ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 901/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 901/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 4 decembrie 2003, reclamanta SC C.C. SRL E. Nord a chemat în judecată

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Consiliul Local E. și

SC E. SA E. Nord, solicitând anularea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria M.08 nr. 0774 din 8 noiembrie 1999, emis de către fosta

Autoritate Națională pentru Turism, în favoarea SC E. SA, privind terenul în

suprafață de 657,85 mp, de sub hotelul C. E. Nord, activ proprietate a

reclamantei.

Totodată, s-a solicitat obligarea

pârâtului Consiliul Local E., să-și dea acordul pentru emiterea unui nou certificat

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, în favoarea SC

C.C. SRL E. Nord, precum și obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului, la emiterea acestuia.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a arătat că SC C.C. SRL a luat ființă în anul 1992, prin asocierea

dintre SC E. SA și SC M. SRL, în scopul exploatării turistice a Hotelului C.

din stațiunea E. Nord.

Conform actului constitutiv de

societate, arată reclamanta, asociatul SC E. SA a aprobat 40% din capitalul

social al SC C.C. SRL, procent reprezentat de valoarea hotelului C., cu toate

datoriile aferente, obiectele de inventar și terenurile aferente, iar asociatul

SC M. SRL a aportat restul de 60% în numerar. Prin urmare, în opinia

reclamantei, voința asociaților a vizat în mod expres aportarea în natură și a

terenului pe care se află amplasat Hotelul C., acest teren devenind partea

capitalului social al persoanei juridice nou-create.

În aceste condiții arată reclamanta,

la data de 29 februarie 1996, prin adresa nr. 45, a solicitat Primăriei orașului E., eliberarea, în temeiul prevederilor H.G. nr. 834/1991, a unui

certificat de atestare a dreptului de proprietate al SC C.C. SRL asupra

terenului aferent hotelului C. și dependințelor sale, motivat de faptul că

acest teren este necesar și servește nemijlocit realizării obiectului de

activitate agreat prin actul constitutiv. Mai arată reclamanta că, întrucât

Primăria E. nu a dat nici un răspuns solicitării sale și că s-a interesat

ulterior, dar nu a primit un răspuns mulțumitor, la data de 30 septembrie 2003, a revenit în scris solicitării inițiale, reclamând un răspuns din partea autorității locale,

care, prin adresa nr. 18309/2003, i-a răspuns că pentru terenul respectiv s-a

emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M.08 nr. 0774

din 8 noiembrie 1999, în favoarea SC E. SA.

Cum în realitate, terenul în

chestiune a ieșit din patrimoniul SC E. SA, încă din anul 1992 și cum acesta

este folosit de SC C.C. SRL, încă de la constituire, în opinia reclamantei, se

impune a se lua măsurile solicitate prin acțiunea sa.

În cauză, au formulat întâmpinări, SC

E. SA, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și Consiliul Local

E. (impropriu denumite Precizări), invocându-se excepția inadmisibilității

acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile și tardivitatea acțiunii.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2004,

Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins excepția inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului la

acțiune, reținând, după cum urmează.

Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile, instanța de

fond a reținut că neîndeplinirea acestei proceduri nu poate fi sancționată cu

inadmisibilitatea acțiunii, pe de o parte, întrucât natura termenului de 30 de

zile, de sesizare a emitentului actului, este un termen de recomandare. Pe de

altă parte, s-a reținut că prin dispozițiile art. 21 alin. (4) din Constituția

României, revizuită, s-a urmărit să se înlăture anacronismele

instituționalizării procedurilor prealabile și obligatorii de jurisdicție

administrativă, iar prin cele ale alin. (3) se reiterează, cu toate

consecințele pe care le implică unele dintre sintagmele art. 6 pct. 1 din

Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

procesul echitabil constituind o garanție a principiului egalității, iar

termenul rezonabil o garanție că justiția, ca serviciu public, asigură apărarea

drepturilor și libertăților cetățenilor.

Referitor la excepția prescripției

dreptului la acțiune, instanța de fond a reținut că, în raport cu faptul că

acest act a fost invocat de pârâtă, la data de 11 octombrie 2003, cu ocazia

concilierii directe conform art. 720

1

C. proc. civ., când s-a

încheiat procesul-verbal nr. 0756 din 1 septembrie 2003, data introducerii

acțiunii se încadrează în termenul de un an de zile prevăzut de art. 5 alin.

