ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2367/2015

Decizia nr. 2367/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10 mai 2012 sub nr x/2/2012 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000 prin care B., antecesoarea C., i-a concesionat terenul aflat permanent sub luciu de apă aferent amenajării piscicole F. în suprafață de 113 ha - din care suprafață exploatată piscicol 81 ha și suprafață neexploatată piscicol 32 ha, situat în perimetrul localității Frumușani, jud. Călărași; obligarea pârâtei la restituirea redevențelor încasate în sumă de 5.461,39 lei, reactualizată cu rata de inflație și dobânda legală de la momentul încasării și data restituirii efective, precum și plata cheltuielilor de judecată, actualizate cu rata inflației și dobânda legală, calculată între momentul indisponibilizării și data restituirii efective.

Prin sentința civilă nr. 5544/2012, Curtea de Apel București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta B. și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C., ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1285/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus admiterea recursului declarat de A. împotriva acestei sentințe, a fost casata sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Călărași, secția civilă.

Pentru a pronunța aceasta decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a primei instanțe.

Astfel, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000 încheiat între B., în calitate de concedent și A., în calitate de concesionar. Contractul de concesiune privește un teren aflat în proprietatea privată a statului, conform cap.2 pct. 2.1.1. din actul menționat.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 modificată completată, sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate cu autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. Prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Contractul de concesiune a cărui anulare s-a cerut nu privește un bun aflat în proprietatea publică a statului, iar legile speciale care-l guvernează nu au prevăzut competența instanței de contencios administrativ.

Mai mult, potrivit cap. 10, pct. 10.1 din contract, litigiile de orice fel ce decurg din executarea contractului sunt de competența instanțelor judecătorești de drept comun.

După casare, la Tribunalul Călărași dosarul s-a înregistrat sub același număr.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 968/2014 din 28 Octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâta B. și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta A.

Pentru pronunțarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere următoarele:

S-a reținut, înainte de toate, că, având în vedere data depunerii acțiunii, prezenta cauză este supusă procedurii prevăzută de codul de procedură civilă (1865). în ceea ce privește competența tribunalului aceasta a fost stabilită prin decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, obligatorie conf. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., neintervenind alte aspecte de la pronunțarea acesteia pentru a se pune în discuție competența.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâta B., Tribunalul reține că pârâta autoritatea emitentă a actului atacat deține calitate de subiect pasiv în cadrul raportului juridic obligațional. în aceste condiții, instanța apreciază că această pârâtă are calitate procesuală pasivă în cauză, chiar și în situația în care ulterior a intervenit o subrogație legală în drepturile și obligațiile sale în persoana celei de-a doua pârâte, decurgând din acest contract, conform Legii nr. 317/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 23/2008, fiind necesar a fi respectat principiul opozabilității.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că la data de 07 noiembrie 2000 între B., în calitate de concedent, și A., în calitate de concesionar, s-a încheiat contractul de concesionare având ca obiect exploatarea terenului aflat permanent sub luciu de apă (amenajat pentru piscicultura) 113 ha din care suprafața exploatată piscicol 81 ha și suprafața neexploatată piscicol 32 ha, situat în perimetrul localității Frumușani, județul Călărași, din domeniul privat al statului aflat în patrimoniul B. De asemenea, a reținut că, în baza acestui contract de concesionare, părțile au încheiat procesul-verbal de predare -primire încheiat la data de 13 noiembrie 2000, înregistrat la A. sub nr. 1938 din 13 noiembrie 2000, prin care au procedat la predarea, respectiv primirea de către reclamantă a suprafețelor de teren după planurile cadastrale puse la dispoziție de către reprezentații O.C.A.O.T.A. Călărași și B. Călărași, precum și la identificarea în teren a suprafețelor propriu-zise, menționându-se că suprafața predată ca urmare a concesionării efectuate este de 113 ha. Ulterior în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 317/2009 atribuțiile B. au fost preluate de către C. intervenind o subrogare legală.

În speță nu se contestă competența pârâtei B., la încheierea contractului sau dreptul acesteia, de administrare, asupra terenului concesionat, atribuții și drept conferite de art. 4 din O.U.G. nr. 198/1999 (în vigoare la data încheierii contractului de concesiune).

Cel ce investește instanța de judecată cu o cerere trebuie să facă dovada celor pretinse.

Așadar, tribunalul a constatat că la momentul încheierii centratului de concesionare nr. 35/07 noiembrie 2000 pârâta B. era titulara dreptului de administrare asupra terenului ce face obiectul contractului de concesionare contestat, exercitând în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor terenuri.

Predarea acestui teren s-a făcut conform procesului verbal invocat de către reclamantă, încheiat în 13 noiembrie 2000, după planurile cadastrale puse la dispoziție de către O.C.A.O.T.A. Călărași și B. Călărași.

Reclamanta arată că după semnarea procesului-verbal de predare-primire a constatat că la momentul încheierii acestui contract și respectiv al predării fictive a terenului ce forma obiectul concesiunii, nu era în posesia pârâtei ci terenul era deținut de SC D. SRL., în baza contractului de închiriere din 1999 încheiat cu SC E. SA, și deci la data de 07 noiembrie 2000, B., în calitate de reprezentant al statului-concedent, nu putea să încheie un contract valid, pentru motivul că nu avea în administrarea și gestiunea sa acest teren. A apreciat că abia în anul 2009 SE.C SA a predat efectiv către B. suprafața de teren de 113 ha, predare făcută în baza procesului-verbal de predare-primire din data de 26 august 2009, încheiat între reprezentanții SC E. SA și reprezentanții B. - în temeiul Deciziei președintelui B. București nr. 214 din 25 august 2009. Acest înscris, emanând de la pârâta B., confirmă că aceasta, în calitate de reprezentant al statului-concedent, nu și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 7.22 din Contractul de concesiune din 07 noiembrie 2000, de predare efectivă a terenului care a făcut obiectul concesiunii.

