ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8741/2009

Deliberând, asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la

11 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Alba reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Franța, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâtul C.T.

În fapt s-a arătat că

pârâtul C.T. a fost returnat din Franța la data de 29 septembrie 2007 în baza Acordului

de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin H.G. nr. 278/1994.

Tribunalul Alba, prin

sentința civilă nr. 1147 din 31 octombrie 2007 a respins acțiunea ca nefondată.

Instanța a reținut în esență

că potrivit Directivei 38/2004 a Parlamentului European și a Consiliului

statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a

cetățenilor Uniunii numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică

sau sănătate publică și că aceste motive nu sunt îndeplinite în cazul

pârâtului, readmisia făcându-se fără nici o formalitate sau probe referitoare

la încălcarea vreunei prevederi legale pe teritoriul Statului francez.

Curtea de Apel Alba Iulia prin

decizia nr. 37/A/2009 din 12 martie 2009, a respins apelul reclamantei ca

nefondat.

În esență Curtea de apel a

reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

incidente speței deduse judecății, constatând că dispozițiile Directivei

38/2004 au prioritate față de norma internă, Legea nr. 248/2005 și că în cauză

nu s-au dovedit situații care să impună restrângerea libertății de circulație a

pârâtului.

Împotriva acestei decizii reclamata

a declarat recurs motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În fapt s-au arătat în

esență următoarele:

Obligațiile prevăzute în

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, cu modificările și completările ulterioare, trebuie respectate de

către toți cetățenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate.

Protocolul Adițional nr. 4

la Convenția pentru apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentale

garantează în art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și străinătate,

garanție care poate fi supusă anumitor restricții, reglementate chiar de documentul

internațional invocat și anume paragrafele 3 și 4 în care sunt reglementate

restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulație, ceea ce

înseamnă că dreptul în discuție nu are un caracter absolut, putând cunoaște

anumite limitări legale, asemenea limitări regăsindu-se în legislația internă.

În legătură cu

reglementările interne recurenta a mai arătat că, prin Decizia nr. 901 din 5

decembrie 2006 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. al României nr. 49

din 23 ianuarie 2007, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (6) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Față de situația concretă a

intimatului-pârât, care a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al

Uniunii Europene dispozițiile legale privind regimul juridic al străinilor, se impune

concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera circulație a pârâtului pe

teritoriul Franței are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de

natură să aducă atingere ordinii publice din acele state.

Analizând hotărârea atacată

prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta a investit – în

temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 – tribunalul, instanță

competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași

lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă

circulație în statele Uniunii Europene.

Ca urmare, această măsură

fiind dată în competența instanțelor de judecată, acestea sunt competente să

aprecieze și să analizeze, în funcție de materialul probator administrat,

oportunitatea măsurii solicitate.

Dreptul la liberă circulație

a cetățenilor români nu este un drept absolut, el se exercită cu respectarea

cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a

II-a din Constituție. Legea nr. 248/2005 nu stabilește că prin simpla returnare

dintr-un alt stat a unui cetățean român trebuie să se dispună restrângerea

exercitării dreptului acestuia la liberă circulație. O altă interpretare, în

lipsa unor dispoziții exprese care să instituie o restrângere care să opereze

de drept, nu poate fi făcută.

În legislația primară, art. 18.1

TCE se prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a

locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și

condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea

acestuia.

În legislația secundară,

Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidența cetățenilor Uniunii

Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de

modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul

Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004 stabilește că

limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi

dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate

publică.

Această Directivă a fost

transpusă și în legislația română, prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera

circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005 și

care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană,

potrivit art. 35 al documentului normativ menționat.

Principiul consacrat de art.

20 alin. (2) din Constituția României stabilește regula preeminenței normei

internaționale (în speță, normei comunitare), în raport de norma internă, în

caz de neconcordanță a acestor din urmă reglementări cu dispozițiile din

pactele și tratatele internaționale la care România este parte.

În cauza dedusă judecății nu

s-a probat existența vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă

care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.

Ca urmare, instanțele de

judecată au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză,

fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de

autoritățile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanței române s-a

limitate la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu la

decizia de returnare a cetățeanului român în țara de origine.

Având în vedere aceste

motive, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și, ca urmare, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 37/A din 12

martie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 octombrie 2009.