(5) din Legea nr. 29/1990.

La data de 11 februarie 2004, SC E. SA

a formulat în baza dispozițiilor art. 60 C. proc. civ., cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S., precizând că în vederea aplicării Legii nr. 99/1999, SC

E. SA a emis un număr de 25.426 acțiuni, corespunzătoare valorii terenului

aferent hotelului C., iar aceste acțiuni au revenit de drept A.P.A.P.S. - ului

care a devenit, astfel, acționar la SC E. SA, având loc în același timp o

majorare a capitalului social al societății, fapt aprobat prin încheierea - rezoluție

nr. 11192 din 9 mai 2002, emisă de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului Constanța.

Această încheiere, atestă, astfel, arată

pârâta, cooptarea în societate a A.P.A.P.S. - ului și majorarea capitalului

social cu aport în natură adus de A.P.A.P.S., reprezentând contravaloarea

terenului în litigiu și nu numai.

Aceeași instanță, prin sentința

civilă nr. 46/CA din 8 martie 2004, a admis acțiunea reclamantei, a anulat

certificatul de atestare atacat și a obligat pârâtul Consiliul Local Eforie,

să-și dea acordul, iar pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului în suprafață de 657,85 mp către SC C.C. SRL Eforie Nord, respingând,

ca nefondată, cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S.

Pentru a se pronunța în sensul

arătat, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin contractul de

societate, conform art. 6, pârâta SC E. SA și-a dat consimțământul cu privire

la ieșirea din patrimoniul său, atât a activului hotel C., cât și a terenului

aferent, fără de care activitatea specifică nu s-ar fi putut realiza, precum și

cu privire la constituirea capitalului social al noii societăți create, SC C.C.

SRL, ce cuprinde și aportul în natură al pârâtei, respectiv hotelul C., împreună

cu datoriile existente și obiectele de inventar, în valoarea rămasă

neamortizată și terenurile aferente.

Totodată, instanța de fond a mai

reținut că solicitarea în anul 1999, a Certificatului de atestare a dreptului

de proprietate, de către SC E. SA, pe lângă faptul că a fost ulterioară

demersurilor reclamantei (de altfel, singura îndreptățită în acest sens,

începută încă din anul 1996, conform adresei nr. 1029 din 29 februarie 1996),

nu poate fi interpretată decât ca o încălcare a principiului consacrat în art. 970 C. civ., potrivit căruia convențiile trebuie încheiate și executate cu bună-credință.

În plus, la data solicitării și

obținerii certificatului de atestare, SC E. SA era privatizată în procent de

100%, situație în care Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 nu-și mai aveau

aplicare.

În privința cererii de chemare în

garanție a A.P.A.P.S. București, formulată de către SC E. SA, instanța a

reținut că este de observat că, potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (1) C.

proc. civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia

ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în

garanție sau în despăgubire și că în speță, A.P.A.P.S. are calitatea de

acționar în cadrul SC E. SA, neavând nici o obligație de dezdăunare a acesteia,

în cazul în care i s-ar anula certificatul atacat și, implicit, al diminuării

capitalului social, cu valoarea terenului, constatarea nulității absolute a

certificatului fiind determinată de nelegalitatea acestui act.

Împotriva acestei sentințe au

formulat recurs, în termen legal, SC E. SA și Consiliul Local Eforie,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304

și 304

1

C. proc. civ.

Totodată, împotriva aceleiași

sentințe, precum și a încheierii din 29 ianuarie 2004, a formulat recurs, și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, criticând

soluția instanței de fond, atât cu privire la motivele respingerii excepției

inadmisibilității, cât și cu referire la aspectele de fond ale pricinii.

Examinând cauza, în raport cu

criticile formulate soluției instanței de fond, cu probele administrate precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul

este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform dispozițiilor art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 29/1990 aplicabil în cauză, înainte de a cere instanței,

anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat,

se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data

când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut

la art. 1 alin. (2) din lege, autorității emitente, care este obligată să

rezolve reclamația, în termen de 30 de zile de la aceasta.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin.

(2), în cazul în care cel care se consideră vătămat, nu este mulțumit de

soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța, în termen de 30 de

zile de la comunicarea soluției.

