ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2131/2015

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată reclamatul A. a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 08 nr. 1067 emis de Ministerul Turismului la data de 19 decembrie 2001 pentru SC B. SA (actual SC C. SA).

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 792 din 10 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA, Primăria Municipiului Fetești și Ministerul Turismului - actual Autoritatea Națională pentru Turism, ca nefondată, astfel cum a fost precizată la termenul din data de 10 martie 2014. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, în primul rând, reclamantul nu a probat că deține un drept de proprietate asupra terenului sau unei părți din terenul indicat în actul administrativ contestat, iar contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar sunt relevante în litigiu prin aceea că ele denota faptul că reclamantul nu deține/nu a deținut un drept de proprietate asupra terenului indicat în actul de proprietate al pârâtei B. SA, ci doar asupra construcțiilor aflate pe teren. În al doilea rând, astfel cum rezultă din cererea precizatoare depusă la ultimul termen de judecată, reclamantul se prevalează în susținerea acțiunii de contractul de concesiune nr. 13.830 din 19 octombrie 1998, iar respectivul contract a fost încheiat de reclamant în calitate de concesionar și Primăria Municipiului Fetești în calitate de concedent, privind suprafața de 1.041 mp teren situat în str. D. pe o perioadă de 25 de ani. Contractul de concesiune a fost încheiat ulterior devenirii irevocabile a Sentinței civile nr. 100/2007, pronunțată în Dosarul nr. x/1997, irevocabilă la data de 29 octombrie 2007 prin Decizia civilă nr. 1.690/1997. Prin Sentința civilă nr. 100/1997 i s-a recunoscut pârâtei SC B. SA dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 1.591 mp aferent fostului hotel E., teren identificat în dispozitivul respectivei sentințe. S-a reținut și că reclamantul nu poate invoca eventuala încălcare a art. 18 alin. (3) din H.G. nr. 634/1991 câtă vreme nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 946/1992, cumpărător fiind SC F. SRL. Reclamantul a dobândit o parte din clădire în suprafața de 194 mp, ulterior, prin contractul nr. 462 din 15 noiembrie 1995 de la SC F. SRL. Prin urmare, reclamantul persoana fizica nu poate invoca o vătămare care ar fi putut afecta (daca s-ar fi probat acest lucru) o alta entitate. În plus, aceste apărări, dincolo de faptul ca ar fi putut fi invocate doar de SC F. SRL, țineau de litigiul care a făcut obiectul dosarului în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 100/1997, pentru ca reprezentau apărări cu privire la dreptul de folosința asupra terenului. Or, în condițiile în care cu putere de lucru judecat s-a stabilit deja dreptul de folosință asupra terenului, reclamantul nu poate răsturna ceea ce s-a judecat cu putere de adevăr într-un alt litigiu și repune în discuție practic lipsa dreptului de folosință a pârâtei SC C. SA în ceea ce privește terenul indicat în Sentința civilă nr. 100/1997.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs. În motivarea recursului se invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. "Când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii". În susținerea motivelor de recurs, recurentul-reclamant precizează că: - este proprietarul Hotelului E. pe care l-a cumpărat inițial de la SC F. SRL al cărei administrator a fost. În aceste condiții, deși niciodată în fața instanței de fond nu s-a pus în discuție calitatea sa procesuală, susținerea că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 946/1992, nu poate fi primită ca și motivare a hotărârii prin care acțiunea inițială a fost respinsă, fiind făcută pe deplin dovada că este persoana îndreptățită să formuleze acțiunea de față; - a arătat condițiile în care a achiziționat acest hotel și care era obligația pe care vânzătoarea de la acea vreme o avea de îndeplinit, respectiv aceea de a reglementa situația juridică a terenului pentru ca apoi acesta să îi revină, cu atât mai mult cu cât în prețul vânzării a fost inclusă și valoarea terenului. Dar, vânzătoarea de la acea dată a încasat prețul cerut și apoi nu și-a mai îndeplinit obligația care îi revenea, astfel că din anul 1992 și până în prezent a tot făcut demersuri să obțină ceea ce i se cuvenea, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat; - în mod greșit s-a reținut că nu a făcut dovada vătămării unui drept al său, atâta vreme cât din însăși acțiunea formulată și precizată rezultă, fără putință de tăgadă, că a fost prejudiciat; - în mod ilegal, actuala societate B. SRL a obținut atestarea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, cu atât mai mult cu cât, însăși din adresa intimatei Autoritatea Națională pentru Turism, rezultă că, la momentul la care se face referire despre patrimoniul SC B. SA, la poziția "Hotel G." figurează "vândut". Or, este mai mult decât evident că SC B. SA nu mai avea în patrimoniu aceste teren, iar cel îndreptățit să îl primească era reclamantul, care îl achiziționase odată cu imobilul construcție. Un alt motiv de nelegalitate îl constituie și faptul că se face referire la o hotărâre judecătorească care a fost câștigată de actuala SC B. SA doar datorită faptului că instanța a considerat că nu a timbrat suficient, deși există la dosar dovada timbrajului. În aceste condiții, atestarea dreptului de proprietate pentru actuala societate SC B. SA, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 08 nr. 1067 emis de Ministerul Turismului în data de 19 