ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2092/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La 31 octombrie 2006 Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul C.T. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-i restrângă pârâtului exercitarea dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult trei ani. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 30 mai 2006 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, acord aprobat prin H.G. nr. 278/1994, astfel că în baza art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare trebuie să i se restrângă exercițiul dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene.

Tribunalul Alba, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1370 din 22 noiembrie 2006, a admis acțiunea și a dispus restrângerea dreptului la libera circulație a pârâtului C.T .în toate statele membre ale Uniunii Europene, până la data de 31 decembrie 2006 și pentru o perioadă de 1 an începând cu data pronunțării sentinței, pe teritoriul Franței. Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 32/A din 22 ianuarie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 3377 din 26 aprilie 2007 a admis recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, a casat decizia nr. 32/A din 22 ianuarie 2007 și a trimis cauza Curții de Apel Alba Iulia în vederea rejudecării apelului.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 223/A din 12 iulie 2007 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și a schimbat în tot sentința civilă nr. 1370 din 22 noiembrie 2006 în sensul că a respins sesizarea Direcției Generale de Pașapoarte pentru restrângerea dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene pârâtului C.T. Pentru a hotărî astfel instanța de control judiciar a reținut că după 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, legea română trebuie să concorde cu norma comunitară și că potrivit art. 27 din Directiva nr. 38/CE/2004 dreptul la libera circulație poate fi restricționat pentru motive de ordine publică, de siguranță națională sau sănătate publică, motive ce nu au fost demonstrate în cauză.

Împotriva ultimei hotărâri pronunțate în cauză reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative a declarat recursul de față, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în motivarea căruia a arătat următoarele: - dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu condiționează instituirea restricției decât de returnarea prin acordul de readmisie nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl prezintă persoana în cauză pentru valorile sociale protejate; - autoritățile române nu au competența de a cerceta și de a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare a autorităților franceze, ci doar de a lua act de această măsură și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională; - măsura prevăzută de art. 38 lit. a) din actul normativ menționat se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern cât și pe plan extern.

- dreptul la libera circulație nu este un drept absolut, ci este supus unei limitări legale, el trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea condițiilor stabilite de art. 5 din Legea nr. 248/2005, în concordanță cu documentele internaționale la care România este parte; - măsura returnării intimatului pârât dispusă de autoritățile franceze este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene, astfel că, fiind în culpă, pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, intimatul pârât trebuie să suporte consecințele faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa a adus atingere imaginii și intereselor României în raporturile sale cu statele Uniunii Europene; - dispozițiile art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să nu fie aplicate și după 1 ianuarie 2007. - actul normativ menționat este aplicabil și după data aderării României la Uniunea Europeană iar instanța nu a interpretat sistematic legea română prin raportare la obligațiile care revin cetățenilor români care părăsesc țara, a căror nerespectare poate duce la îngrădirea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate în condițiile Constituției,

ale legii române speciale și ale art. 2 alin. (4) al Protocolului nr. 4 adițional la CEDO. Recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 25 din Constituție dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora (art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului).

Potrivit art. 53 din Constituție exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Conform art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Din modul de redactare al textului cât și din coroborarea sa cu dispozițiile constituționale amintite mai sus rezultă că măsura prevăzută de lege este facultativă și nu obligatorie. Dispunerea oricărei măsuri de restrângere a dreptului la liberă circulație trebuie luată numai cu respectarea principiului proporționalității având ca temei de bază comportamentul persoanei în cauză. Acest comportament trebuie să reprezinte o amenințare reală, actuală și suficient de gravă pentru valorile fundamentale ale societății. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă returnarea cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat un acord de readmisie nu este singura condiție pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate.

Trebuie stabilit dacă cetățeanul român a respectat obligațiile impuse de Legea nr. 248/2005 pentru a circula în străinătate, mai ales aceia de a respecta legislația statului în care se află, precum și scopul pentru care i s-a acordat dreptul de a intra și, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condițiile stabilite prin legislația acestuia sau prin documentele internaționale încheiate cu România [art. 5 lit. b)]. De la 1 ianuarie 2007 România a devenit țară membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români bucurându-se, printre altele, de libera circulație a forței de muncă, de dreptul de a călători și de a se stabili în orice stat membru al Uniunii.

Devenind cetățeni ai Uniunii Europene cetățenilor români li se aplică sistemul de norme și reguli comunitare, respectiv acquis-ul comunitar. Potrivit art. 27 din Directiva nr. 38/CE/2004 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora, în cadrul teritoriului statelor membre, acestea pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice. Este evident că după 1 ianuarie 2007 între dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care sunt aplicabile și după această dată, și prevederile Directivei nr. 38/CE/2004 există neconcordanțe care trebuie înlăturate de legiuitorul român.

Cum acest lucru nu a avut loc până în prezent în speță sunt aplicabile prevederile art. 20 din Constituție potrivit cărora dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. În aceste condiții, începând cu 1 ianuarie 2007 măsura restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, nu se poate dispune decât pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Cum în cazul în speță recurenta reclamantă nu a dovedit astfel de motive nu se poate restrânge intimatului pârât după 1 ianuarie 2007 exercițiul dreptului la liberă circulație în Franța. Ca atare, decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii recursul este nefondat. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 223 A din 12 iulie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2008 .