ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 593/2015

Decizia nr. 593/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. unic x/3CA/2012, la data de 6 august 2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Deciziei nr. 3381 din 02 martie 2012 de soluționare a contestației; admiterea contestației formulată de reclamant; anularea Procesului-verbal de constatare înregistrat din 30 noiembrie 2011 și a Deciziei nr. 284664 din 26 martie 2010; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, prin Decizia nr. 3381 din 02 martie 2012, pârâta a dispus în sensul respingerii contestației reclamantului, reținând în sarcina acestuia debitul în valoare de 63.390,21 lei, la care se adaugă dobânzi conform prevederilor legale în vigoare.

Pentru a dispune în sensul respingerii contestației, pârâta a reținut, în esență, sub aspect procedural, faptul că contestația a fost formulată de reclamant la un interval de 43 de zile de la data la care titlul de creanța a fost transmis, iar sub aspect de legalitate, că contractul de închiriere din 01 decembrie 2005 a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor legale referitoare la bunurile proprietate publică și că, pentru anul 2009, reclamantul nu a făcut dovada existentei unui act adițional încheiat între părțile contractante.

Reclamantul a susținut că Decizia nr. 3381 din 02 martie 2012 este nelegală și netemeinică.

1.2. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 10 decembrie 2012, pârâta B. a solicitat introducerea în cauză a pârâtei B. - C. Constanța.

1.3. Prin sentința civilă nr. 5113 din 12 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

La acest stadiu al judecății, s-a avut în vedere că pârâta, astfel cum a fost desemnată de către reclamant, în baza principiului disponibilității, este B., ce are calitatea de autoritate publică centrală.

2.1. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 aprilie 2013, sub nr. x/3/2012.

2.2. Prin sentința nr. 2784 din 25 septembrie 2013, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul A.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că în urma reinstrumentării dosarului aferent campaniei 2009, în care B. - C. Constanța a emis Decizia nr. 2847664 din 26 martie 2010 de acordare a plăților în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață, B. a întocmit procesul-verbal de constatare din 30 noiembrie 2011, stabilind în sarcina reclamantului sumele de recuperat la D.

Din actele dosarului s-a reținut că reclamantul a deținut Contractul de închiriere din 1 noiembrie 2005 încheiat cu Primăria orașului Hârșova, modificat ulterior prin 3 acte adiționale, atât cu privire la suprafață, cât și ca amplasament, ultima prelungire fiind până în data de 31 octombrie 2008, pentru 14 hectare.

La 18 decembrie 2008 reclamantul a depus la Primăria Hârșova cererea din 2008, solicitând prelungirea contractului pentru anul 2008-2009 pentru suprafața de 14 ha prevăzută în actul adițional din 4 februarie 2008.

La data de 5 februarie 2009, reclamantul a încheiat cu Primăria Hârșova contractul de închiriere din 2009, pentru o suprafață de 14 ha teren extravilan, pe o perioadă de un an agricol, pentru cultivarea cu plante furajere anuale.

Prin Procesul verbal de constatare s-a reținut că, pentru campania 2009, reclamantul a primit sprijin financiar necuvenit pentru suprafața de 16,95 ha.

Curtea a reținut că, în considerarea faptului că diferențele dintre suprafețele declarate și cele confirmate/dovedite au fost mai mari decât toleranțele permise de 20% pe componentele x și y, respectiv mai mare de 3% pentru zonele defavorizate, pârâta B. - C. Constanța a calculat suma totală neeligibilă de 63.390,21 lei, iar reclamantul nu a combătut nici prin motivele invocate în acțiune, nici prin dovezile administrate, reținerea acestor diferențe, rezumându-se la a susține că a utilizat în anul 2009 suprafața de 14 ha teren extravilan și că pârâta nu putea să aprecieze asupra legalității încheierii Contractului de închiriere din 1 decembrie 2005, acesta fiind atributul instanțelor de judecată.

În opinia instanței ceea ce se impută reclamantului este faptul că a primit sprijin pentru suprafața de 16,95 ha, deci necuvenit pentru diferența până la suprafața efectiv deținută în folosință.

3.1. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs A., care a invocat, în mod generic prevederile art. 304

1

C. proc. civ. - 1865 și a susținut, în esență, că hotărârea pronunțată se întemeiază pe considerente contradictorii.

Astfel, arată recurentul-reclamant, deși reține că în cursul anului 2009 a deținut o suprafață de teren de 14 ha, în baza Contractului de închiriere din 1 decembrie 2005, prelungit cu Actul adițional din 4 februarie 2008, instanța ajunge la o concluzie contrară, anume că actele atacate sunt legale, prin care s-a stabilit că obținuse sprijin în mod nelegal pentru suprafața de 16,95 ha.

Oricum, instanța de fond trebuia să dea relevanță faptului că, pentru anul 2009, a exploatat suprafața de 14 ha extravilan, în baza Contractului de închiriere din 2009 încheiat cu Primăria Orașului Hârșova, județul Constanța, aflat la dosarul Curții de apel.