Tribunalul a reținut că predarea terenurilor între B. și SC E. SA Călărași a avut loc la data de 22 aprilie 2000 când s-a încheiat Protocolul nr. 292 prin care B. a preluat de la această societate administrarea amenajării piscicole F., aspect reținut prin Decizia comercială nr. 786 din 22 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. x/2005, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1920 din 22 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. x/2/2005.

În speță, deși se dovedește existența unui proces verbal de predare primire, reclamanta acreditează ideea, dar fără a face o dovadă în acest sens, că în realitate a avut loc o predare-primire fictivă, „din birou". în lipsa altor dovezi, decât actele depuse tribunalul apreciază că nu se poate reține situația prezentată având în vedere și hotărârile menționate. Faptul că în 2009 s-a mai încheiat un proces verbal de predare primire între B. și SC E. SA nu este de natură a conduce la concluzia afirmată de către pârâtă.

În aceste condiții, fiind titulara dreptului de administrare asupra terenului aflat permanent sub luciu de apă (amenajat pentru piscicultura) în suprafață de 113 ha situat în perimetrul localității Frumușani, județul Călărași, B. avea vocația de a încheia un contract de concesionare cu privire la acest teren.

Împrejurarea că, ulterior încheierii contractului de concesionare din 07 noiembrie 2000, reclamanta a fost tulburată în dreptul de a exploata suprafața concesionată nu este de natură a infirma dreptul de administrare pe care B. îl avea asupra acesteia, ci deschidea pentru reclamantă calea unei acțiuni în justiție împotriva persoanei vinovate.

De altfel, instanța a observat că reclamanta a utilizat în mod efectiv de acest drept, pe rolul instanțelor judecătorești din București și județul Călărași fiind promovate o serie întreagă de procese cu privire la aceste terenuri, procese în cadrul cărora s-a stabilit că terenul este în administrarea B., iar reclamanta este titulara drepturilor conferite de contractul de concesiune.

Faptul că au existat o serie întreagă de procese cu privire la acest teren, reprezintă riscul asumat, reclamanta având la dispoziție instrumente procesuale împotriva B.

Față de aceste considerente, tribunalul a apreciat, că obiectul contractului, la data încheierii acestuia, a existat și ca terenul a fost predat reclamantei, și respectiv că motivul de nulitate absolută a contractului de concesionare din 07 noiembrie 2000 invocat de reclamantă este neîntemeiat. De asemenea, având în vedere aprecierile instanței cu privire la capătul principal de cerere, precum și de caracterul accesoriu al capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la restituirea redevențelor în sumă de 5.461,39 lei, se reține că și această solicitare este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

Prin Decizia civilă nr. 218 A din 21 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 968 din 28 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Curtea de apel a constatat că lipsa dreptului concedentului asupra terenului obiect al contractului vizează o cu totul alta cauză de nulitate, referitoare la calitățile pe care trebuie să le întrunească persoana dispunătorului și care atrage nulitatea pentru lipsa cauzei juridice a contractului din perspectiva celeilalte părți, iar nedeterminarea (suficientă) a obiectului material al contractului vizează de asemenea o altă cauză de nulitate decât lipsa obiectului, și anume caracterul nedeterminat al acestui obiect. Vor fi analizate așadar aceste susțineri ale apelantei în contextul corect.

Curtea a constatat nefondate susținerile apelantei reclamante referitoare la cauza de nulitate constând în lipsa în patrimoniul concedentului B. a dreptului asupra bunului cedat, respectiv suprafața de 113 ha luciu de apă.

Contrar susținerilor apelantei - reclamante, curtea de apel a reținut că O.U.G. nr. 198/1999 a avut ca obiect stabilirea "cadrului juridic privind privatizarea societăților comerciale agricole, care dețin în exploatare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă, constituite în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, precum și regimul concesionării terenurilor proprietate publică și privată a statului, aflate în exploatarea acestor societăți."

În acest context, actul normativ prevedea ca terenurile agricole și terenurile aflate permanent sub luciu de apă aparțin domeniului privat al statului, ale cărui prerogative sunt exercitate de B., iar acestea nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale in discuție.

Se reglementa mai departe modalitatea de privatizare a acestor societăți si modalitatea de preluare de către B. de la aceste societăți a terenurilor agricole si a terenurilor aflate permanent sub luciu de apă care aparțin domeniului privat al statului.

Instanța de apel a apreciat că în contextul disp. art. 3, 4 și 7 din O.U.G. nr. 198/1999 dreptul de proprietate al statului asupra terenurilor agricole si terenurilor aflate permanent sub luciu de apă era preexistent acestui act normativ, societățile vizate de acest act normativ având aceste terenuri doar în exploatare, în discuție fiind dreptul de administrare asupra acestora, care trecea, efect al acestui act normativ, către B., organism nou înființat tocmai cu scopul administrării acestor terenuri.

Curtea de apel a apreciat, mai departe, că dreptul de administrare, ca atare, se dobândea de către B. prin efectul direct al legii, de îndată ce era vorba de astfel de terenuri, nominalizarea societăților agricole vizate de acest act normativ, prin anexele la ordonanță, producând efectul direct si imediat de preluare de către B. a dreptului de administrare asupra terenurilor (agricole si aflate permanent sub luciu de apa ) aflate în exploatarea acestor societăți.

Iar în anexa 1 la acest act normativ, la poziția 210, este menționată SC E. SA ca societate "deținătoare de terenuri agricole și terenuri de sub luciu de apă".

