ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 513/2008

Deliberând asupra recursului civil

de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 770 din 20 iunie

2007, Tribunalul Alba, secția civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva pârâtei V.L.,

având ca obiect restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație

pe teritoriul Franței, în baza art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

248/2005.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în conformitate cu

Directiva nr. 38/2004 a Parlamentului European și a Consiliului, statele membre

U.E pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii

numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică,

dar că aceste motive nu sunt îndeplinite în cazul pârâtei, simpla sa returnare

în baza unui acord de readmisie neputând justifica măsura restrictivă soli

citată de reclamantă.

Sentința tribunalului a fost atacată

cu apel de către reclamantă.

Prin decizia nr. 225/A din 13 august

2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul ca nefondat,

apreciind că în mod corect prima instanță a respins acțiunea dedusă judecății,

deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă

circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării

acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliului Europei

2004/38, care se aplică prioritar, conform art. 11 și art. 20 din Constituția

României; Directiva nr. 38/2004 prevede că restrângerea dreptului la liberă

circulație se poate dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță

publică ori sănătate publică, pe când ceea ce se impută pârâtei este doar

readmisia dintr-o țară a Uniunii Europene pentru ședere ilegală, faptă ce nu se

încadrează în motivele limitative de restricționare a dreptului la liberă

circulație prevăzute de Directiva 38.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta.

În motivarea cererii sale,

recurenta-reclamantă a arătat că pârâta a fost returnată din Franța la data de

15 mai 2007, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară

și că într-o atare situație trebuia să se dispună, pe temeiul art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă

circulație în Franța pe o perioadă de până la 3 ani, textul menționat

necondiționând instituirea restricției la libera circulație decât de returnarea

prin acordul de readmisie, nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în

care s-a dispus returnarea.

Măsura reglementată de art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ

prevăzute de art. 53 din Constituție și este în concordanță și cu art. 2 din

Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legiuitorul constituant a stipulat

că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de

lege, or aceste reguli sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate

se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și

îndeplinească obligațiile legale ce le revin.

Nerespectarea prevederilor Legii nr.

248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se

justifică în cazul dedus judecății pentru apărarea ordinii publice, situație

prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.

Astfel, măsura returnării dispusă de

autoritățile statului străin în legătură cu pârâta este de natură să facă

dovada că aceasta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii

Europene, ceea ce impune luarea restricției față de pârâtă, iar această

restricție nu încalcă nici dispozițiile dreptului comunitar privind libera

circulație a cetățenilor Uniunii Europene, reprezentate de Directiva

2004/38/CE, deoarece nerespectarea condițiilor de ședere într-un stat membru al

Uniunii constituie o atingere adusă ordinii publice din acel stat.

Examinând decizia atacată prin

prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede

posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în

străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor

readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de

aderare a României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată

prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libertatea de circulație

pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai

pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru ședere nelegală dintr-un

stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum greșit susține

recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă

condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, dispozițiile Legii

nr. 248/2005 urmând a fi interpretate în acord cu această normă de drept

comunitar, care are prioritate.

Or, așa cum corect s-a reținut prin

decizia atacată, în cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27

din Directivă.

Singura probă administrată a fost

aceea că pârâta a fost returnată din Franța la data de 15 mai 2007, pentru

ședere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Franța.

Recurenta-reclamantă, căreia îi

incumba sarcina probei conform art. 1169 C. civ., nu a administrat nici o

dovadă în sensul unei conduite a pârâtei care să se constituie într-o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii publice,

securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnată.

Simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea statului francez referitoare la dreptul de ședere pe

teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu

poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii

publice, siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite

acțiunea cu care recurenta-reclamantă a învestit instanța.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtei doar pe

motiv de ședere ilegală în Franța, nu ar fi respectat principiul

proporționalității.

În concluzie, urmează a se reține

că, în contextul probator al cauzei, instanța de apel a aplicat corect

prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia

restrângerii dreptului la liberă circulație atunci când a confirmat soluția

primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului

pârâtei la liberă circulație în Franța.

Așa fiind, cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în

speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE împotriva deciziei nr. 225 A din 13

august 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 30 ianuarie 2008