ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8164/2009

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția civilă, la 16 ianuarie 2009, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Franța, pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului M.A.D. Î n motivarea cererii, s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Franța pentru neîndeplinirea condițiilor legale de ședere. Prin sentința civilă nr. 258 din 4 februarie 2009 a Tribunalului Alba, secția civilă, a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență, că nu se poate dispune restrângerea dreptului la libera circulație în străinătate pentru o persoană returnată dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în condițiile în care singurul temei al returnării este un acord de readmisie bilateral încheiat între România și statul membru UE.

Apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte a fost respins ca ne fondat prin decizia civilă nr. 53 din 26 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă. In considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat în esență, că în mod corect s-a dat incidență normelor comunitare în cauză, pentru că în raport de acestea dispozițiile Legii nr. 248/2005 sunt contrare, ceea ce face ca normele comunitare să fie obligatorii față de cele interne. In cauză neputând fi invocate cele 3 situații prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE. Î mpotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel a menținut în mod greșit soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată, deoarece potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, ținând de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe care trebuie respectate, ce se regăsesc în art. 38 din Legea nr. 248/2005.

Măsura reglementată prin art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, deoarece conduita pârâtului din cauză pe teritoriul Franței, de unde a fost returnat în România, a fost una care a adus atingere ordinii publice, prin încălcarea legislației statului respectiv, unde a fost reținut pentru că nu a întreprins demersurile necesare obținerii titlului de ședere, ocupându-se cu cerșitul și spălatul parbrizelor, așa cum rezultă din actele de returnare, măsura fiind socotită ca necesară pentru restabilirea ordinii publice grav încălcate. Măsura în discuție concordă cu Protocolul Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează, la art. 2, dreptul la libera circulație în țară și în străinătate.

Această garanție poate suporta anumite restricții, reglementate chiar de documentul internațional invocat. Astfel, în paragr. 4 al art. 2, se prevede că "drepturile recunoscute în paragr. 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică". Or, în cauză, față de situația concretă a pârâtului, care a încălcat, pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, legislația acestuia, măsura în discuție are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice, având un caracter proporțional în raport de conduita persoanei. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Cererea dedusă judecății, având ca obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul statului francez de unde a fost returnat la 18 decembrie 2008, în baza Acordului de readmisie încheiat între România și Franța, aprobat prin H.G. nr. 278/1994 are ca temei juridic dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani...". Din formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu este obligatorie prin însuși faptul returnării persoanei și, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri. Așadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanței de judecată, în funcție de împrejurările concrete ale speței, măsura având un caracter individual, după cum, în mod corect a relevat prima instanță în cauză și a confirmat instanța de apel.

O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu legislația comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE) și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai puțin, cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) din Constituție.

Din această perspectivă, în mod corect ambele instanțe de fond s-au raportat la legislația comunitară și la jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene creată în interpretarea acesteia, în primul rând, chiar în cauza Jipa (C- 33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean european. Astfel, este cert că pârâtul, ca cetățean român, beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii Europene în termenii art. 17 paragr. 1 TCE și se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.

Dreptul la liberă circulație, recunoscut prin art. 18 TCE și de art. 2 alin. ( 3) din Protocolul adițional nr. 4 la C.E.D.O., presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar și dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă. Acest drept este formulat în termeni expliciți de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la C.E.D.O. și trebuie dedus și din jurisprudența C.J.C.E., în care s-a statuat că libertățile garantate prin TCE ar fi golite de conținut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru.

Î n acest cadru, este întemeiată susținerea recurentei în sensul că Directiva 2004/38/CE nu împiedică autoritățile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere a exercițiului acestui drept pentru un cetățean român returnat în aplicarea unui acord de readmisie, însă restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absența unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.

Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată în baza unui acord de readmisie - și, dealtfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanția în raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).

Î n jurisprudența C.J.C.E. s-a statuat că noțiunea de „ordine publică" presupune o amenințare reală, actuală și suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societății (paragrafele 22 și urm. din hotărârea pronunțată în cauza Jipa, anterior menționată), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine. Pe baza acestor criterii de apreciere, instanța de apel, confirmând hotărârea tribunalului, a conchis în sensul că, în raport de probele administrate de recurenta - reclamantă, reprezentate de actele de returnare întocmite de autoritățile franceze, că măsura preconizată de reclamantă nu este justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit.

Î nalta Curte nu este în măsură a reevalua situația de fapt stabilită pe temeiul probatoriului administrat, date fiind limitele controlului judiciar circumscris cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă apreciază că au fost corect relevate, atât de către instanța de fond, cât și cea de apel în cauză, condițiile în care instanța de judecată poate dispune restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație, pentru considerentele expuse anterior. Drept urmare, Curtea constată că recursul nu este fondat și îl va respinge, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva 5 deciziei nr. 53 din 26 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2009.