Mai susține recurentul că instanța de fond era datoare să fi modificat, cel puțin, actele atacate și să calculeze suma neeligibilă prin raportare la diferența dintre suprafața de 16,95 ha și suprafața de 14 ha, pe care a deținut-o în baza contractului de închiriere inclusiv în anul 2009.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului și a acțiunii, în sensul anulării actelor atacate și obligării autorităților să recalculeze suma reeligibilă în raport cu diferența până la suprafața deținută efectiv, adică 2,95 ha.

3.2. B. a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursului și a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susținând, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică.

Recursul este nefondat, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică pentru considerentele care vor fi prezentate.

Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă de la pct. 1 și pct. 2 ale acestor considerente, prin Procesul-verbal de constatare din 29 noiembrie 2011 încheiat de B., organele de control au reținut că recurentul-reclamant, în calitate de fermier, pentru campania agricolă 2009 a primit sprijin financiar în mod necuvenit pentru suprafața de teren de 16,95 ha, în sarcina acestuia stabilindu-se un debit de 64.390,21 lei, din care 45.608,26 lei la bugetul Uniunii Europene și 17.781,95 lei la bugetul național.

Contestația formulată, înregistrată la 3 februarie 2012, a fost respinsă prin Decizia nr. 3381 din 23 martie 2012 emisă de directorul general al B., debitul de 63.390,21 lei, cu dobânzile aferente, fiind menținut.

Instanța de fond, însușindu-și în mod argumentat constatările organelor de control și concluziile organului de soluționare a contestației, a respins acțiunea formulată de reclamant reținând, în esență, că acesta nu a probat că, în cursul anului 2009, a deținut și exploatat suprafața de 16,95 ha teren.

În recursul formulat, recurentul-reclamant a susținut că pentru anul 2009 a deținut și exploatat 14 ha teren extravilan, în baza Contractului din 2005, prelungit prin act adițional și pentru anul 2009.

Separat, recurentul-reclamant a susținut că, oricum, pentru anul 2009, a avut și un contract încheiat cu Primăria Hârșova, pentru aceeași suprafață de teren, Contractul din 5 februarie 2009 aflat la dosarul Curții de apel, astfel încât instanța de fond era datoare ca, cel puțin, să modifice actele administrative atacate, în sensul recalculării debitului în raport cu suprafața de 2,95 ha, ca diferență între suprafața de 16,95 ha reținută de organele de control și suprafața de 14 ha pe care a deținut-o, așa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei.

Într-adevăr, la filele 52-57 din dosarul tribunalului, se află copiile Contractului de închiriere din 01 decembrie 2005 și a trei acte adiționale, ultimul fiind Actul adițional din 4 februarie 2008 prin care s-a prelungit durata închirierii suprafeței de 14 ha, în parcela A405/3 și pentru anul agricol 2008, începând cu 4 februarie 2008 până la 31 octombrie 2008, cu drept de prelungire cu acordul părților.

Or, la dosarul cauzei, deși recurentul-reclamant a susținut că ar fi exploatat suprafața de 14 ha și în anul agricol 2009, acesta nu a fost în măsură să probeze acest lucru prin depunerea unui act adițional încheiat în acest scop, potrivit clauzelor Contractului din 2005.

În cererea de recurs, recurentul-reclamant a susținut că, oricum, deținerea și exploatarea suprafeței de 14 ha este probată cu Contractul din 2009 încheiat cu Primăria Hârșova, pe care instanța de fond l-a ignorat în mod nelegal.

Cu privire la această susținere, instanța de recurs observă că, în fața organelor de control, recurentul-reclamant nu a formulat o astfel de apărare, deși procesul-verbal de constatare a fost încheiat la 29 noiembrie 2011, iar Decizia de soluționare a contestației a fost emisă cu nr. 3381 din 2 martie 2012, recurentul-reclamant nefăcând nicio referire la Contractul din 5 februarie 2009, deși după data care apare ca dată a încheierii sale, ar fi trebuit să existe la data formulării contestației înregistrată la B. cu nr. 3381 din 3 februarie 2012.

De altfel, nici în acțiunea adresată inițial Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, înregistrată la data de 6 septembrie 2012, recurentul-reclamant nu face nicio apărare/referire la existența Contractului din 2009.

Oricum, chiar și în situația în care s-ar admite că acest contract de închiriere - Contractul din 5 februarie 2009, ar fi existat la data formulării contestației la B. și la data introducerii acțiunii la tribunal, acesta nu ar fi fost în măsură să ducă la o altă soluție, la o soluție favorabilă recurentului-reclamant.

Astfel, în conținutul contractului, la pct. 3.4 se menționează că pot beneficia de închirierea terenului numai persoanele care fac dovada că nu dețin în proprietate teren agricol, or, la dosarul Curții de apel (filele 17-32), se află copiile mai multor contracte în baza cărora recurentul-reclamant achiziționase diverse suprafețe de teren, cca. 60 ha, situație care îl excludea de la închirierea suprafeței de 14 ha.

În concluzie, având în vedere și considerentele instanței de recurs, soluția instanței de fond este legală și temeinică, recursul fiind nefondat, fiind respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2784 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2015.