În ce privește dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 198/1999, instanța de apel a constatat că acestea preved: "(1) în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență B. va inventaria terenul agricol și terenul aflat permanent sub luciu de apă, aflate în exploatarea societăților comerciale prevăzute la art. 1 și 2, și terenurile deținute în administrare de institutele și stațiunile de cercetări științifice, de universități și unități de învățământ cu profil agricol și silvic, prevăzute în anexa nr. 2. (...) (4) Predarea-preluarea terenurilor prevăzute la alin. (1) și trecerea lor în patrimoniul B. se fac pe bază de protocol încheiat între societățile comerciale, institutele și stațiunile de cercetări științifice, universitățile și unitățile de învățământ cu profil agricol și silvic, pe de o parte, și B., pe de altă parte, în termen de 15 zile de la data inventarierii lor."

Curtea de apel a apreciat că aceste dispoziții care prevăd o procedură de preluare pe baza de proces verbal de la societățile care exploatează terenul la B., nu vizează dobândirea de către B. a dreptului însuși de administrare, drept care a decurs direct din actul normativ, ci doar preluarea faptică, efectivă a terenurilor, preluare faptică ce nu condiționa dobândirea de către B. a dreptului de administrare.

O asemenea interpretare este în acord cu natura dreptului în discuție, un drept de administrare corespunzător dreptului de proprietate privată al statului, ceea ce atrage consecință că acest drept de administrare se dobâdește și transmite, eventual, printr-un act de autoritate al statului proprietar, iar nu printr-un act de natura unui proces verbal de predare primire încheiat de B. cu un subiect de drept privat.

Nu este de conceput că dobândirea de către B. a dreptului de administrare ar fi putut fi condiționată de către un asemenea proces verbal de predare primire și, în ultimă instanță, de manifestarea de voință a deținătorului SC E. SA, pentru ca în lipsa acestei manifestări de voință dreptul de administrare să nu poată fi dobândit de către B., sine die, până la încheierea acestui proces verbal, câta vreme din actul normativ în discuție reiese voința netă a legiuitorului de a acorda acest drept de administrare către B., necondiționat, fără excepții sau circumstanțieri, dispoziții care nu reprezintă numai o manifestare a competenței legislative a organului emitent, dar și actul emanat de la însuși proprietarul terenului (prin organul său reprezentativ).

Așadar, dispozițiile referitoare la inventariere și predare conținute în art. 7 din O.U.G. nr. 198/1999 nu pot fi interpretate decât ca dispoziții care vizau evidența și predarea efectivă a terenurilor, în materialitatea lor.

Pe de alta parte, chiar si daca s-ar interpreta ca pana la predarea efectiva pe baza de proces verbal a terenului dreptul de administrare nu exista in patrimoniul B., deci ca dreptul de administrare al B. nu s-a născut ca efect direct al O.U.G. nr. 198/1999, ci era condiționată și se producea prin predarea efectivă a terenului de societatea care îl deținea către B., Curtea constata ca, oricum, terenul in discuție in prezenta cauza trebuie considerat predat de la SC E. SA către B. prin procesul verbal de predare primire încheiat din 22 aprilie 2000, încheiat așadar anterior contractului de concesiune în discuție în cauză din 7 noiembrie 2000.

Astfel, prin acest protocol depus la fila 50 dosarul prezent se consemnează că în temeiul art. 4 pct. 1 lit. a) și b) și art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 198/1999 SC SC E. SA Călărași în calitate de predător predă către B. în calitate de primitor terenurile menționate în cuprinsul protocolului în care se include și terenul în discuție în prezenta cauză.

Așadar, a fost îndeplinită și această condiție de preluare de către B. în patrimoniul său a terenului, ceea ce conduce la concluzia că la momentul încheierii contractului de concesiune din 7 noiembrie 2000 concedentul B. era titular al dreptului de administrare cedat către reclamantă.

In ce privește pretinsa neindividualizare si nedeterminare a terenului care a făcut obiectul predării de către SC E. SA către B., care ar fi tras doua categorii de consecințe, prima ca B. nu ar fi dobândit dreptul de administrare, iar a doua ca, mai departe, in contractul de concesiune, terenul obiect al contractului de conseciune nu era la rândul sau individualizat si determinat, Curtea constata următoarele:

Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat că lipsa dreptului de administrare al B. ar fi decurs din faptul ca terenul ce i-a fost predat in anul 2000 de către SC E. SA nu ar fi fost determinat, ci in mod direct ca terenul nu a fost predat către B. de către SC E. SA decât în anul 2009, pentru ca până la acel moment era folosit de SC D. SRL.

Depășind această chestiune, Curtea constată că oricum sunt nefondate susținerile apelantei - reclamante.

Trebuie făcuta distincție intre posesie si detenție, intre starea de drept si starea de fapt.

Astfel, protocolul din 2000 trebuie considerat ca reprezentând procesul verbal care a transmis posesia, care a avut valențele predării terenului "in drept".

În ce privește starea de fapt, care poate fi diferita decât situația de drept, aceasta este necontestata de B., anume ca SC D. SRL era in deținerea terenului la data încheierii contractului de concesiune si anterior, chiar in anul 2000, la momentul încheierii protocolului din 2000 (in baza contractului de închiriere din 1999 și ulterior a contractului de asociere in patricipatiune din 2002 ).

Dar aceasta stare de fapt si detenția exercitata de SC D. SRL asupra terenului nu reprezintă si nu poate reprezenta o chestiune cu consecințe asupra stării de drept in sensul ca B. nu ar fi dobândit dreptul de administrare si posesia ca stare de drept, acestea fiind dobândite indubitabil de către B. efect al O.U.G. nr. 198/1999 și al protocolului din 2000.

