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută. În legislația primară, art. 18.1 TCE se prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea acestuia.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidența cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004 stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică. Această Directivă a fost transpusă și în legislația română, prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005 și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menționat.

Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituția României stabilește regula preeminenței normei internaționale (în speță, normei comunitare), în raport de norma internă, în caz de neconcordanță a acestor din urmă reglementări cu dispozițiile din pactele și tratatele internaționale la care România este parte. În cauza dedusă judecății nu s-a probat existența vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă. Ca urmare, instanțele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autoritățile străine cu privire la intimat.

Aprecierea instanței române s-a limitate la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu la decizia de returnare a cetățeanului român în țara de origine. Având în vedere aceste motive, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, ca urmare, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 37/A din 12 martie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2009.