decembrie 2001 pentru SC B. SA, a fost una ilegală, actuala societate nefăcând nici un demers pentru obținerea acestui certificat, iar potrivit contractului de vânzare-cumpărare la momentul la care acest certificat se obținea, terenul aparținea societății ale căror active au fost preluate de reclamant. S-a solicitat să se aibă în vedere și contractul de concesiune nr. 13.830 din 19 octombrie 1998, precum și adresa nr. 1226/1940 emisă chiar de SC B. SA și admiterea recursului și anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M 08 nr. 1.067 emis de Ministerul Turismului la data de 19 decembrie 2001, s-a dat în proprietatea exclusivă a SC B. SA suprafața de 1.566 mp. situată în județul Ialomița. Titlul de proprietate a fost emis având în vedere dispozițiile cuprinse în Sentința civilă nr 100/1997 a Judecătoriei Fetești, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia 1.690 din 29 octombrie 1997 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. În litigiile care s-au finalizat prin pronunțarea celor două hotărâri judecătorești, SC F. SRL administrată de reclamant a fost parte în proces. Construcția edificată pe acest teren a aparținut fostei SC B. SA, care prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 946 din 03 iulie 1992 modificat prin actul adițional nr. 1 din 13 decembrie 1993 l-a înstrăinat către SC F. SRL. SC F. SRL a înstrăinat parte din construcție către SC H. SA - I. SA . La 30 iulie 2002 I. SA a înstrăinat către SC F. SA aceeași construcție, cu mențiunea prinsă în contract că terenul aferent construcției este proprietatea SC B. SA. Ulterior, la 15 noiembrie 1995 prin contractul nr. 462 SC F. SRL vinde către J. și K. parte din clădire, respectiv 10 camere în suprafața construită de 194 m.p. În data de 01 octombrie 2003 K. vinde către SC L. SRL un spațiu compus din 4 camere și două holuri în suprafață de 49,68 mp, conform contractului fără număr încheiat în 01 octombrie 2003, contract care cuprinde și anexa nr. 1 care face trimitere la contractul mai sus menționat. În data 01 octombrie 2002 K., vinde către AF M. un spațiu compus din 4 camere un hol și o dependință în suprafață totală de 64,18 m.p. La data de 10 aprilie 2008 prin actul de adjudecare fără număr, N., lichidator judiciar al SC F. SRL- societate în faliment confirmă ca proprietar asupra unui număr de 9 camere și dependințe din clădirea C 1 situată în Fetești, în suprafață de 128,93 m.p. a fost adjudecat prin licitație de PF O., cu mențiunea că terenul aferent construcției este proprietatea SC B. SA, conform certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr 1.067 emis la data de 19 decembrie 2001. Din actele și lucrările dosarului rezultă cu certitudine că recurentul-reclamant nu a probat că deține un drept de proprietate asupra terenului sau unei părți din terenul indicat în actul administrativ contestat. Contractele de vânzare-cumpărare depuse sunt relevante în litigiu prin aceea ca ele denotă faptul că recurentul-reclamant nu a deținut un drept de proprietate asupra terenului indicat în actul de proprietate al pârâtei B. SA, ci doar asupra construcțiilor aflate pe teren, aspect recunoscut de recurent care a precizat că a achiziționat hotelul, iar vânzătoarea avea obligația de a reglementa situația juridică a terenului, obligație nerespectată, dar el a făcut demersuri ce nu au avut succes. În ceea ce privește contractul de concesiune nr. 13.830 din 19 octombrie 1998 Înalta Curte constată că respectivul contract a fost încheiat de recurentul-reclamant în calitate de concesionar și Primăria Municipiului Fetești în calitate de concedent, privind suprafața de 1.041 mp teren situat în str. D. pe o perioadă de 25 de ani. Respectivul contract de concesiune a fost încheiat ulterior devenirii irevocabile a Sentinței civile nr. 100/1997 a Judecătorie Fetești, irevocabilă la data de 29 octombrie 1997, prin Decizia civilă nr. 1.690/1997 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Prin Sentința civilă nr. 100/1997 i s-a recunoscut pârâtei SC B. SA dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 1.591 mp aferent fostului hotel E., teren identificat în dispozitivul respectivei sentințe. Deci, pârâta SC B. SA (în prezent SC C. SA) avea recunoscut, anterior contractului de concesiune încheiat de reclamant, un drept de folosință asupra terenului în cauză. Or, în condițiile în care cu putere de lucru judecat s-a stabilit deja dreptul de folosință asupra terenului, recurentul-reclamant nu mai poate răsturna ceea ce s-a tranșat într-un alt litigiu și nici nu mai poate pune în discuție lipsa dreptului de folosință a pârâtei SC C. SA în ceea ce privește terenul indicat în Sentința civilă nr. 100/1997 a Judecătoriei Fetești. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că recurentul-reclamant nu a probat că are calitatea de persoană vătămată în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, nefăcând dovada prin niciun mijloc de probă a faptului că actul administrativ reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 1.067 emis de Ministerul Turismului la data de 19 decembrie 2001 este lovit de nulitate sau îi încalcă un drept sau interes legitim. De altfel, la dosarul cauzei a fost depus contractul de închiriere încheiat la 21 septembrie 2012 prin care SC C. SRL (fosta B. SA) în calitate de locator și K. în calitate de locatar prin care a fost închiriată folosința terenului în suprafață de 1.566 mp din județul Ialomița pe o perioadă de 5 ani, ceea ce dovedește că recurentul-reclamant deține acel teren ca urmare a închirierii de la intimata-pârâtă. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.