De altfel, faptul că terenul a fost predat efectiv de către SC E. SA Călărași prin protocolul din 2000 și a intrat în administrarea B., a fost reținut cu putere de lucru judecat între părți prin mai multe hotărâri judecătorești pronunțate în alte cauze.

Astfel, reclamanta din prezenta cauză a chemat în judecată pe SC D. SRL, societate care a închiriat în anul 1999 de la Piscicola Călărași printr-o acțiune posesorie și de evacuare a acelei pârâte, iar prin hotărârile judecătorești pronunțate în acel Dosar nr. x/2002 (sentința civilă nr. 1306/2002 pronunțată de Tribunalul Călărași) s-a reținut, inclusiv pe baza susținerilor reclamantei,că aceasta a deținut acest teren încă din anul 1982, că la data de 7 noiembrie 2000 terenul a fost preluat de B. de la SC E. SA SA, că reclamanta deține cu titlu terenul respectiv, în baza contractului de concesiune din 2000, acesta fiind temeiul pentru care a fost obligată SC D. SRL să respecte acest drept al reclamantei și să evacueze amenajarea piscicolă în discuție. S-a reținut în mod expres în această hotărâre că reclamanta a fost pusă în posesie asupra terenului în discuție la data de 13 noiembrie 2000 și că a fost tulburată în posesia sa de către SC D. SRL, că terenul a fost preluat în anul 2000 de către B. de la SC E. SA și predat reclamantei în 13 noiembrie 2000.

În același fel s-au tranșat lucrurile și prin sentința civilă nr. 2536/2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 în Dosarul nr. x/2001, reținându-se de asemenea că prin protocolul din 2000, B. a preluat terenul de la SC E. SA, că acest teren a fost transmis prin contractul de concesiune către reclamanta din prezenta cauză, cu această motivare a fost respinsă cererea reclamantei din acel dosar SC D. SRL de declarare a nulității contractului de concesiune din 2000.

Iar prin sentința nr. 13831/2004 a Tribunalul București, la cererea B. și a reclamantei din prezenta cauză s-a dispus soluția de anulare a contractului de asociere în participatiune încheiat între SC E. SA și aceasta societate din 2002, soluție care s-a fundamentat, printre altele, tot pe aceste statuari referitoare la predarea terenului către B. prin protocolul din 2000 și pe dobândirea de către B. a dreptului de administrare în baza O.U.G. nr. 198/1999.

În această situație, reclamanta nu poate veni la acest moment, la 10 ani după aceste procese, să susțină că de fapt terenul nu ar fi fost predat prin protocolul din 2000 către B. sau că terenul în discuție în prezenta cauză nu ar fi fost individualizat și determinat la momentul încheierii contractului de concesiune, în condițiile în care acele procese s-au grefat tocmai pe ideea cunoașterii exacte a delimitării terenului în discuție și pe transmiterea valabilă de către B. către reclamantă a drepturilor prin contractul de concesiune, chiar dacă aceste hotărâri judecătorești anterioare nu se impun cu autoritate de lucru judecat pentru a bloca formularea cererii prezente (față de lipsa triplei identități de elemente), cele dezlegate de instanțe în acele dosare făcând probă împotriva reclamantei și impunându-se acesteia, căci a contrazice acele dezlegări ar semnifica în ultimă instanță a aduce atingere puterii de lucru judecat a acestor hotărâri judecătorești.

Iar în cauză nu se pune în discuție o altă situație de fapt decât cea existentă la momentul acelor judecăți, ci se discută aceleași procese verbale de predare primire încheiate între SC E. SA și B. și mai departe între B. și reclamantă.

Or, la momentul acelor judecăți reclamanta și-a apărat drepturile din contractul de concesiune bazându-se pe o anumită determinare și individualizare a terenului obiect al litigiului, fără a contesta localizarea acestui teren și individualizarea sa în patrimoniul său sau în patrimoniul B.

Susține apelanta în cererea de apel că era firesc ca în relația cu terții cu care s-a judecat în acele dosare să invoce dreptul conferit de contractul de concesiune pentru a intra în posesia terenului respectiv, însă instanța de apel a constatat ca poziția asumată de reclamantă în acele procese semnifică faptul că reclamanta cunoștea amplasamentul terenului și fusese determinat ca atare atunci când a preluat concesiunea.

Iar în ce privește determinarea obiectului contractului de concesiune, instanța de apel a constatat că acest obiect a fost individualizat prin art. 2.1.1 din contract și prin procesul verbal de predare primire încheiat în 13 noiembrie 2000.

Nu poate fi primită susținerea reclamantei că acest proces-verbal de predare-primire a fost fictiv, încheiat din „birou", prin semnarea lui reclamanta asumându-și conținutul acestui proces-verbal care atestă o predarea unui teren individualizat ca atare. De altfel, reclamanta se afla în folosință terenului în discuție încă din anul 1956, astfel cum s-a reținut și în procesele anterioare și cum nu a contestat reclamanta în prezenta cauză.

În ce privește tulburările în exploatarea suprafeței concesionate, suportate de reclamantă din partea altor societăți si faptul că reclamanta nu a putut intra în stăpânirea efectivă, de fapt, a terenului, instanța de apel a constatat că în mod corect a reținut tribunalul că aceste tulburări nu pot atrage nulitatea contractului de concesiune, ci puteau pune în discuție garanția pentru evicțiune din partea B. și eventuala reziliere a contractului de concesiune, pretenții care însă nu au fost formulate în cauză.

Împrejurarea invocată de către apelantă că totuși "posesia" (în realitatea stăpânirea în fapt) terenului nu a fost preluată niciodată în fapt nu are semnificație așadar cu privire la cauza de nulitate în discuție în cauză, ci putea justifica o cerere în rezilierea contractului, căci, așa cum a arătat, este vorba de situația de fapt, iar nu de către cea în drept, iar din punctul de vedere al situației juridice B. predase către reclamantă terenul.

