ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8162/2009

Deliberând, în condițiile art.

256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV

a

civilă, la 16 septembrie 2009, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a

solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Franța,

pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului A.V.

Î

n motivarea cererii, s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Franța

pentru neîndeplinirea condițiilor legale de ședere.

Prin sentința civilă nr. 1639 din 3 noiembrie 2009 a Tribunalului

București, secția a

IV

a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență, că nu se

poate dispune restrângerea dreptului la libera circulație în străinătate pentru

o

persoană returnată dintr-un stat membru al Uniunii Europene,

în condițiile în care singurul temei al returnării este un acord de readmisie

bilateral încheiat între România și statul membru UE.

Apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte a fost respins ca

nefondat prin decizia civilă nr. 176 din 6 martie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a

IV

a civilă.

Î

n considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat în esență, că

în mod corect s-a dat incidență normelor comunitare în cauză, pentru că în

raport de acestea dispozițiile Legii nr. 248/2005 sunt contrare, ceea ce face

ca normele comunitare să fie obligatorii față de cele interne. In cauză

neputând fi invocate

cele 3 situații

prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE.

Î

mpotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o

pentru nelegalitate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel a menținut în

mod greșit soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată,

deoarece potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la

liberă circulație se stabilesc prin lege, ținând de opțiunea legiuitorului

instituirea anumitor cerințe care trebuie respectate, ce se regăsesc în art. 38

din Legea nr. 248/2005.

Măsura reglementată prin art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor

expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea

securității naționale și a ordinii publice, deoarece conduita pârâtului din

cauză pe teritoriul Franței, de unde a fost returnat în România, a fost una

care a adus atingere ordinii publice, prin încălcarea legislației statului

respectiv, rezultând din actele întocmite de autoritățile franceze că intimatul

a fost condamnat pentru deținere frauduloasă a mai multor acte administrative

și pătrundere frauduloasă.

Măsura în discuție concordă cu Protocolul Adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează, la art.

2,

dreptul la libera circulație în țară și

în străinătate. Această garanție poate suporta

anumite restricții,

reglementate chiar de documentul internațional invocat. Astfel, în paragr. 4 al

art. 2, se prevede că "drepturile recunoscute în paragr. 1 pot, de

asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul

unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul

public într-o

societate democratică".

Or, în cauză, față de situația concretă a pârâtului, care a încălcat, pe

teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, legislația acestuia, măsura în

discuție are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură a aduce

atingere ordinii publice, având un caracter proporțional în raport de conduita

persoanei.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate și a actelor

dosarului,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Cererea dedusă judecății, având ca obiect restrângerea exercițiului

dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul statului francez de unde

a

fost returnat la 6 august 2008, în baza Acordului de

readmisie încheiat între România și Franța, aprobat prin H.G. nr. 278/1994 are

ca temei juridic dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005,

care prevăd posibilitatea restrângerii exercițiului dreptului la liberă

circulație, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate a cetățenilor români poate

fi dispusă pentru o perioadă de

cel mult 3 ani...".

Din formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată

a

fi dispusă de instanță nu este

obligatorie prin însuși faptul returnării persoanei și, pe de altă parte, că

simpla împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este

suficientă

pentru adoptarea unei astfel de măsuri.

Așadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanței de

judecată, în funcție de împrejurările concrete ale speței, măsura având un

caracter individual, după cum, în mod corect a relevat prima instanță în cauză

și a confirmat instanța de apel.

O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da

eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu legislația comunitară lato sensu, respectiv

cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (T.C.E.) și

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 29

aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor

membre pentru cetățenii Uniunii și

membrii familiilor acestora, nu mai puțin, cu

dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale

Omului, în cazul contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar,

impunându-se

înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței

dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 148 alin.

(2) din Constituție.

Din această perspectivă, în mod corect ambele instanțe de fond s-au

raportat la legislația comunitară și la jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene creată în interpretarea acesteia, în primul rând, chiar

în cauza Jipa (C- 33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din care se desprind

criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o

măsură de restrângere a exercițiului

dreptului la liberă circulație a

unui cetățean european.

Astfel, este cert că pârâtul, ca cetățean român, beneficiază de statutul

de cetățean al Uniunii Europene în termenii art. 17 paragr. 1 T.C.E. și se

poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în

raporturile cu statul de origine.

Dreptul la liberă circulație, recunoscut prin art. 18 T.C.E. și de art.

2 alin. (

3) din Protocolul adițional nr. 4

la C.E.D.O., presupune, în primul rând, dreptul de a

intra pe teritoriul

unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar și

dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă.

Acest drept este

formulat în termeni expliciți de art. 2 alin. (3) din

Protocolul adițional nr. 4 la C.E.D.O. și trebuie dedus și din

jurisprudența C.J.C.E., în

care s-a statuat că libertățile garantate

prin T.C.E. ar fi golite de conținut dacă

statul de origine ar

putea, tară motive justificate, să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe

teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru.

În acest cadru, este întemeiată susținerea recurentei în sensul că

Directiva

2004/38/CE nu

împiedică autoritățile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere

a exercițiului acestui drept pentru un cetățean român returnat în

aplicarea unui acord de readmisie, însă

restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în

absența unei anumite

justificări pentru o atare îngrădire.

Astfel, după cum

s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura

împrejurare că respectiva persoană a fost returnată în baza unui acord de

readmisie - și, dealtfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu

impune acest lucru, urmând a se circumstanția în raport de conduita concretă a

respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere și se

relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru

securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice,

limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului

proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind

libera circulație pe teritoriul României a

cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic

European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).

In jurisprudența

C.J.C.E. s-a statuat că noțiunea de „ordine publică"

presupune o amenințare reală, actuală și

suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societății

(paragrafele 22 și urm. din hotărârea pronunțată

în cauza Jipa, anterior

menționată), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât

cel de origine.

Pe baza acestor

criterii de apreciere, instanța de apel, confirmând hotărârea tribunalului, a

conchis în sensul că, în raport de probele administrate de recurenta - reclamantă,

reprezentate de actele de returnare întocmite de autoritățile franceze, că

măsura preconizată de reclamantă nu este justificată, fiind excesivă în raport

cu scopul urmărit.

Înalta Curte nu

este în măsură a reevalua situația de fapt stabilită pe temeiul probatoriului

administrat, date fiind limitele controlului judiciar circumscris cazurilor

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă apreciază că au fost corect relevate,

atât de către instanța de fond, cât și cea de apel în cauză, condițiile în care

instanța de judecată poate dispune restrângerea exercițiului dreptului la

liberă circulație, pentru considerentele expuse anterior.

Drept urmare,

Curtea constată că recursul nu este fondat și îl va respinge, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 176 din 6 martie

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2009.