Conform art. 5 alin. (3), dacă cel

care se consideră vătămat în dreptul său, s-a adresat cu reclamație, și

autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul,

termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la

comunicarea de către acea autoritate, a soluției date reclamației.

De asemenea, potrivit art. 5 alin.

(4), sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care autoritatea

administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă

reclamația în termenul prevăzut la alin. (1).

Conform dispozițiilor art. 5 alin.

(5) din Legea nr. 29/1990, în toate cazurile, introducerea cererii la instanță

nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului

administrativ a cărui anulare se cere.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art.

21 alin. (4) din Constituția României, revizuită, jurisdicțiile speciale

administrative sunt facultative și gratuite.

Numai că textul constituțional care

se referă la caracterul facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative, nu

este aplicabil prevederilor legale criticate, care instituie obligația

persoanei vătămate de a se adresa, cu reclamație, organului administrativ

emitent, pe calea recursului grațios sau organului ierarhic superior, pe calea

recursului ierarhic, mai înainte de sesizarea instanței de judecată, cu

anularea actului considerat ilegal. Chiar Curtea Constituțională a statuat că

nici o dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o

procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este, de

exemplu, procedura recursului administrativ grațios sau a celui ierarhic (Decizia

nr. 700 din 20 decembrie 2005 a Curții Constituționale).

Așadar, procedura administrativă

prealabilă învestirii instanței de judecată nu împiedică și nu restrânge accesul

celui în cauză, la justiție, ci, dimpotrivă, îi oferă un mijloc în plus de

remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat, și anume,

reexaminarea lui de către organul emitent sau de organul ierarhic superior. Instituirea

de către legiuitor, a unei proceduri administrative prealabile sesizării

instanțelor judecătorești are drept scop să asigure o soluționare mai rapidă a

unor categorii de litigii și cu cheltuieli minime, precum și stingerea

litigiului într-un termen scurt.

De altfel, liberul acces la justiție

presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește,

iar conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac și

neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage

decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea

dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Cu privire la caracterul termenului prevăzut

de art. 5 din Legea nr. 29/1990, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi

apreciat a avea caracter de recomandare, în raport cu natura imperativă a

normei, respectiv a sintagmei „se va adresa”.

În cauză, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că intimata-reclamantă recunoaște că în perioada 29 februarie

1996 - 30 septembrie 2003 nu s-a adresat în scris nici unei autorități,

situație confirmată și prin adresele depuse la dosar, în principal prin adresa nr.

18909 din 30 octombrie 2003.

Mai mult, intimata-reclamantă nu a

făcut dovada că s-ar fi adresat emitentului certificatului de atestare datat 8

noiembrie 1999.

Totodată, Înalta Curte constată că

intimata-reclamantă a luat cunoștință de existența actului atacat, la data de 1

septembrie 2003, iar nu la 11 octombrie 2003, cum greșit a reținut instanța de

fond.

De altfel, chiar intimata-reclamantă

susține că „o eventuală plângere prealabilă adresată Ministerului

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nu ar fi dus la nici un rezultat,

tăcerea sau răspunsul negativ fiind deja o certitudine, ce conferă efortului un

clar caracter inutil, fără vreo finalitate în sensul imaginat de autorii Legii nr.

29/1990”.

În aceste condiții, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile,

contrar celor reținute de instanța de fond, este o cauză de inadmisibilitate a

acțiunii.

De asemenea, constatându-se

nelegalitatea hotărârilor judecătorești atacate pe acest aspect ce are caracter

peremptoriu, examinarea motivelor de recurs ce vizează fondul pricinii, este lipsită

de relevanță juridică.

Prin urmare, constatându-se că

motivul de recurs privind excepția lipsei procedurii prealabile este fondat, se

vor admite recursurile declarate în cauză, se vor casa hotărârile judecătorești

atacate și rejudecând pricina, se va respinge acțiunea, ca inadmisibilă, soluție

ce lasă fără obiect și cererea de chemare în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de SC T.M.

SA Eforie Nord, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și

Consiliul Local Eforie, împotriva sentinței civile nr. 46/CA din data de 8

martie 2004, a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, precum și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, și a încheierii

din 29 ianuarie 2004 a Curții de Apel Constanța.

Casează sentința și încheierea

atacate și respinge acțiunea, ca inadmisibilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 martie 2006.