Nu are niciun fel de importanță în economia cauzei neînscrierea dreptului de administrare al B. în Cartea Funciară, evidența funciară având rol doar de opozabilitate.

În ce privește susținerile făcute în finalul cererii de apel referitoare la faptul că B. ar fi ascuns situația de fapt cu rea-credință și că B. ar fi folosit mijloace dolozive în lipsa cărora reclamanta nu ar fi contractat, instanța de apel a constatat că acestea nu pot căpăta niciun fel de relevanță, întrucât vizează cauză de nulitate care nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și care în mod evident în raport de dispozițiile art. 292 C. proc. civ. nu pot fi invocate pentru prima dată în apel.

Apelanta a susținut în fata instanței de apel la termenul din data de 20 ianuarie 2005 faptul că ar fi investit instanța prin cererea de chemare în judecată și cu acest motiv de nulitate, însă lecturarea cererii de chemare în judecată relevă că această afirmație nu este corectă, singurele motive de nulitate invocate fiind cele referitoare la lipsa dreptului de administrare al B., ceea ce viza lipsa de cauză juridică, și lipsa obiectului contractului, tot din perspectiva lipsei dreptului de administrare asupra unei suprafețe determinate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul constatării nulității absolute a Contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000, încheiat între B., predecesoarea C. și G., prin reprezentanții acestora, care a avut ca obiect concesionarea și exploatarea terenului aflat permanent sub luciu de apă (amenajat pentru piscicultura), aferent amenajării piscicole F.l-Podul Pitarului, în suprafață de 113 ha - din care: suprafață exploatată piscicol 81 ha și suprafață neexploatată piscicol 32 ha, situat în perimetrul localității Frumușani, județul Călărași și obligarea pârâtelor, pe cale de consecință, la restituirea redevențelor încasate în sumă de 5.461,39 lei, sumă care urmează a fi actualizată cu rata inflației și dobânda legală, calculată cu începere de la momentul încasării fără drept a redevențelor și până la momentul restituirii efective.

Recurenta - reclamantă susține că instanța de apel a constatat în mod eronat faptul că nu se poate reține lipsa obiectului contractului de concesiune în cauză. în aplicarea principiului nemo dat quod nou habet, obiectul contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000 a lipsit întrucât B. nu avea un drept efectiv de administrare asupra terenului care face obiectul contractului la momentul încheierii acestuia. în temeiul Legii de înființare nr. 268/2001 și O.U.G. nr. 198/1999, ambele în vigoare la momentul semnării contractului de concesiune, B. a dobândit vocația (aptitudinea abstractă) de a administra terenurile agricole și terenurile aflate permanent sub luciu de apă care făceau parte din domeniul public/privat al statului și se aflau în exploatarea societăților agricole sau de profil, constituite conform prevederilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Pentru ca B. să dobândească un drept efectiv de administrare, cu atributele sale, a terenului, era necesară încheierea unui proces verbal și îndeplinirea procedurii stabilite de art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, condiții care nu au fost îndeplinite.

Prin urmare, intimata B. avea doar vocația legală de a administra terenurile în cauza, dar perfectarea acesteia nu s-a îndeplinit deoarece pârâta nu a executat etapele necesare pentru consolidarea efectivă în patrimoniul ei a atributelor de usus și fructus și, mai ales, a dreptului de a dispune, de a transmite mai departe dreptul de administrare (abusus). Așadar, B. se afla în imposibilitatea transmiterii atributelor dreptului de concesiune către A., întrucât ea însăși nu avea acele prerogative la momentul încheierii contractului.

Mai arată recurenta și faptul că instanța de apel se află în eroare atunci când constată că susținerile sale cu privire la cauza de nulitate constând în faptul că dreptul asupra terenului de 113 ha luciu de apă nu se regăsea în patrimoniul pârâtei B. la momentul încheierii contractului sunt nefondate.

Astfel, nu poate contesta faptul că vocația de exercitare a drepturilor de administrare și concesionare a amenajării piscicole care face obiectul acestei cauze de către B. a preexistat formării contractului de concesiune, această vocație rezultând din art. 4 lit. a) și b) din O.U.G. nr. 198/1999 (în vigoare la data încheierii contractului) și art. 4 din H.G. nr. 46/2000 privind atribuțiile și structura organizatorică ale B.

Totuși, actele normative invocate, deși conferă în mod indubitabil vocație asupra administrării terenului în cauză, nu implică în mod automat luarea acestuia în posesie și dispunere.

Conform art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, „predarea-preluarea terenurilor (...) și trecerea lor în patrimoniul B. se fac pe bază de protocol încheiat între societățile comerciale, institutele și stațiunile de cercetări științifice, universitățile și unitățile de învățământ cu profil agricol și silvic, pe de o parte, și B., pe de altă parte, în termen de 15 zile de la data inventarierii lor" și este reluată de art. 4 lit. d) din H.G. nr. 46/2000.

Arată că predarea-preluarea respectivei amenajări piscicole nu a avut loc decât abia în 2009 când B. a fost nevoită să încheie un proces verbal de predare-primire cu SC E. SA pentru primirea terenului pe care se afla situate cele 113 ha de luciu de apă care fac obiectul acestei cauze, cu scopul de a le transmite mai departe, către C. Dacă terenul litigios s-ar fî aflat în posesia B.

Încă din anul 2000, atunci nu înțelege rostul acestei formalități suplimentare. Apreciază că motivul pentru care s-a încheiat acest proces-verbal reprezintă, de fapt, o recunoaștere tacită de către B. a greșelii din 2000 când nu a realizat toate procedurile necesare pentru a intra în posesia suprafeței în cauză.

Instanța de apel nu a înțeles că legea nu îi conferea automat pârâtei B. dreptul de administrare asupra amenajării piscicole în cauză, ci doar vocația de a obține și, ulterior, exercita acest drept.

Curtea a apreciat în mod greșit că „dreptul de administrare, ca atare, se dobândea de către B. prin efectul direct al legii". Legea, prin natura ei, nu naște drepturi individuale prin acte normative generale și impersonale, ci conferă drepturi potențiale care pot fi exercitate numai după îndeplinirea unor formalități de luare în posesie a bunurilor la care se referă. Or, în fapt, B. nu a preluat terenul decât în 2009 când a încheiat un proces verbal de predare-primire cu SC E. SA.

Într-adevăr, susține recurenta, precum a arătat și instanța de apel, „dreptul de administrare se dobândește și transmite, eventual, printr-un act de autoritate al statului proprietar", însă precum se poate observa în cuprinsul actului de autoritate la care face referire instanța, mai precis în art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, acesta menționează expres că trecerea terenurilor în patrimoniul B. se face „pe bază de protocol încheiat între societățile comerciale, institutele și stațiunile de cercetări științifice, universitățile și unitățile de învățământ cu profil agricol și silvic, pe de o parte, și B., pe de altă parte, în termen de 15 zile de la data inventarierii lor".

Așadar, instanța a adoptat un raționament greșit atunci când a susținut că dreptul de administrare nu se dobândește sau transmite „printr-un act de natura unui proces verbal de predare primire încheiat de B. cu un subiect de drept privat' întrucât actul de autoritate prin intermediul căruia se realizează transferul instituie în mod expres condiția obligatorie a întocmirii unui procesului verbal în vederea trecerii amenajării piscicole în patrimoniul B.

Contrar afirmațiilor instanței de apel, dobândirea de către B. a dreptului de administrare poate fi condiționată de un asemenea proces-verbal, aceasta fiind voința reală a legiuitorului, exprimată fără echivoc în art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, dispoziție reluată de art. 4 lit. d) din H.G. nr. 46/2000. Raționamentul instanței este greșit deoarece predarea-preluarea nu depinde de manifestarea de voință a deținătorului Piscicola Călărași, ci reprezintă o formalitate necesară, ce se impune a fi îndeplinită în vederea individualizării bunului, înainte ca acesta să fie trecut în patrimoniul B.

De altfel, neavând argumente solide cu privire la acest aspect, instanța a luat în calcul și ipoteza potrivit căreia s-ar putea interpreta că „până la predarea efectivă pe bază de proces-verbal a terenului dreptul de administrare nu exista în patrimoniul B." Totuși, curtea utilizează mai departe un raționament eronat atunci când susține că „oricum, terenul în discuție trebuie considerat predat de la SC E. SA către B. prin procesul verbal de predare primire încheiat din 22 aprilie 2000". Precum a arătat și în fața instanței de apel, protocolul din 2000 nu individualizează terenul care face obiectul prezentului litigiu, ci menționează generic și echivoc faptul că SE.C SA predă o suprafață totală de 2289,82 ha către B. în temeiul O.U.G. nr. 198/1999, fără însă a indica în cuprinsul său dacă amenajarea piscicolă respectivă se regăsește printre bunurile predate. Piscicola Călărași avea la acel moment în administrare și alte terenuri în afara amenajării piscicole de 113 ha, terenuri care trebuiau și ele să fie transmise potrivit legii. Obiectul prezentei cauze nu poate fi determinat, ceea ce ne duce la concluzia că, de fapt, acesta nu a fost inventariat și predat efectiv decât la data de 26 august 2009.

În consecință, recurenta - reclamantă susține că nu rezultă din cuprinsul acestui protocol faptul că terenul în discuție se afla în patrimoniul B. la momentul încheierii contractului de concesiune.

Recurenta consideră că instanța de apel a reținut în mod eronat și faptul că predarea efectivă a terenului de către E. a avut loc prin protocolul nr. 292/2000 are putere de lucru judecat între părți. Faptul că în dosarele menționate în decizia curții de apel s-a susținut că predarea-primirea dintre SC E. SA și B. a avut loc în 2000 nu este de natură a conferi o recunoaștere de către reclamantă a dreptului de administrare și concesionare a terenului în cauză de către B. La acea dată, recurenta a considerat că exercitarea drepturilor de posesie și folosință a bunului care face obiectul acestei cauze au fost tulburate de terți. Este firesc ca în relația cu terții respectivi reclamanta să invoce dreptul conferit de contract pentru a intra în posesia terenului respectiv, ceea ce nu s-a petrecut niciodată în fapt.

Instanța de apel a făcut referire în mod greșit la argumentul că reclamanta cunoștea amplasamentul terenului atunci când a preluat concesiunea. Nu interesează în această cauză faptul că reclamanta a reușit sau nu să individualizeze terenul în discuție, ci dacă amenajarea piscicolă se regăsește individualizată în patrimoniul B.

Nu are relevanță faptul că obiectul contractului de concesiune a fost individualizat prin art. 2.1.1. din contract și prin procesul verbal de predare primire încheiat în 13 noiembrie 2000, ci interesează dacă acesta se afla în patrimoniul B. la momentul încheierii contractului. Or, precum s-a arătat, bunul nu a fost individualizat și transmis de către SC E. SA către B. decât în anul 2009.

Instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu poate fi primită susținerea reclamantei potrivit căreia procesul verbal a fost unul fictiv întrucât s-ar afla în folosința terenului respectiv încă din anul 1956. în realitate, recurenta susține că nu s-a aflat niciodată în posesia efectivă a terenului iar relevant este faptul că B. a predat o suprafață pe care nu o avea în patrimoniu și a ascuns adevărata situație de fapt cu rea-credință. Procesul-verbal cuprinde mărturisirea scrisă a B. sub forma promisiunii de a realiza identificarea suprafețelor ce fac obiectul contractului, precum și obligația acesteia de a efectua măsurătorile topo de specialitate, fapt ce nu s-a mai realizat. în realitate, amenajarea nu a fost predată și nici nu ar fi putut fi predată efectiv întrucât nu se regăsea la momentul întocmirii procesului-verbal în patrimoniul B.

Într-adevăr, în ce privește tulburările în exploatarea suprafeței concesionate, ele s-au produs întrucât reclamanta nu a putut intra în stăpânirea efectivă, de fapt, a terenului. Totuși, ele au avut ca principală cauză faptul că intimata B. nu a preluat amenajarea piscicolă în mod valabil în patrimoniul său decât abia în 2009. B. nu a predat terenul nici în fapt, dar nici în drept pentru că nu avea născut dreptul de a dispune în mod valabil de cele 113 ha luciu de apă.

Instanța de apel a apreciat în mod eronat faptul că „nu are niciun fel de importanță în economia cauzei neînscrierea dreptului de administrare al B. în Cartea Funciară". Răspunsul primit de la O.C.P.I. (aflat la fila 33 din dosarul de pe rolul Tribunalului Călărași) arată că titular al drepturilor pe SC E. SA, antecesoarea B., ceea ce demonstrează faptul că dreptul B. nu a fost înscris în mod valabil pentru a fi făcut opozabil către terți și reaua-credință a pârâtei care a contractat cu privire la bun pe care nu îl avea în administrare.

Recurenta - reclamantă arată că instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că vicierea consimțământului nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată întrucât „lecturarea cererii de chemare în judecată relevă că această afirmație nu este corectă, singurele motive de nulitate invocate fiind cele referitoare la lipsa dreptului de administrare al B."

Din expunerea situației de fapt (fila 2 din cererea de chemare în judecată) rezultă că intimata B. ne-a indus în eroare prin manopere dolosive care ne-au determinat să încheiem, iar apoi să sperăm la dobândirea atributelor dreptului de concesiune (posesia, folosința și culegerea fructelor) asupra terenului care face obiectul contractului de concesiune.

Se vorbește în cererea de chemare în judecată despre semnarea „în birou a procesului-verbal de predare-primire" și despre o „predare fictivă", toate acestea fiind de natură a determina o viciere a consimțământului reclamantei prin doi. Manoperele dolosive utilizate de B. în vederea vicierii consimțământului recurentei au reieșit și din probele administrate în cadrul cercetării judecătorești (de exemplu, neînscrierea dreptului de administrare a B. în Cartea funciară).

Recurenta critică și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat în mod clar și neechivoc cu privire la motivul de nulitate referitor la lipsa cauzei.

Acest motiv de nulitate a fost învederat încă din cererea de chemare în judecată inițială unde la pag. 2, în penultimul paragraf dar și în restul documentelor, notelor și concluziilor arătate instanțelor de fond s-a susținut repetat faptul că nepunerea în posesie conduce la nerealizarea scopului contractului de concesiune.

Așa cum a dezvoltat în motivele de apel, recurenta reiterează susținerea potrivit căreia scopul (cauza) contractului de concesiune nu s-a realizat niciodată, întrucât pârâta, în calitate de concedent, nu a transmis, iar societatea noastră nu a putut exercita atributele dreptului de concesiune (posesia, folosința și culegerea fructelor pentru terenul concesionat) asupra obiectului contractului, prerogativele dreptului de administrare asupra terenului fiind exercitate, la momentul încheierii contractului, de alte două societăți.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea dedusă judecății reclamanta A. a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000 încheiat cu pârâta B. (antecesoarea C.) și restituirea redevențelor încasate, motivat de faptul că pârâta nu avea în administrare, la data încheierii contractului, suprafața de teren ce formează obiectul acestuia și nu putea să transmită ceea ce nu avea în posesie.

Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic, deci și al contractului de concesiune arătat trebuie să îndeplinească următoarele condiții esențiale: să existe, să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, și să fie licit si moral, adăugându-se condiția esențială a oricărui act translativ sau constitutiv de drepturi reale: cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului.

Totodată, cea mai importantă cerință pentru valabilitatea obiectului actului juridic rezidă în existenta acestuia în materialitatea sa în momentul realizării acordului de voință al părților cu privire la încheierea actului juridic.

Cauzele de nulitate invocate de reclamantă prin acțiunea pendinte vizează atât lipsa dreptului concedentei (B.) asupra terenului obiect al contractului cât și nedeterminarea suficientă a obiectului material al contractului.

Înalta Curte arată că B. este o instituție de interes public cu personalitate juridică, cu caracter financiar și comercial, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ale cărei atribuții sunt stabilite în mod restrictiv prin prevederile art. 4 din Legea nr. 268/2001, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, B. exercită, în numele statului, prerogativele dreptului de proprietate, asupra terenurilor agricole, ce s-au aflat în administrarea societăților comerciale, cu profil agricol, foste lAS-uri. în scopul gestionarii și exploatării eficiente a patrimoniului de stat, al cărui proprietar mandatar este, intimata - pârâtă B. concesionează sau arendează terenurile cu destinație agricolă, aparținând domeniului public sau privat al statului, aflate în exploatarea societăților comerciale și naționale, a institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă și a unităților de învățământ agricol și silvic. Gestionarea și exploatarea eficientă a terenurilor presupune încheierea de contracte de concesionare, arendă, asociere în participațiune etc, cu diferiți parteneri contractuali, în vederea obținerii de redevențe, arenzi, care sunt venituri ce se varsă la bugetul de stat.

În acest context, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut în mod corect, în acord și cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999, că B. este titulara dreptului de administrare asupra terenului (agricol și aflat permanent sub luciu de apă) ce face obiectul contractului de concesionare a cărui nulitate este solicitată de către reclamantă, drept de administrare dobândit prin efectul direct al legii.

Astfel, critica privind cauza de nulitate constând în lipsa în patrimoniul concedentei B. a dreptului asupra bunului cedat, respectiv 113 ha luciu de apă, este nefondată.

Recurenta - reclamantă mai susține și faptul că raționamentul instanței de apel este greșit, interpretând eronat dispozițiile art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, deoarece procesul - verbal de predare primire reprezintă o formalitate necesară, ce se impune a fi îndeplinită în vederea individualizării bunului, înainte ca acesta să fie trecut în patrimoniul B..

Potrivit dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 198/1999, B. avea obligația inventarierii terenului agricol și terenului aflat permanent sub luciu de apă, aflat în exploatarea societăților comerciale agricole, constituite în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și terenurile deținute în administrare de institutele de stațiunile de cercetări științifice, de universități și unități de învățământ cu profil agricol și silvic, prevăzute în anexa nr. 2. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, societățile menționate la alin. (1) aveau obligația predării terenului agricol deținut către B., prin protocol de predare-preluare.

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a apreciat cu justețe că dispozițiile evocate prevăd o procedură de preluare faptică a terenului, în materialitatea lui, pe bază de proces - verbal, de la societățile care exploatează terenul la B. și nu condiționează dobândirea de către B. a dreptului însuși de administrare, drept care a fost dobândit de aceasta necondiționat, prin efectul direct al legii.

De asemenea, interpretând corect probatoriul administrat în cauză, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, instanța de apel a constatat în mod corect că terenul în litigiu a fost predat de la SC SC E. SA Călărași către B. prin procesul - verbal de predare primire încheiat din 22 aprilie 2000.

Așa fiind, încheierea contractului de concesiune din data de 7 noiembrie 2000 între reclamantă și B., entitate care potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001 reprezintă autoritatea publică centrală din domeniul apelor (titulara dreptului de administrare), a fost în acord cu legea.

Nefondate sunt și susținerile referitoare la pretinsa neindividualizare și nedeterminare a terenului care a făcut obiectul predării de către SC SC E. SA către B., care ar fi avut drept consecințe atât faptul că B. nu a primit dreptul de administrare, cât și faptul că, în contractul de concesiune a cărui nulitate o solicită terenul obiect al contractului nu era la rândul său individualizat și determinat.

Instanța de apel, în mod corect, a subliniat faptul că reclamanta nu a invocat prin cererea de chemare în judecată, ca și cauză de nulitate a contactului de concesiune, că lipsa dreptului de administrare al B. ar fi decurs din împrejurarea că terenul ce i-a fost predat în anul 2000 de către SC SC E. SA Călărași nu a fost determinat, ci în mod direct că terenul nu a fost predat către B. de către SC E. SA decât în anul 2009, pentru că până în acel moment era folosit de SC D. SRL.

Totodată, prin formularea acestor critici se tinde la reaprecierea faptului că terenul a fost predat efectiv de către SC SC E. SA Călărași prin protocolul din 2000, intrând în administrarea și posesia ca stare de drept a B., aspect care a făcut obiectul altor litigii evocate de curtea de apel (sentința civilă nr. 1306/2002 pronunțată de Tribunalul Călărași, sentința civilă nr. 2536/2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, sentința nr. 13831/2004 a Tribunalului București), soluționate între părțile din speță și SC D. SRL, deținătoarea în fapt a terenului.

Prin urmare, ceea ce s-a dezlegat irevocabil nu poate fi repus în discuție decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a celor statuate anterior, iar hotărârile îi sunt opozabile reclamantei A., care, în litigiile anterioare, și-a apărat drepturile din contractul de concesiune bazându-se pe o anumită determinare și individualizare a terenului obiect al litigiului, fără a contesta localizarea acestui teren și individualizarea sa în patrimoniul său sau în patrimoniul B..

De altfel, litigiile s-au grefat tocmai pe ideea cunoașterii exacte a delimitării terenului în discuție și pe transmiterea valabilă de către B. către reclamantă a drepturilor prin contractul de concesiune, din poziția reclamantei reieșind faptul că aceasta cunoștea amplasamentul terenului, care fusese delimitat ca atare atunci când a preluat concesiunea.

De aceea, referitor la determinarea obiectului contractului, curtea de apel a constatat cu justețe că acest obiect a fost individualizat prin art. 2.1.1 din contract și prin procesul verbal de predare primire încheiat în 13 noiembrie 2000.

Nici susținerea recurentei -reclamante privind faptul că procesul -verbal de predare primire a fost fictiv nu poate fi primită, întrucât prin semnarea lui reclamanta și-a asumat conținutul acestui proces-verbal care atestă o predarea unui teren individualizat ca atare, terenul fiind în folosință reclamantei încă din anul 1956, astfel cum s-a reținut și în procesele anterioare și cum nu a contestat reclamanta în prezenta cauză.

Instanța de apel a argumentat corect și susținerile reclamantei referitoare la faptul că nu a putut intra în stăpânirea efectivă, de fapt, a terenului, fiind tulburată în exploatarea suprafeței concesionate de alte societăți, arătând că aceste tulburări nu pot atrage nulitatea contractului de concesiune, ci puteau pune în discuție garanția pentru evicțiune din partea B. și eventuala reziliere a contractului de concesiune, pretenții care însă nu au fo